ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2255/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorul 3 București, secția Civilă la 02.03.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea clauzelor inserate la art. 6 din contractul de credit nr. x/07.12.2007 și la art. 5 din contractul de credit nr. x/05.02.2008, privind dreptul băncii de a stabili în mod unilateral cuantumul dobânzii, să oblige pârâta să recalculeze dobânda, începând cu al doilea an contractual, după formula Euribor 6M + marja de 1,2 p.p. pentru contractul nr. x/2007 și după formula Euribor 6M + marja de 1,5 p.p. pentru contractul nr. x/2008, să constate îmbogățirea fără just temei a pârâtei ca urmare a majorării dobânzii și să-i restituie reclamantei sumele percepute cu acest titlu; a mai solicitat să constate caracterul neexigibil al celor două contracte de credit, prin perceperea în mod abuziv a unor sume cu titlu de dobânzi nedatorate, fapt ce a condus la preluarea abuzivă a creditelor în portofoliul S.C. C. S.R.L., nulitatea clauzelor care permit băncii declanșarea scadenței anticipate a creditelor, inserate la art. 9.3 din condițiile generale ale contractului nr. x/2007 și la art. 8.3 din condițiile generale ale contractului de credit nr. x/2008, nulitatea contractului de cesiune de creanță nr. x încheiat între pârâte, cu privire la creanțele înscrise la pozițiile 311 și 312 din anexă și să dispună repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei B. S.A. să încheie acte adiționale la ambele contracte de credit și să comunice graficele de rambursare în care să fie indicată dobânda curentă; a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind cesiunea, prevăzută în anexa la contractul de credit nr. x/2007 și a nulității absolute parțiale a clauzei de la art. 10 din anexa la același contract, a nulității clauzelor privind comisionul de acordare de 2,5% flat și comisionul de administrare în cuantum de 26 euro/lună, inserate la art. 9 lit. b) și c) din contractul nr. x/2007, respectiv la art. 9 lit. a) și b) din contractul nr. x/2008, care prevede un comision de administrare de 10 euro/lună și obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate în mod abuziv cu titlu de comision de acordare credit și de administrare credit, la care se adaugă dobânda legală, calculată de data achitării fiecărei sume și până la data efectuării expertizei; a mai solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin efectele clauzelor abuzive, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 15520/10.11.2015, Judecătoria Sectorul 3 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La rândul său, prin sentința civilă nr. 1263/01.03.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 3 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul către Curtea de Apel București în vederea soluționării acestuia.

Prin sentința civilă nr. 116/08.04.2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Astfel învestit, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 8067/20.12.2016, prin care a respins ca neîntemeiată acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 6.592,14 RON și către pârâta S.C. C. S.R.L. a sumei de 1.355,31 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 514/07.03.2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat-o pe apelantă la plata către fiecare intimată a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1147/12.05.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, apreciind că hotărârea recurată nu a fost motivată cu privire la caracterul abuziv al clauzelor care reglementează dobânda contractuală, astfel că, în rejudecare, instanța de apel urma să analizeze clauzele cuprinse în art. 6 din contractul de credit bancar nr. x/07.12.2007 și în art. 5 din contractul de credit bancar nr. x/05.02.2008 privind dobânda variabilă, prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000 și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 281/16.02.2022, prin care a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda de referință variabilă, parte componentă a dobânzii curente, inserate la art. 6 teza finală din contractul de credit bancar nr. x/07.12.2007 și la art. 5 teza finală din contractul de credit bancar nr. x/05.02.2008; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate și a respins cererea intimatelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, invocând, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a relevat că instanța de apel a reținut greșit caracterul abuziv al clauzelor referitoare la modul de stabilire a dobânzii curente, precum și posibilitatea băncii de a modifica discreționar nivelul dobânzii de referință variabilă, întrucât aceasta se calculează potrivit unor criterii obiective, în funcție de mai mulți factori și se afișează la sediul său.

Potrivit recurentei, clauzele contestate fac parte din obiectul principal al contractelor, sunt redactate în mod clar și neechivoc, astfel că sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, întrucât sunt exprimate într-un limbaj inteligibil, în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Evocând jurisprudența instanței supreme, a subliniat că a respectat obligația de transparență, clauzele contractuale fiind clare și lipsite de echivoc, întrucât pentru înțelegerea lor nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

În continuare, a arătat că instanța de apel a interpretat eronat art. 4 din Legea nr. 193/2000, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele acestei norme de drept.

Referitor la condiția negocierii, a susținut că instanța de apel a apreciat greșit asupra lipsei acestei etape precontractuale, întrucât din probatoriul administrat rezultă că intimata-reclamantă nu a fost interesată să negocieze și nu a avut nicio inițiativă în acest sens, pe care banca să o refuze; a mai arătat că, în ceea ce privește caracterul negociat al convențiilor de credit, instanța de apel a răsturnat sarcina probei, reținând că intimata-reclamantă nu ar fi putut influența clauzele contractuale.

Privitor la cerința bunei-credințe, recurenta a menționat că, în aprecierea caracterului abuziv trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Evocând dispozițiile art. 970 C. civ. și ale art. 4-7 din Legea nr. 363/2007, a arătat că analiza conduitei sale urmează a fi făcută prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare, conform art. 6 din legea menționată. Or, intimata-reclamantă nu a făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituită de art. 1.899 alin. (2) C. civ.

Recurenta a mai afirmat că instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul abuziv al clauzelor privind determinarea dobânzii contractuale.

După evocarea jurisprudenței instanței supreme, a subliniat că modificarea nivelului dobânzii nu este o operațiune efectuată în mod discreționar de bancă, iar factorul de care depinde evoluția ratei dobânzii este specificat în contract, astfel că instanța de apel a reținut eronat că dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către instituția bancară.

Potrivit recurentei, clauzele contractuale privind dobânda variabilă din contractele de credit nu pot fi considerate abuzive, întrucât, pe de o parte, nu se aduce niciun argument pentru care li s-ar putea reține caracterul abuziv, iar pe de altă parte, aceste clauze înglobează în fapt costurile principale ale contractului pentru ca respectivul client să cunoască cu certitudine care sunt obligațiile sale principale în schimbul creditului acordat. De altfel, a elimina aceste clauze ar însemna a lăsa contractele de credit fără preț, transformându-le în contracte cu titlu gratuit.

La 27.06.2022 intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părțile litigante.

La termenul din 26.04.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, pentru soluționarea căii de atac cu citarea părților.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a criticat, subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modul de aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin prisma cărora instanța de apel a reținut caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda de referință variabilă, parte componentă a dobânzii curente, inserate la art. 6 teza finală din contractul de credit bancar nr. x/07.12.2007 și la art. 5 teza finală din contractul de credit bancar nr. x/05.02.2008.

În esență, a arătat că raționamentul instanței de apel este greșit, întrucât, din probatoriul administrat rezulta caracterul negociat al acestor clauze, faptul că au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil și că nu încalcă buna-credință.

Contrar susținerilor recurentei, examinând decizia recurată, Înalta Curte reține că statuările instanței de apel sunt conforme dispozițiilor legale evocate, astfel că toate criticile vor fi înlăturate.

Așadar, instanța de apel, în limitele decizie de casare, a analizat clauzele în discuție din perspectiva îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, stabilind totodată că obligația de plată a dobânzii face parte din obiectul principal al contractului de credit, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Așa cum s-a reținut și în hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P., exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, ci presupune ca fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi și obligații și, în egală măsură, ale celor ale cocontractantului.

Totodată, prezumția instituită de textul legal invocat nu este una absolută, aceasta putând fi răsturnată atât timp cât clauza nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil. Simpla încadrare a clauzei contractuale în obiectul principal nu atrage în mod automat excluderea ei de la examenul caracterului abuziv.

Caracterul inteligibil al limbajului vizează posibilitatea consumatorilor să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele, îndeosebi economice, care decurg din cuprinsul clauzelor contractului.

În speță, dobânda curentă variabilă prevăzută de clauza inserată la art. 6 teza finală din contractul de credit bancar nr. x/07.12.2007 și la art. 5 teza finală din contractul de credit bancar nr. x/05.02.2008 conține o componentă variabilă, denumită dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B. S.A. și un element fix, marja de 1,20, respectiv 1,50 puncte procentuale.

Exceptând acest element fix, Înalta Curte constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referință variabilă, după primele 12 luni de la încheierea contractului, componenta variabilă nefiind clară, ci dimpotrivă, echivocă și obscură, deoarece nu se cunoaște mecanismul de formare și determinare a dobânzii curente după primele 12 luni în care dobânda a fost fixă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate."

Or, în speță, așa cum se poate constata și cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, clauza referitoare la dobânda variabilă nu răspunde exigențelor normelor legale evocate, criteriul costului resurselor de creditare, în funcție de care banca putea să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile, în lipsa altor elemente de identificare, neputând oferi clientului reprezentarea condițiilor intervenirii cazului de modificare a dobânzii, care sunt, astfel, greu de evaluat și de anticipat.

Totodată, cu privire la caracterul previzibil al clauzei contractuale, care trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa consecințele posibile în funcție de care dobânda poate varia, în situația în care ipoteza modificării dobânzii devine incidentă, Înalta Curte constată că cele două clauze atribuie doar băncii dreptul să aprecieze asupra întrunirii situației premisă pentru modificarea dobânzii, fără posibilitatea celeilalte părți de a aprecia asupra ei, astfel încât să considere că schimbările intervenite asupra costului resurselor de creditare sunt semnificative și îndreptățesc banca la activarea clauzei.

Prin urmare, în absența oricăror elemente clare, transparente și obiective, pe baza cărora să poată fi înțelese componenta variabilă a dobânzii curente și mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanța de apel că o atare clauză nu satisface cerința prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, anume aceea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Următoarele critici vizează presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește noțiunile de "negociere", "dezechilibru semnificativ", "contrar cerințelor bunei-credințe", prevăzute de acest text de lege, susținând că în realitate prevederile contractuale sunt rezultatul negocierii dintre părți și nu sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile acestora, contrar cerințelor bunei-credințe.

Referitor la condiția negocierii directe a clauzelor contractuale, instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", iar confom alin. (2) al aceluiași articol, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Pornind de la prezumția că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, legiuitorul a impus profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii. Împrejurarea că intimatei-reclamante i-au fost prezentate, în etapa precontractuală, datele esențiale ale ofertei băncii, nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în acela în care i-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Astfel, în măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Or, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu și să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat chestiunea negocierii și a conținutului acesteia în privința clauzelor contractuale raportat la elementele cauzei, reținând că în speță nu s-a probat parcurgerea unei asemenea etape, fiind lipsite de relevanță susținerile băncii privind însușirea clauzelor contractuale de către intimata-reclamantă, posibilitatea acesteia de a negocia, dar nefructificată și acceptarea fără obiecțiuni de către acesta a ofertei de creditare, în lipsa unor probe care să facă dovada existenței unei negocieri efective.

Astfel, constatând că recurenta-pârâtă nu a depus dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu consumatorul a conținutului clauzelor contractuale, apte să răstoarne prezumția relativă a lipsei negocierii, instituită de lege, precum și că în speță sunt întrunite cerințele privind dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, în ceea ce privește clauza privind dobânda remuneratorie variabilă, în mod judicios instanța de apel a dat eficiență sancțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv al celor două clauze din contractele de credit.

Recurenta a mai criticat decizia instanței de apel și cu privire la posiblitatea de modificare unilaterală a dobânzii, arătând ca variabilitatea acesteia depinde de evoluția dobânzii interbancare practicate de alte bănci.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte reține că la data semnării contractelor de credit, forma în vigoare a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză este abuzivă dacă acordă comerciantului dreptul să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenței unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.

În hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că, în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, este esențial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că, prin clauzele al căror caracter abuziv a fost reținut de instanța de apel, aceasta și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu dobânda de referință variabilă care se afișa la sediile sale și care, potrivit acesteia, se modifica în funcțiile de costul resurselor de creditare ale băncii, fără însă ca aceste noțiuni să fie definite în mod clar și neechivoc în contract. Or, în condițiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere unui observator obiectiv posibilitatea de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde de către consumator.

Înalta Curte constată că, deși sunt subsumate de autoarea căii de atac dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credințe, precum și la constatarea, considerată eronată, că în speță există un dezechilibru contractual între prestațiile reciproce ale părților vizează, în realitate, o greșită evaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză. Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reconfigurare a situației de fapt stabilită de instanța devolutivă de prim control judiciar prin prisma materialului probator; astfel, recurenta își întemeiază motivul de recurs invocat pe afirmații privind probatoriul administrat în dovedirea caracterului negociat al contractului, costurile resurselor de creditare și posibilitatea verificării acestora, interpretarea clauzelor contractuale, dar și indicii de variație ai dobânzii în raport cu care a susținut că dobânda de referință variabilă nu a înregistrat fluctuații.

Or, aceste susțineri trimit la elemente atașate situației de fapt, dar și la modalitatea în care a fost valorificat probatoriul administrat, aspecte care scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, potrivit art. 483 alin. (3) raportat la art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta a criticat, în realitate, modul de administrare sau de interpretare a probelor și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt, chestiuni care nu mai pot fi examinate pe calea recursului, reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se exercită controlul de legalitate al unei hotărâri judecătorești, legea prevăzând dublul grad de jurisdicție, nu și pe al treilea.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că nicio critică nu a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 281/16.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2023.