ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 97/2021

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 27.11.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.: constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în contractul de credit x/07.07.2006 și art. I AA nr. 2/24.09.2010 la:

art. 9 alin. (1) - rambursarea creditului se va face în rate lunare egale conform graficului de rambursare cuprins în Anexa 1 la prezentul Contract, Anexă care face parte integrantă din aceasta. Graficul de rambursare pus la dispoziția clientului la momentul semnării prezentului Contract conține ratele lunare aferente întregii durate a creditului, calculate folosind un procent de dobândă de 4.99%, urmând ca, la data de 01.09.2008, Graficul de rambursare să fie recalculat în funcție de rata de dobândă variabilă la acel moment. Ca urmare a acestei recalculări, noua valoare a ratelor lunare de plătit după 01.09.2008 va fi comunicată Clientului prin modalitățile agreate în cadrul prezentului Contract.

art. 9 alin. (4) - rambursarea ratelor lunare se va efectua direct in moneda Creditului, prin debitarea contului curent .Clientul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate în orice altă moneda pentru care Clientul cu calitate de împrumut are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară, începând cu ora 00 a datei scadente, folosind cursurile de schimb practicate de bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilitățile din conturile în diferite valute, iar utilizarea disponibilităților respective se va face până la limita rambursării complete a sumelor datorate.

art. 13 lit. b) - Clientul declară și garantează, pe proprie răspundere, că a luat cunoștință de faptul că există o fluctuație permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, fluctuație determinată de condițiile pieței, Banca neavând nici un control asupra acesteia. Prin urmare, Clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul. Clientul exonerează banca de orice pretenție în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuațiilor cursului de schimb valutar.

S-a mai solicitat, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi, obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 200.000 de RON, pentru prejudiciul suferit de consumator prin faptele ilicite ale pârâtei menționate la pct. I din cererea de chemare în judecată și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 2740/04.05.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte acțiunea.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit bancar nr. x/07.07.2006 la art. 9.1., dar numai cu privire la mențiunea "urmând ca, din data de 01.09.2008, Graficul de rambursare să fie recalculat în funcție de rata de dobândă variabilă la acel moment. Ca urmare a acestei recalculări noua valoare a ratelor lunare de plătit după 01.09.2008 va fi comunicată Clientului prin modalitățile agreate în cadrul prezentului Contract", la art. 9.4 teza a II a și la art. 13 lit. b) din contract.

A fost declarată nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior și, în consecință, s-a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, urmând ca banca pârâtă să încaseze ratele corespunzătoare convenției de credit la această valoare, de la momentul încheierii convenției, respectiv, 07.07.2006 și până la terminarea perioadei de contractare.

A fost respinsă cererea reclamantului privind restituirea creditului în RON, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata daunelor morale ca nefondată.

În privința clauzelor referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, tribunalul a apreciat că acestea contravin dispozițiilor Legii nr. 193/2000, având în vedere existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului determinată de necircumstanțierea elementelor care-i acordă băncii o serie de drepturi asupra conturilor consumatorului, fiind de natura sa îl prejudicieze pe consumator, care nu a fost informat în niciun fel cu privire la volatilitatea acestei monede, pârâta neadministrând probe conform art. 249 C. proc. civ., deși avea această obligație.

S-a mai constatat că obligația de informare a fost nesocotită de pârâtă, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea 289/2004 și Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice și Directiva 2008/48/CE.

Tribunalul a respins cererea de restituire a sumei împrumutate în moneda națională - art. 9.4 teza I a, reținând că, pe de o parte, contractul are ca obiect moneda CHF, acest aspect fiind cunoscut de reclamant, iar pe de altă parte, prin denominare, s-ar nesocoti dispozițiile art. 1579 C. civ. dar și cele ale art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000.

Clauza inserată la art. 9.1 teza a II-a din contractul încheiat de părți, a fost apreciată ca abuzivă, având în vedere dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului ce rezultă din conduita pârâtei care poate proceda la majorarea dobânzii, în mod unilateral, fără a indica rațiunile care au determinat adoptarea acestei masuri, sens în care au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata daunelor morale a fost apreciat ca fiind lipsit de fundament legal, având în vedere că nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit de reclamant în calitate de împrumutat, deși potrivit art. 249 C. proc. civ., reclamantul avea această obligație.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.A..

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 445 de la 07 martie 2019, a admis apelul formulat de apelanta pârâtă B. S.A., a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. A fost obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.888,70 RON cheltuieli de judecată în apel.

Instanța de apel a avut în vedere considerentele expuse în cauza C-186/16 Andriciuc de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care s-a reținut că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează actele cu putere de lege sau o normă administrativă obligatorie.

Legea nr. 193/2000 prin care au fost transpuse dispozițiile Directivei 93/13/CEE, prevede la art. 3 alin. (2) că în fapt, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi.

Pentru a fi incidentă excluderea prevăzută la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie ca prevederea contractuală contestată să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă și actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Sunt excluse de la controlul caracterului abuziv atât clauzele care reflectă dispoziții legale aplicabile independent de alegerea părților, cât și dispoziții din dreptul național de natură supletivă, dar care sunt aplicabile ope legis, adică în lipsa unui acord diferit între părți în această privință, care sunt asimilate actelor cu putere de lege obligatorii.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat ca nefondată susținerea intimatului reclamant în sensul că ar putea fi verificat caracterul abuziv al unor clauze contractuale care transpun norme supletive din dreptul intern, întrucât astfel cum s-a reținut, normele supletive sunt și ele obligatorii în raporturile dintre părți, în lipsa unei stipulații contrare în convenție.

În cauză, nu există o stipulație contrară care să excludă de la aplicare principiul nominalismului monetar și aplicarea acestuia în raportul contractual a fost confirmată de prevederile convenției, în care s-a menționat că restituirea creditului urmează a se efectua în aceeași monedă în care acesta a fost acordat.

În concluzie, articolele contestate din contract reprezintă o transpunere a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864, respectiv a principului nominalismului monetar, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Textul de lege menționat anterior instituie obligația împrumutatului de-a restitui aceeași sumă împrumutată, în aceeași monedă indiferent de variația cursului de schimb al monedei respective, prin urmare instanța de apel a reținut că obligația împrumutatului de a restitui suma contractată în CHF are suport legal, fluctuația monetară fiind integrată în contract, cu consecințe asupra executării obligației contractuale astfel asumate. Pe cale de consecință, în lipsă de dispoziție contrară, riscul creșterii valorii monedei creditului este suportat de către debitor, în temeiul legii, după cum riscul deprecierii aceleiași monede este suportat de creditor.

În aceste condiții, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a constatat că prevederile contractuale contestate reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale, obligatorii între părți de la care acestea nu au înțeles să deroge, astfel încât clauzele sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție.

Prin urmare, s-a apreciat că, în fapt, clauzele contestate nu pot face obiectul analizei din perspectiva condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sau acelor prevăzute de art. 1 lit. b) din Anexa la lege, astfel cum a procedat prima instanță, neputând fi analizate nici argumentele referitoare la încălcarea obligației de informare sau cele privind pretinsa existență a unor practici comerciale înșelătoare, deoarece odată ce instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiții enunțate de CJUE în cauza Andriciuc.

Instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Totodată, în considerarea caracterului subsidiar, a fost reținută ca nefondată și soluția primei instanțe de înghețare a cursului de schimb valutar CHF-LEU, la valoarea de la momentul semnării contractului, întrucât această soluție încalcă principiul nominalismului monetar, ce instituie obligația împrumutatului de-a restitui aceeași sumă împrumutată, în aceeași monedă indiferent de variația cursului de schimb al monedei respective.

S-a apreciat ca fiind fondată critica apelantei pârâte în sensul că prima instanță a reținut în mod eronat că ar exista identitate între circumstanțele prezentei cauze și cele avute în vedere în cauza C-26/13 Kasler întrucât intimatului reclamant din cauză i-a fost acordat efectiv un credit în franci elvețieni și trebuie să-l restituie în aceeași monedă, nefiind vorba, ca în cauza Kasler, despre un contract de credit indexat în funcție de o monedă străină (CHF).

Conform art. 9.4 teza I din contract, rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului prin debitarea contului curent. Faptul că potrivit art. 9.4 teza II-a clientul poate opta și pentru depunerea sumelor datorate într-o altă monedă în care acesta are deschis un cont curent, ipoteză în care banca poate folosi cursul de schimb practicat de aceasta pentru încasarea ratelor, nu înseamnă că părțile ar fi înțeles să deroge de la plata ratelor datorate la scadență într-o altă monedă decât cea care a fost agreată prin contract și nici că banca ar fi impus necircumstanțiat un anumit curs de schimb împrumutatului.

Prin urmare, art. 9.4 teza II-a nici nu impune vreo obligație în sarcina împrumutatului, acesta având dreptul de opțiune între cele două variante, context în care nici nu s-ar putea reține, chiar trecând peste considerentele expuse anterior, că ar exista vreun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe.

Pentru toate aceste considerente, instanța de apel a constatat că nu se poate reține caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 9.4 teza a II- a și la art. 13 lit. b) din contractul de credit nr. x/07.07.2006, fiind de asemenea nelegală și soluția de înghețare a cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9.1. din contract numai în ceea ce privește sintagma "urmând ca, din data de 01.09.2008, Graficul de rambursare să fie recalculat în funcție de rata de dobândă variabilă la acel moment. Ca urmare a acestei recalculări noua valoare a ratelor lunare de plătit după 01.09.2008 va fi comunicată Clientului prin modalitățile agreate în cadrul prezentului Contract", față de disp. art. 476 alin. (1) și (2) C. proc. civ. s-a remarcat că intimatul reclamant a contestat clauza menționată anterior în privința obligației instituite în sarcina acestuia de a rambursa creditul în raport de moneda CHF și nu pentru că prin această clauză banca ar fi procedat la modificarea unilaterală a dobânzii în temeiul acesteia.

Această clauză nu are un caracter abuziv nefiind îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la existența unui dezechilibru semnificativ contrar bunei credințe, nici cele prevăzute de art. 1 lit. a) din Anexa la lege, deoarece nu cuprind modalitatea în care se calculează dobânda ci se referă la modificarea graficului de rambursare în funcție de modificările aduse dobânzii, pe care părțile au prevăzut-o la art. 6, prin urmare, art. 9.1 trebuie citit prin raportare la art. 6 din contract.

Rezultă astfel că prevederile contractuale constatate abuzive reflectă doar o modificare a graficului de rambursare în funcție de modificarea dobânzii, ce are loc în condițiile prevăzute de art. 6.2 și 6.3 din contract, a căror analiză nu a făcut obiectul învestirii primei instanțe.

În condițiile în care dobânda nu este modificată de către bancă în temeiul sintagmei constatate ca abuzive de către prima instanță ci în temeiul art. 6 din contract, instanța de apel a reținut că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și cu atât mai puțin cele ale art. 1 lit. a) din Anexa la legea nr. 193/2000, neexistând nici un dezechilibru semnificativ contrar bunei credințe produs de o clauză prin care nu s-a procedat la nicio modificare a dobânzii contractuale.

Împotriva deciziei civile nr. 445 de la 07 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs reclamantul A., care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aducând în susținere următoarea argumentație:

Raportat la exigențele deciziei C.J.U.E. din Cauza C-186/16, se arată că analiza efectuată de instanța de apel asupra clauzelor deduse judecății nu poate fi menținută întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel: paragrafele 26-31 din Decizie obligă instanța națională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13; dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul național, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13; potrivit paragrafelor 32-41 din Decizie, dacă instanța constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor; chiar dacă ar constata că acele clauze intră în sfera noțiunilor de mai sus, paragrafele 43-51 din Decizie obligă instanța sa verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, potrivit indicațiilor C.J.U.E.; în cazul în care clauzele în discuție intră în sfera noțiunilor de mai sus și sunt redactate în mod clar și inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv; dacă însă instanța constată că respectivele clauze, deși intră în sfera noțiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor; paragrafele 52-58 din Decizie obligă instanța națională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerințele bunei-credințe și dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților; curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica și un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Consideră recurentul că acestea sunt reperele după care trebuia analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

A considerat recurentul că dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii dar sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte

t

că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Un alt aspect de nelegalitate a vizat faptul că instanța de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Raportându-se la jurisprudența C.J.U.E., paragraful 32 din decizia dată în cauza Andriciuc, recurentul a apreciat că o primă concluzie care se desprinde pentru speța de față este faptul că toate clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) fiind astfel inaplicabilă, ceea ce înseamnă că instanței îi revine sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Consideră recurentul că aceasta a constituit principala eroare a instanțelor ce au respins acțiuni similare și anume că nu au mai analizat clauzele contestate în momentul în care au constatat că acestea reflectau principiul nominalismului. Or, potrivit C.J.U.E., un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza.

Referindu-se la paragrafele 37, 41 și 43 din aceeași hotărâre C.J.U.E., recurentul a apreciat că revenea instanței de apel obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Or, a arătat recurentul, instanța de apel a constatat în mod greșit că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

În aceasta privință, recurentul arată că C.J.U.E. face o vastă analiză, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei și b) informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei.

A apreciat recurentul că, atunci când a evaluat îndeplinirea obligației de informare de către bancă, instanța trebuia să se raporteze la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia C.J.U.E.)

Cu privire la obligația de avertizare asupra riscurilor valutare, recurentul a arătat că în conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit și precizează că și Codul consumului stabilește o astfel de obligație de avertizare pe mai multe paliere, sens în care se raportează la dispozițiile pe care le consideră relevante: art. 15, art. 45, precizând că, în domeniul financiar, dreptul Uniunii Europene, reglementează expres sau statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Recurentul a considerat că banca și-a încălcat obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligații fiind lovite de nulitate absolută.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurentul a arătat că revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13." A apreciat recurentul și că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că aceste contracte sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziția părților este funciarmente inegalitară, făcând trimitere la jurisprudența C.J.U.E. în această materie.

Recurentul arată că dezechilibrul trebuie analizat ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv, făcând trimitere la studiile și buletinele Băncii Centrale a Elveției și ale Băncii Naționale a României și la jurisprudența pe care o consideră relevantă.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 9 iulie 2019 intimata B. S.A. a solicitat respingerea recursului, relevând legalitatea deciziei atacate în raport cu criticile formulate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 martie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 9 iunie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 445/2019 din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material, respectiv Legea nr. 193/2000, dar și Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, recurentul indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica este nefondată având în vedere că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 dar și jurisprudența CJUE relevantă în cauză.

Înalta Curte, reține că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, transpus în legislația națională prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere de la domeniul de aplicare al acestei directive a acelor clauze care reflectă acte cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, această excludere fiind justificată, potrivit jurisprudenței CJUE, de faptul că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, această împrejurare nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate, iar nu în sens contrar.

Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, folosit în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc, în paragraful 29, CJUE a indicat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

Instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Că acesta este sensul statuării CJUE rezultă din considerentul al treisprezecelea al Directivei 93/13, din prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum și din considerentele hotărârii pronunțate de instanța europeană în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, la care se face trimitere și în hotărârea Andriciuc.

Astfel, în considerentele Directivei se arată că "se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; […], în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; […], în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri."

În cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, CJUE a indicat (paragrafele 25-28) că "după cum reiese din articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii nu sunt supuse dispozițiilor acesteia. Astfel, după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință. Pe de altă parte, sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive clauzele contractuale care reflectă dispoziții din reglementarea națională care guvernează o anumită categorie de contracte, nu doar în cazuri în care contractul încheiat de către părți aparține acestei categorii de contracte, ci și în ceea ce privește alte contracte cărora li se aplică respectiva reglementare în conformitate cu o dispoziție din dreptul național (….) această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților înanumite contracte."

Astfel, în lumina jurisprudenței CJUE se reține că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Reținând aplicabilitatea în cauză a principiul nominalismului, instanța de apel, în acord cu interpretarea dată de CJUE în Cauza Andriciuc C-186/19, a constatat că este exclusă de la examinare sub aspectul caracterului abuziv o clauză care reflectă acte cu putere de lege.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, rezultă că expresia acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-81/19 pronunțată la 9 iulie 2020, cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizie, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, CJUE a reținut că instanța de trimitere a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune nici analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Din același considerent al excluderii, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 dar și a celorlalte acte normative invocate de recurentul-reclamant, în ceea ce privește clauzele de risc valutar, întrucât atâta timp cât acestea nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurentul-reclamant a reluat criticile expuse în apel cu privire la produsele defectuoase sau toxice, transformarea contractului în unul aleatoriu, încălcarea dispozițiilor din Codul consumului.

Aceste susțineri prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul-reclamant tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefundat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 445/2019 din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 445/2019 din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,26 ianuarie 2021.