ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2088/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 1 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. ROMÂNIA S.A. stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul Contractului de credit ipotecar nr. x din 13 iulie 2006 la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,2958 RON/CHF, stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x0 din 3 septembrie 2008, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,2103 RON/CHF, obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente Contractului de credit nr. x/2042 în funcție de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,2958 RON/CHF aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractelor și până la sfârșitul perioadei de contractare, reclamanții urmând să achite ratele aferente creditelor contractate la valorile LEU/CHF anterior menționată, obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente Contractului de credit nr. x/1000/11770 în funcție de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,2013 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractelor și până la sfârșitul perioadei de contractare, reclamanții urmând să achite ratele aferente creditelor contractate la valorile leu/CHF anterior menționată, obligarea pârâtei să restituie reclamanților toate sumele achitate în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării Contractului de credit ipotecar nr. x din 13.07.2006 și a Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x0 din 03.09.2008, cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la restituirea sumelor de către pârâte, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, obligarea pârâtei să plătească reclamanților suma de 1380,28 CHF în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plății, cu titlu de comision de acordare, aferent Contractului de credit ipotecar nr. x din 13.07.2006, în echivalent în RON la cursul valabil la data încheierii contractului de credit, cu dobânda legală penalizatoare calculată asupra sumei de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la restituirea acesteia, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, constatarea nulității următoarelor clauze ca fiind abuzive, cele cuprinse: art. 6, art. 8, art. 9 din Contractul de credit ipotecar nr. x din 13.07.2006 încheiat între pârâtă și reclamanți, constatarea nulității următoarelor clauze ca fiind abuzive, cele cuprinse în art. 5 și art. 9 din Convenția de credit bancar nr. x din 16.07.2007.

Prin sentința civilă nr. 598 din 21 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei din art. 5.2 din contractul nr. x/1000/11770 din 3 septembrie 2008 privind modificarea unilaterală de către bancă a dobânzii in funcție de politica C. România S.A., de costurile de finanțare ale băncii, de evoluția pieței financiar-bancare și a clauzei din art. 6.4 din contractul de credit nr. x/2042 din 13 iulie 2006, privind revizuirea ratei dobânzii de către bancă în funcție de politica băncii.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții care au solicitat admiterea apelului, anularea sentinței apelate și reținând cauza spre judecare să se dispună admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în principal, sau schimbarea în parte a sentinței atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în subsidiar.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2249 din 14 decembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanții reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 598/21.02.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 în contradictoriu cu intimata pârâtă C. Romania S.A..

A anulat sentința apelată și rejudecând a admis în parte cererea și a constatat nulitatea absolută a clauzei art. 5.2 din contractul nr. x/1000/11770 din 3 septembrie 2008 privind modificarea unilaterală de către bancă a dobânzii în funcție de politica băncii, de costurile de finanțare ale băncii, de evoluția pieței financiar - bancare și a clauzei art. 6.4 din contractul de credit nr. x/13.07.2016 privind revizuirea ratei dobânzii de către bancă în funcție de politica băncii. A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B..

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, apreciind că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, dar și că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei.

Recurenții arată că în mod greșit instanța de apel a constatat în privința capetelor de cerere referitoare la stabilizarea cursului de schimb la data încheierii contractelor că în virtutea principiului nominalismului monetar suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, reținând că singura dispoziție legală aplicabilă în speță ar fi art. 1578 C. civ.

Susțin, în esență, că principiul nominalismului monetar nu interzice înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului. Totodată, consideră că art. 1579 alin. (1) C. civ. de la 1864 nu este aplicabil în cazul împrumutului în bani, iar potrivit art. 1579 alin. (3) din același cod, chiar dacă s-a stabilit în contract obligația restituirii sumei împrumutate în aceeași specie și calitate, în caz de fluctuație a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului prețului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost împrumutată.

Recurenții mai arată și faptul că prin decizia atacată, instanța de apel a ignorat statuările CJUE în cauza Andriciuc, obligatorii pentru instanțele naționale.

Intimata-pârâtă C. ROMANIA S.A. nu a depus întâmpinare

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 26 iunie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 4 iulie 2018, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2249 din 14 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 13 decembrie 2018.

Prin încheierea pronunțată la 13 decembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluția instanței din 30 mai 2019, părțile au fost citate pentru termenul de judecată din 26 octombrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății.

Prin încheierea pronunțată la 26 octombrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază că această critică a fost invocată formal, întrucât hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, astfel încât nu poate fi reținută critica recurenților, potrivit căreia, hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidențiind faptul că acestea reflectă o normă legală ce consacră principiul nominalismului monetar ce permite achitarea ratelor în moneda la care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plății.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii sau că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, cum susțin recurenții.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât a constatat în privința capetelor de cerere referitoare la stabilizarea cursului de schimb la data încheierii contractelor că în virtutea principiului nominalismului monetar suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, reținând că singura dispoziție legală aplicabilă în speță ar fi art. 1578 C. civ.

În acest sens, se susține că principiul nominalismului monetar nu interzice înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, considerând că art. 1579 alin. (1) C. civ. de la 1864 nu este aplicabil în cazul împrumutului în bani, ci art. 1579 alin. (3) din același cod, care trebuie aplicat cu prioritate.

Criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut, potrivit căruia, o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanțat acest principiu când în discuție apar consumatorii în raporturile cu profesioniștii.

Astfel, prin decizia pronunțată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE s-a reținut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speță contractul este preformulat, cu consecința prezumției caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligația împrumutaților de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituției de credit pentru că, în cazul variațiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferența în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Recurenții au mai susținut că în mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ. care trebuia să fie aplicat cu prioritate deoarece reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Această critică nu poate fi primită, fiind nefondată.

În cazul art. 1578 C. civ., în situația împrumutului în bani, aceeași sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadență, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

Așadar textul de lege vorbește de monede de aur și argint, iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ., prin urmare nu are caracter de excepție de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziție, cum greșit susțin recurenții.

Cu referire la criticile subsumate aceluiași motiv de casare, se constată că sunt de asemenea, nefondate, întrucât, contrar celor susținute de recurenți, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Astfel, prin acțiunea promovată recurenții au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, C. și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. menționată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2249 din 14 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2249 din 14 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. ROMANIA S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.