ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 246/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2017, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în: a) art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit nr. x/12.10.2007, având următorul cuprins:"Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti următoarele comisioane ... b) comision de administrare a creditului: 1,00 % flat calculat asupra sumei creditului contractat"; art. 8 pct. 2 din contractul de credit, în măsura în care se referă la comisionul de administrare de la art. 5.1 lit. b); obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare suportat în baza art. 5.1 lit. b) din contract, precum și dobânda legală calculată de la data depunerii acțiunii și până la data plății; să se constatate caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 9 pct. 1 din contract, având următorul cuprins: Împrumutatul/Codebitorul autorizează banca să facă în numele său și pe contul său orice operațiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deținute de împrumutat/codebitor în conturile sale de disponibilități în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă, în ziua operării ..., în măsura în care autorizează pârâta să efectueze schimbul valutar în numele și pentru împrumutat la o altă cotație decât cea de la data încheierii contractului, art. 1 pct. 2 și art. 8 pct. 1 din contract, având următorul cuprins: Creditul va fi restituit în aceeași valută și orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul; să se stabilizeze cursul de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului, atât pentru perioada cuprinsă între data semnării contractului și data sesizării instanței de judecată, cât și pentru viitor, de la momentul sesizării instanței și până la încetarea contractului; obligarea pârâtei la recalcularea și comunicarea către reclamantă a ratelor lunare de plată revizuite, cu aceleași scadențe lunare convenite prin contract, avându-se în vedere toate sumele achitate în plus până la pronunțarea hotărârii, rezultate din diferența de curs valutar dintre cel avut în vedere de pârâtă la momentul efectuării plății și cursul valutar stabilizat, de 1 CHF = 1.9880 RON.

În subsidiarul petitelor de la punctul II lit. a)-d), a solicitat să se constate caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 9 pct. 1 din contract,; obligarea pârâtei la recalcularea și comunicarea către reclamantă a ratelor lunare de plată revizuite, cu aceleași scadențe lunare convenite prin contract, avându-se în vedere toate sumele achitate în plus până la pronunțarea hotărârii, rezultate din diferența de curs valutar dintre cel avut în vedere de pârâtă la momentul efectuării plății și cursul valutar ce ar fi trebuit avut în vedere, respectiv cursul EURO-LEU, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri.

Prin sentința civilă nr. 310 din 28.02.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., și, în consecință, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare cuprins în art. 5.1 lit. b) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/12.10.2007, potrivit căreia împrumutatul va plăti un comision de administrare a creditului: 1% flat calculat asupra sumei creditului contractat și care s-a achitat din credit la data efectuării primei utilizări din credit.

Pârâta B. S.A. a fost obligată să restituie reclamantei suma de 4.224 CHF încasată de pârâtă cu titlul de comision de administrare credit, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare calculată asupra echivalentului în RON a sumei de 4.224 CHF, la cursul BNR din data plății, începând cu data de 19 mai 2017 și până la data plății; au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 639/2021 din 18 noiembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelurile declarate de A. și B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 310 din 28.02.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A., cât și pârâta B. S.A., au formulat recurs.

1) Recursul declarat de reclamanta A.:

În argumentarea cererii de recurs, reclamanta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu privire la soluția de respingere a apelului său, iar, în rejudecare, admiterea petitelor de la punctul II din cererea introductivă și, în subsidiar, a petitelor de la punctul III din cererea de chemare în judecată; totodată, a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, reclamanta a susținut că decizia a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente, deoarece instanța de apel a apreciat în mod eronat că sunt excluse de la analiză clauzele contractuale prevăzute la art. 9 pct. 1 din Contractul de credit nr. x/12.10.2007, art. 1 pct. 2 și art. 8 pct. 1 din contract, întrucât ar fi reprezentat doar aplicarea principiului nominalismului monetar indicat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Contrar celor reținute de instanța de apel, clauzele a căror nulitate se solicită nu transpun o normă supletivă din dreptul național, întrucât moneda CHF nu a fost moneda efectivă în care s-a tras creditul, ci aceasta a reprezentat exclusiv un element de referință ce urma să aibă consecințe asupra modului de calcul al sumelor ce trebuie restituite.

Că este așa rezultă din faptul că întreaga sumă creditată, cu excepția comisionului de administrare, a făcut obiectul Contractului de depozit escrow în EURO (la obiectul acestui contract arătându-se că obiectul contractului constă în suma de 247.441,42 EURO, reprezentând creditul acordat, conform Contract de credit nr. x/12.10.2007).

Faptul că moneda necesară reclamantei era EURO și nu CHF rezultă și din aceea că încă de la momentul la care a apelat la serviciile pârâtei, banca știa care este destinația creditului, respectiv achiziționarea unui imobil a cărui preț fusese deja stabilit cu vânzătorul în EURO.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 977 C. civ. 1864, interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

Instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr. 193/2000 precum și cele ale art. 1578 C. civ. din 1864, apreciind că principiul nominalismului monetar acoperă și clauze de indexare, cum este în cazul reclamantei.

Însă, principiul nominalismului monetar nu presupune corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică, în vederea menținerii în timp a valorii reale a obligațiilor contractuale, ci presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligației de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile monedei convenite.

Or, din analizarea contextului în care a fost contractat creditul, se poate observa că, deși, în contract s-a menționat acordarea creditului în CHF, în realitate moneda CHF nu a fost moneda efectivă în care s-a tras creditul, ci aceasta a reprezentat exclusiv un element de referință ce urma să aibă consecințe asupra modului de calcul al sumelor ce trebuie restituite.

Văzând speța C-26/13 KASLER vs Ungaria, se observă că situația de față este similară cu cea a consumatorului maghiar.

Astfel, în ambele cazuri, moneda CHF nu a fost moneda efectivă în care s-a tras creditul, ci aceasta a reprezentat exclusiv un element de referință ce urma sa aibă consecințe asupra modului de calcul al sumelor ce trebuie restituite.

Prin urmare, Curtea de apel Cluj a extins normele juridice regăsite în art. 1578 C. civ. din 1864 dincolo de ipotezele la care se aplică, apreciind că acesta presupune inclusiv corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică, în vederea menținerii în timp a valorii reale a obligațiilor contractuale cu consecința excluderii nelegale a clauzelor atacate de la analiză.

Astfel, în raport de aceste aspecte, nu se poate reține că ne aflăm în situația de excludere prevăzută de art. 1 alin. (2) și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, instanța fiind obligată să analizeze dacă poate fi constatat sau nu caracterul abuziv al clauzelor atacate.

Pe fond în rejudecare, în ceea ce privește petitele respinse de instanța de fond, acestea vizează nulitatea absolută a clauzelor privind riscul valutar, ce trebuie să atragă înghețarea cursului CHF la nivelul stabilit la momentul acordării creditului, aceste petite fiind întemeiate pentru motivele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs.

În final, recurenta-reclamantă a concluzionat, în sinteză, în sensul următor:

- Obiectul efectiv al contractului, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 977 C. civ. 1864, a fost o sumă de bani în moneda EURO, iar nu în CHF;

- Clauza de efectuare a plăților în CHF, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct, contractul de credit fiind unul de adeziune, reclamanta neavând posibilitatea să influențeze natura acestuia;

- Singura posibilitate a reclamantei a fost să semneze sau nu contractul în CHF, deoarece banca i-a comunicat că este singurul credit de valoarea solicitată pe care poate să-l acceseze;

- Banca nu a acționat cu bună-credință, aceasta având obligația de a-i explica riscurile, de a pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât reclamanta să fi putut avea posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditului;

- Părțile contractului au acționat de pe poziții de inegalitate, motiv pentru care exista pentru bancă obligația informării în mod corect și complet cu privire la aspectele esențiale ale produsului bancar, obligație ce nu a fost respectată;

- în lipsa respectării obligației de informare, reclamanta nu a avut posibilitatea de a determina consecințele economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare și precise;

- Omisiunea băncii de a o informa pe reclamantă cu privire la riscul de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul băncii, dat fiind faptul că, la momentul încheierii contractului moneda CHF era la un minim istoric, motiv pentru care creșterea valorii față de moneda națională era inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, ce trebuie sancționată, deoarece semnarea contractului de către subsemnata s-a realizat plecându-se de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate;

- prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul subsemnatei;

- în aprecierea dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune o proporționalitate între drepturile și obligațiile asumate de părți, or, clauza de risc valutar, care incumbă în mod exclusiv reclamantei, denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației subsemnatei și conferirea băncii a unui avantaj economic vădit disproporționat;

- Atât suma împrumutată, cât și dobânda și comisioanele bancare sunt calculate în CHF, la cursul de schimb leu-chf de la momentul plății, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elvețian, un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, respectiv creșterea nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna subsemnatei.

2) Recursul declarat de pârâta B. S.A.:

În argumentarea recursului pârâta a susținut că instanța de apel, similar cu soluția pronunțata de tribunal a dat o greșită interpretare și aplicare dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 stabilesc condițiile cumulative pe care trebuie sa le îndeplinească o clauza contactuala pentru a se putea constata in temeiul acestei legi speciale caracterul abuziv.

Deși condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 193/2000 au caracter cumulativ, iar instanța de judecată trebuia să constatate îndeplinirea cumulativă a acestora pentru a constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în considerentele deciziei recurate nu se regăsește analiza făcută de instanța de apel cu privire la îndeplinirea cumulativă a acestora, ci doar o simplă enumerare.

Contrar celor reținute de ambele instanțe devolutive, comisioanele alături de dobânzi sunt componente esențiale ale prețului creditului.

Redând dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și o parte din considerentele reținute în decizia nr. 4821/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, recurenta-pârâtă a susținut că prevederile contractuale având ca obiect prețul produsului/serviciului oferit/prestat nu fac obiectul evaluării naturii abuzive.

In ceea ce privește negocierea clauzelor contractuale la momentul încheierii contractului, recurenta-pârâtă a arătat ca perfectarea contractului de credit a fost precedată de mai multe etape.

În acest context, banca a susținut că a oferit mai multe produse de creditare, cu mai multe tipuri de costuri, respectiv in mai multe monede, alegerea uneia dintre aceste oferte de creditare a revenit consumatorului in funcție de criterii de oportunitate proprii. Împrumutatul a optat pentru un produs de creditare corespunzător propriilor interese financiare, opțiunea acesteia a fost liber exprimata, banca neimpunand nici un fel de clauza sau condiție care sa influențeze aceasta alegere.

A opta pentru un anumit produs de creditare nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al contractului, împrumutatul alegând din portofoliul băncii creditul cel mai potrivit nevoilor lui.

Standardizarea contractului de credit si propunerea pe care Banca a facut-o reclamantei prin înmânarea unei forme a contractului de credit nu determina automat încadrarea clauzelor convenției de credit in categoria celor abuzive prevăzute de Legea nr. 193/2000. Prerogativa liberei negocieri a elementelor contractului nu a fost în niciun fel îngrădită reclamantei.

Prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Acest lucru nu este posibil, in condițiile in care băncile au zeci de mii de clienți.

Condițiile de preț si modalitățile de plată ale produsului sau serviciului oferit/prestat, stabilite de furnizorul sau prestatorul de servicii pentru produsul/serviciul pe care îl ofera/il prestează si care sunt prevăzute intr-o convenție încheiată cu beneficiarul produsului sau serviciului pentru care a optat nu califică acel contract/acea convenție ca fiind un contract/o convenție de adeziune.

Recurenta-pârâtă a apreciat că, la momentul încheierii contractului de credit, reclamanta a calificat oferta băncii ca fiind corespunzătoare intereselor ei financiare, neformuland nicio obiecțiune la conținutul contractului preformultat, prezentat de bancă spre semnare, sens în care a și procedat la semnarea acestuia.

In situația care reclamanta avea îndoieli cu privire la costurile creditului, a avut posibilitatea reală de a solicita băncii să-i explice ce reprezintă comisionul de administrare, etc. putând refuza încheierea contractului dacă, după solicitarea și verificarea acestor date consideră că acest credit nu corespunde nevoilor ei, în acest sens fiind și prevederile art. 1 lit. b) si e) din anexa Legii nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a considerat că nici instanța de apel și nici tribunalul nu au avut în vedere în analiza acestei condiții următoarele aspecte: faptul că între data semnării cererii de acordare a creditului și data semnării contractului reclamanta a avut un termen rezonabil în care putea solicita băncii o alta ofertă in măsura în care în urma analizării condițiilor de creditare ar fi apreciat ca acestea nu sunt conforme nevoilor ei; faptul că prerogativa liberei negocieri a elementelor contractului nu i-a fost îngrădită reclamantei în nicio modalitate; faptul că accepțiunea extrem de extinsă conferita noțiunii de negociere de către ambele instanțe devolutive conduce la interpretarea că banca ar trebui să forțeze sau să insiste ea în negocierile cu potențialii clienți, precum și să parcurgă etapa negocierilor într-un alt mod decât cel prevăzut în genere în materia contractelor.

Așadar, reiese foarte clar faptul că reclamanta a fost informată complet și corect cu privire la toate costurile aferente creditului, astfel că elementele esențiale ale contractului de credit au fost înțelese și acceptate ca fiind corecte, complete și transparente la momentul semnării contractului de credit, precum și corespunzătoare nevoilor acesteia.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că dispozițiile legale valabile la momentul semnării contractului de credit 12.10.2007 permiteau perceperea comisionului de administrare, în consecința acesta a fost menționat în cuprinsul contractului la art. 5 alin. (1) lit. b), articol agreat de părți.

Clauza referitoare la comisionul de administrare, prevăzuta in contractul de credit, cunoscuta de reclamanta anterior semnării contractului, respecta întocmai și în totalitate prevederile Ordonanței nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, respectiv art. 9

3

lit. b).

Din chiar denumirea acestui comision prevăzută în contractul de credit, rezultă cu claritate că este perceput pentru efectuarea de operațiuni de către Banca în scopul acordării/utilizării/rambursării creditului acordat, iar valoarea acestuia este stabilită de fiecare instituție bancară în parte, în funcție de cât consideră ea că este justificat, de numărul de acte analizate, de tipul de credit solicitat, de valoarea sumei solicitate, de numărul de departamente implicate in procesul de aprobare al creditului si de acordare a sumei in cauza.

De asemenea, comisionul de administrare acoperă alte servicii/activități, respectiv serviciile de administrare post-acordare; cheltuieli de personal, formularistica oferita gratuit, chirii, mentenanta sisteme informatice, etc. care au legătura cu monitorizarea creditului pana la maturitatea sa, reieșind foarte clar că banca a furnizat servicii și, în consecință, exista o contra prestație reală a perceperii acestui comision, contrar celor reținute de ambele instanțe.

Așa fiind, clauza privind comisionul de administrare este o clauză clară și precisă, pentru înțelegerea căreia nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, modalitatea de calcul a comisionului este cât se poate de simplă, nefiind mascat in niciun fel; nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și, se circumscrie exigentelor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianți si consumator.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pe care l-a formulat, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului reclamantei, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia și obligarea recurentei-reclamante la cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului părții adverse și obligarea recurentei-pârâte la cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 5 octombrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, dar niciuna dintre părți nu a înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2022, pentru considerentele reținute în cuprinsul acesteia, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului reclamantei, invocată, prin întâmpinare, de recurenta-pârâtă B. S.A., totodată a admis în principiu recursurile și a acordat termenul de astăzi.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recursul reclamantei A. urmează a fi respins ca nefondat, în considerarea celor ce succed:

Cererea de recurs a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă susține, în esență, că decizia atacată a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente, deoarece instanța de apel a apreciat în mod eronat că sunt excluse de la analiză clauzele contractuale prevăzute la art. 9 pct. 1, art. 1 pct. 2 și art. 8 pct. 1 din contractul de credit, întrucât ar fi reprezentat doar aplicarea principiului nominalismului monetar indicat de art. 1578 C. civ. din 1864; de asemenea, instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr. 193/2000 și ale art. 1578 C. civ. din 1864, apreciind că principiul nominalismului monetar acoperă și clauze de indexare, cum este în cazul reclamantei și a extins normele juridice regăsite în art. 1578 C. civ. din 1864 dincolo de ipotezele la care se aplică; a mai susținut recurenta că situația de față este similară cu cea a consumatorului maghiar din speța C-26/13 KASLER vs Ungaria.

Aceste critici sunt nefondate.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speței, și a condițiilor care trebuie să fie verificate de instanța națională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A..

Prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a apreciat că obligația de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care a fost obținută reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar, precum și că părțile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

În cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, în mod corect, instanța de apel a constatat, pornind de la faptul că prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864 sunt incidente, ca regulă, și în cazul unui contract de credit având ca obiect acordarea unui împrumut în monedă străină, că acea clauză contractuală, reclamată ca fiind abuzivă, nu poate fi supusă unei verificări pe fond a unui eventual caracter abuziv, având în vedere prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma Directivei 93/13/CEE și a celor statuate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

A mai constatat instanța de apel că este lipsit de echivoc faptul că prevederile criticate de consumator redau un principiu exprimat de o normă supletivă din dreptul național, clauza contestată fiind astfel exceptată din domeniul de aplicare Legii nr. 193/2000, care transpune Directiva 93/13.

Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată potrivit ordinii instituite de CJUE prin Hotărârile pronunțate în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A. și C-81/19 și stabilindu-se cu titlu prealabil că este incident cazul de excludere, parcurgerea celorlalte etape de verificare devine un demers nejustificat, s-a mai reținut.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentei și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentei de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Clauzele prin care recurenta s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutatului de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituției de credit pentru că, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reține că cererea de stabilizare a cursului de schimb așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate și nici nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudența CJUE, raționament întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

În concluzie, aplicând în cauză argumentele expuse, reiese cu evidență faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligația de a se restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a întrunirii caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

În final, trebuie menționat că nici susținerea recurentei-reclamante, în sensul că situația de față este similară cu cea a consumatorului maghiar din speța C-26/13 KASLER vs Ungaria, nu este fondată, în condițiile în care în cauza menționată era vorba despre acordarea unui imprumut în moneda națională care urma să fie restituit în funcție de CHF și nu se aplică în speța dedusă judecații unde împrumutul a fost acordat în CHF.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A..

În ceea ce privește recursul pârâtei B. S.A., acesta urmează a fi admis având în vedere următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă înțelege să critice hotărârea instanței de apel în ceea ce privește soluția dată asupra cererii reclamantei privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. b) din contractul de credit, potrivit căruia "Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti următoarele comisioane: ... b) comision de administrare a creditului: 1% flat calculat asupra sumei creditului contractat, se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit … ".

În acest sens, a susținut, în esență, că instanța de apel, ca și tribunalul, au dat o greșită interpretare și aplicare dispozițiilor Legii nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (1) și alin. (6). Astfel, în considerentele deciziei recurate nu se regăsește analiza făcută de instanța de apel cu privire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din actul normativ indicat, ci doar o simplă enumerare a acestora, susținând, totodată, că, în speță, contrar celor reținute de ambele instanțe devolutive, comisioanele alături de dobânzi sunt componente esențiale ale prețului creditului și că prevederile contractuale având ca obiect prețul produsului/serviciului oferit/prestat nu fac obiectul evaluării naturii abuzive

De la început, trebuie menționat că, în speță, criticile recurentei-pârâte, potrivit cărora, contrar celor reținute de ambele instanțe devolutive, comisioanele alături de dobânzi sunt componente esențiale ale prețului creditului, iar prevederile contractuale având ca obiect prețul produsului/serviciului oferit/prestat nu fac obiectul evaluării naturii abuzive, sunt nefondate.

Astfel, în mod corect a statuat instanța de apel, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene că examenul caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1 lit. b) din contract este posibil, apreciind că nu pot fi reținute susținerile pârâtei în sensul că, în speță, clauza menționată ar intra în domeniul de aplicare al excepțiilor de la mecanismul de control al clauzelor abuzive, potrivit reglementării prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În aprecierea apartenenței comisioanelor la obiectul contractului, Înalta Curte reține că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul național Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Înalta Curte constată că, în speță, în raport cu textul legal arătat, pentru clauza contestată privind comisionul de administrare nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiții, examenul caracterului abuziv al clauzei menționate este posibil în speță, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestația esențială a convenției de credit, suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului, ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului. Totodată, critica clauzei nu vizează caracterul adecvat al prețului sau remunerației față de bunurile și serviciile furnizate în schimb. Prin urmare, nu sunt aplicabile prevederile redate mai sus, referitoare la excluderea clauzei de la analiza caracterului abuziv.

În ceea ce privește susținerile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel a efectuat o examinare greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în analiza caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, Înalta Curte le apreciază ca fiind întemeiate, în limita considerentelor ce succed.

Astfel, instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Cu titlu prealabil, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte cu privire la lipsa caracterului negociat al convenției nu pot fi examinate, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care s-a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Apoi, Înalta Curte reține că una dintre condițiile cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate referitoare la comisionul de administrare, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva D. S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Astfel, se observă că instanța de apel nu a raportat analiza efectuată comisionului de administrare acelor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzelor care îl prevăd, reținând, totuși, caracterul abuziv al acestuia.

Se constată că instanța de prim control judiciar a pus accentul pe faptul că în contract comisionul de administrare nu a fost definit și că este imposibil de a se stabili într-o manieră riguroasă ce prestație a creditorului acoperă acestea, în contrapartidă, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța de apel avea obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamantei-consumator, dacă aceasta s-a aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al comisionului reglementat de art. 5 pct. 1 lit. b), reținând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei contestate privind comisionul de administrare, în limita considerentelor prezentate, urmând a ține seama de criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțate în cauza C-621/17.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. și, totodată, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 639/2021 din 18 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă.

Admite recursul de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 639/2021 din 18 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza instanței de apel în vederea rejudecării apelului pârâtei B. S.A.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2023.