ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3/2023

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Totodată, s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind riscul valutar inserate în Contractul de credit bancar ipotecar nr. x din data de 21.03.2008 la art. 1 - Obiectul contractului pct. 2, la art. 8 - Rambursarea creditului pct. l, la art. 9 - Alte condiții de plată pct. l și la art. 10 - Garantarea creditului, pct. 10.3.9, prevederi cu privire la garanția reală mobiliară asupra conturilor, paragraful ultim, privind efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar și să se constate nulitatea absolută a acestor clauze contractuale.

Reclamanta a mai solicitat să se dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF - LEU pentru efectuarea plăților în temeiul Contractului de credit bancar ipotecar nr. x din data de 21.03.2008 la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, anume data de 21.03.2008, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

S-a solicitat și obligarea pârâtei să restituie reclamantei sumele plătite în plus de către aceasta în baza clauzei abuzive de risc valutar, anume suma de 58.055,16 RON plus dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării și până la data plății efective a acestei sume.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, O.G. nr. 21/1992, dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 966-970 și art. 1088 C. civ. de la 1864, art. 1271 noul C. civ.

Prin sentința civilă nr. 363/F/CC/2017 din 29 noiembrie 2017, Curtea de Apel Cluj – secția I Civilă, în soluționarea conflictului negativ de competență ivit între Tribunalul Cluj – secția I Civilă și Tribunalul Specializat Cluj, a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

A fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantei A. suma de 1.441,15 CHF încasată de pârâtă cu titlul de comision de administrare a creditului, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare calculată asupra echivalentului în RON a sumei de 1.441,15 CHF, la cursul BNR din ziua plății, începând cu data de 21 martie 2008 și până la data plății.

S-au respins ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamantei. S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 196/2022 din 29 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-au respins apelurile declarate de reclamanta A. și pârâta B. S.A. membră a C. împotriva sentinței civile nr. 524 din 28 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a dat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, fiind evocate în acest sens prevederile art. 4 alin. (1) și (6) din lege.

Deși condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 193/2000 au caracter cumulativ, iar instanța de apel trebuia să rețină îndeplinirea cumulativă a acestora pentru a constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în considerentele deciziei recurate nu se regăsește analiza efecutată de instanța de apel cu privire la îndeplinirea cumulativa a acestora, ci doar o simpla enumerare a condițiilor.

În concret, s-a susținut că, în cauză, comisioanele, alături de dobânzi, sunt componente esențiale ale prețului creditului.

Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că reclamanta a fost informată complet și corect cu privire la toate costurile aferente creditului, astfel că elementele esențiale ale contractului de credit au fost înțelese și acceptate ca fiind corecte, complete și transparente la momentul semnării contractului de credit, precum și corespunzătoare nevoilor acesteia.

În plus, s-a arătat că, odată cu negocierea prețului sumei împrumutate la care se adaugă comisioanele și dobânzile aferente, s-a probat întocmai și negocierea clauzei privind comisionul de administrare. Noțiunea de comision este o noțiune uzuală, folosită în mod curent și nu necesită cunoștințe de specialitate bancară, deoarece comisioanele reprezintă prețul operațiunilor efectuate de creditor în scopul analizării, utilizării, monitorizării și rambursării creditelor acordate.

S-a mai arătat că, în cauză, comisionul de administrare a fost perceput de bancă pentru analiza documentației aferenta creditului, astfel încât s-a perceput o singura dată, aspect care rezultă cu claritate din cuprinsul prevederii contractuale a art. 5 pct. 1 lit. a).

Recurenta-pârâtă a susținut că inserarea în contractele de credit încheiate cu consumatorii a clauzelor privind comisioanele este obligatorie, prevăzută de lege, și nu abuzivă. În acest sens, s-a subliniat că Banca a respectat prevederile art. 9

3

lit. b) din Ordonanța nr. 21/1992, în sensul că a prevăzut în contract comisioanele, condițiile și modalitatea de calcul și de plată ale acestora.

Așadar, recurenta-pârâtă a precizat că, în cauză, rezultă clar faptul că Banca a furnizat servicii și, în consecință, exista o contraprestație reală a perceperii acestui comision, contrar celor reținute de către instanța de apel, iar valoarea acestuia este stabilită de fiecare instituție bancară în parte, în funcție de cât consideră că este justificat, de numărul de acte analizate, de tipul de credit solicitat, de valoarea sumei solicitate, de numărul de departamente implicate în procesul de aprobare al creditului și de acordare a creditului.

Prin urmare, s-a susținut că, în ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de administrare, aceasta reprezintă o clauză clară și precisă, pentru înțelegerea căreia nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, modalitatea de calcul al comisionului este cât se poate de simplă, nefiind mascat în niciun fel, nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și se circumscrie exigențelor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumator.

La 20 iulie 2022, intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de obiect a recursului, având în vedere că recurenta-pârâtă a achitat sumele de bani la care a fost obligată prin sentința nr. 524/2018 a Tribunalului Specializat Cluj, menținută de Curtea de Apel Cluj, respectiv suma de 1.441,15 CHF și dobânda legală în cuantum de 7.985,35 RON. Această excepție a fost respinsă la termenul de astăzi, cu motivarea că recursul are obiect, acesta fiind reprezentat de decizia nr. 196/2022 din 29 martie 2022 a Curții de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, care va fi analizată prin raportare la criticile formulate de recurentă.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 6 decembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 17 ianuarie 2023.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat pentru considerentele următoare:

În cauză, se constată că reclamanta a formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, contestând, printre altele, mecanismul contractual referitor la comisionul de administrare a creditului, solicitând în consecință constatarea caracterului abuziv al acestuia.

În cadrul recursului formulat, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susținând, în esență, greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la faptul că în considerentele deciziei recurate nu se regăsește analiza efecutată de instanța de apel cu privire la îndeplinirea cumulativa a condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 193/2000 referitoare la caracterul abuziv al clauzei în litigiu, ci doar o simpla enumerare a acestora.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că, acest comision de administrare a fost perceput pentru analiza documentației aferente creditului, astfel încât s-a perceput o singura dată, aspect care rezultă cu claritate din cuprinsul prevederii contractuale a art. 5 pct. 1 lit. a). Totodată, s-a subliniat că, în cauză, clauza referitoare la comisionul de administrare este una clară și precisă, pentru înțelegerea căreia nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, modalitatea de calcul a comisionului este cât se poate de simplă și nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și se circumscrie exigențelor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumator.

Înalta Curte constată că, deși recurenta-pârâtă nu invocă în mod explicit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor în cadrul cererii, rezultă incidența acest motiv de recurs, astfel încât calea extraordinară de atac va fi analizată din această perspectivă.

Verificând decizia instanței de apel prin prisma motivelor invocate, se constată că nu poate fi realizată o analiză în concret a criticilor, deoarece decizia atacată nu conține o dezvoltare corespunzătoare a motivelor pentru care instanța a considerat că este abuziv comisionul de administrare.

În acest context, Înalta Curte reține că instanța de apel a efectuat o examinare incompletă, întrucât, din perspectiva îndeplinirii condițiilor necesare pentru verificarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare a creditului, analiza s-a rezumat la constatarea că, în cauză, comisionul de administrare are un caracter accesoriu, astfel încât poate fi examinat prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000.

Instanța de apel a mai reținut că, pentru a fi îndeplinită obligația de informare la încheierea contractului și obligația de a acționa cu buna-credință la negocierea, încheierea și executarea contractului, era necesară precizarea detaliată și definirea elementelor ce justifică perceperea tuturor comisioanelor, cu detalierea informațiilor complete aferente fiecărui comision, precum și explicarea unor termeni specifici ai contractului. În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei privind comisionul de administrare, instanța a observat că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Prin urmare, s-a constatat că, în cauză, contractul încheiat între părți este unul de adeziune.

Cu privire la cerințele de transparență și claritate, caracter negociat și existența sau nu a unui dezechilibru semnificativ, instanța de apel a constat că, în mod corect, prima instanță a reținut caracterul abuziv al comisonului de administrare.

Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei-pârâte cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, din perspectiva interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, în considerentele deciziei recurate nefiind realizată o analiză cu privire la îndeplinirea cumulativa a condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză contractuală, pentru a se putea constatat caracterul abuziv al acesteia.

În acest sens, se constată că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Totodată, este de necontestat că pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când se invocă lipsa contraprestației băncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de lege: lipsa negocierii, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, încălcarea exigențelor bunei-credințe.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține, în privința constatării caracterului abuziv al clauzei care conține comisionul de administrare, că instanțele devolutive au efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise și detaliate în cuprinsul contractului, neexistând o definire a elementelor care justifică perceperea tuturor comisioanelor, precum și o explicare a termenilor specifici ai contractului.

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în speță, instanțele devolutive au restrâns analiza clauzei privind comisionul de administrare doar sub aspectul caracterului accesoriu al acesteia, reținându-se că, în cauză, contractul încheieiat de părți este unul de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către societatea recurentă, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se constată că instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare a creditului și, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța de apel avea și obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamantei, dacă aceasta s-a aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, în cauză, criticile recurentei-pârâte privind comisionul de administrare sunt fondate, deoarece instanța de apel nu a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17.

În rejudecare, instanța de apel va avea în vedere faptul că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate, se reține că instanța de apel nu a analizat prevederea contractuală prin care s-a instituit comisionul de administrare din perspectiva caracterului inteligibil din punct de vedere juridic, prin raportare la incidențta unor termeni echivoci care să reflecte vreo rea-credință din partea instituției de credit.

Ca atare, din dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reglementat de legislația română, în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără dezvoltarea corespunzătoare a argumentelor care au determinat această concluzie.

Totodată, pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare este necesar a se proba că acesta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, în condițiile în care obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se în procent cuantumul comisionului datorat, nu se poate considera că reclamanta a fost prejudiciată, aceasta fiind informată cu privire la obligația ce îi incumbă.

În cauză, comisionul de administrare în cuantum de 1.441,15 CHF și modalitatea lui de calcul sunt exprimate detaliat în contract, iar motivele perceperii lui rezultă din lecturarea art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit, potrivit căruia pentru creditul acordat împrumutatul va plăti următoarele comisioane: a) comision de administrare a creditului: 1% flat calculat asupra sumei creditului contractat, care se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit.

Astfel, este fondată critica recurentei potrivit căreia, intimata-reclamanta a fost informată atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, cât și metoda de calcul.

În ceea ce privește existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că, deși obligația plății unui comision de administrare nu era, la data încheierii contractului de credit, prevăzută, ca atare, de normele naționale, nici nu era interzisă perceperea unui astfel de cost.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel nu a aplicat toate aceste criterii pentru a verifica caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare a creditului, reținând doar caracterul abuziv al acesteia, fără a fi efectuată o analiză a condițiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 în acest sens.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 pct. 1 lit. a) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de administrare a creditului.

Pentru considerentele arătate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 196/2022 din 29 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei, fiind menținute în rest celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 196/2022 din 29 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care o casează în parte și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei.

Menține în rest celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 ianuarie 2023.