ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 22 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. București (actual, D. S.A. Cluj - Napoca), solicitând instanței: constatarea nulității absolute a clauzelor referitoare la "riscul valutar" prevăzute în Convenția de credit nr. x/19.11.2007, art. 4.1., 4.3. din Condiții Generale; să dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF- RON pentru efectuarea plăților în temeiul Convenției de credit nr. x/19.11.2007 la valoarea de la data încheierii contractului - 2,1280 RON pentru 1 CHF, respectiv, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului, pe întreaga perioadă de valabilitate a creditului, la valoarea în RON a francului elvețian la data de 19 noiembrie 2007; s-a cerut obligarea pârâtei la restituirea sumei de 167.380 RON, reprezentând diferența de curs valutar dintre cursul CHF/RON de la data semnării Convenției de credit nr. x/19.11.2007 și cursurile valutare CHF/RON la care au fost plătite ratele creditului, plus dobânda legală pentru aceste sume, calculată de la data fiecărei rate și până la efectuarea restituirii efective; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin încheierea de ședință publică de la 23.02.2016, s-a luat act de transmisiunea calității procesuale pasive de la C. S.A. București, la D. S.A. Cluj - Napoca, prin efectul fuziunii prin absorbție.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 2474, pronunțată la data de 19 aprilie 2016, în dosarul nr. x/2015, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. Cluj - Napoca.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanții A. și B..

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 118/A, pronunțată la data de 23 ianuarie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2474/19.04.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, având ca obiect nulitate act juridic, în contradictoriu cu intimata - pârâtă D. S.A. Cluj - Napoca.

Împotriva acestei decizii reclamanți A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenții reclamanți au susținut, în esență, că decizia recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și a dispozițiilor art. 1578 C. civ.

Recurenții-reclamanți consideră că odată stabilit caracterul supletiv al art. 1578 C. civ., Curtea era obligată să verifice natura abuzivă a clauzelor ce cuprind obligația de restituire a creditului în moneda creditului, indiferent de fluctuația cursului valutar.

Astfel, instanța de apel acceptă caracterul supletiv al normei care cuprinde principiul nominalismului, însă arată că, odată ce părțile, prin contract, nu au stabilit o derogare de la nominalism, clauzele nu mai pot fi verificate din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Or, susțin recurenții - reclamanți, instanța de apel se află într-o gravă eroare, întrucât a fost învestită tocmai cu o acțiune în care s-a arătat că "derogarea" nu s-a putut face, întrucât clauzele au fost impuse recurenților, fără a li se da posibilitatea de negociere, în dezacord cu principiile Legii nr. 193/2000.

Însuși argumentul instanței de apel în sensul că obligația de plată în moneda creditului, indiferent de gradul de fluctuație a cursului de schimb valutar, este o aplicare a nominalismului monetar, este greșit, în cazul clauzelor contractuale din prezenta cauză considerând recurenții - reclamanți că nu se poate vorbi de principiul nominalismului, cât timp nu a existat o egalitate de putere între părțile contractante, egalitate care ar fi garantat libertatea de a contracta a părților.

Astfel, au arătat recurenții-reclamanți, pentru a putea stabili că în cauză s-a făcut o aplicare a nominalismului, trebuie mai întâi, stabilită existența libertății de a contracta, prin raportare la egalitatea părților, stabilită, la rândul ei, prin raportare la îndeplinirea de către profesionist a obligației de informare.

Or, susțin recurenții - reclamanți, instanța de apel a procedat exact invers. Fără să verifice existența libertății de a contracta, stabilită prin raportare la egalitatea părților, stabilită, la rândul ei, prin raportare la îndeplinirea de către profesionist a obligației de informare, această instanță a constatat un caz de aplicare a nominalismului și a refuzat să mai facă vreo verificare din perspectiva libertății contractuale - așa cum aceasta este circumscrisă prin Legea nr. 193/2000, acceptând, de principiu, o posibilă încălcare a obligației de informare și o posibilă natură abuzivă a clauzei.

Pentru aceste motive recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru ca, în rejudecare, să facă verificarea existenței libertății de a contracta, stabilită prin raportare la egalitatea părților, stabilită, la rândul ei, prin raportare la îndeplinirea de către profesionist a obligației de informare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 10 aprilie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2019 a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen la 13 februarie 2020 pentru judecarea pe fond în ședință publică.

Prin încheierea din data de 13 februarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Urmare a soluționării cauzei, judecata recursului a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv greșita interpretare a prevederilor legale, raportat la incidența art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și a dispozițiilor art. 1578 C. civ., Înalta Curte constată că se impun anumite precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 19.11.2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative sus-arătate, din domeniul protecției consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se pretinde că au fost greșit interpretate și aplicate de către instanța de apel, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive.

Astfel, Legea nr. 193/2000 este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acguis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării.

Așadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreționară a judecătorului național și riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul și domeniul de aplicare al unei anumite noțiuni cuprinse în cadrul unei dispoziții de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme și cel al egalității impun ca respectiva noțiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, Hotărârea Fish Legal și Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiții, se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil, așa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecății.

Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Or, în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35).

În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziții de drept unional, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența C.J.U.E.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți, relative la greșita aplicare a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 sau a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecății și, prin urmare, nu se impune a fi analizate.

Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt recurenții, întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nici o dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutaților este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatelor și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutaților să restituie suma arătată în contract.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc și alții și cauza C-81/19, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 118/A din 23 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 118/A din 23 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2021.