ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1147/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la 2 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. și C. S.R.L. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună constatarea nulității de drept și implicit nulitatea clauzei care permite pârâtei B. S.A. stabilirea în mod unilateral a cuantumului dobânzii, prevăzute de art. 6 din contractul de credit bancar pentru investiții imobiliare pentru persoane fizice nr. x din 7 decembrie 2007; nulitatea de drept și implicit a clauzei care permite pârâtei stabilirea în mod unilateral a cuantumului dobânzii, prevăzuta de art. 5 din contractul de credit bancar nr. x din 5 februarie 2008; obligarea pârâtei B. de a recalcula dobânda legală aferentă contractului nr. x din 7 decembrie 2007 începând cu al doilea an după formula euribor 6M+ MARJA din contract de 1,2pp; obligarea pârâtei B. de a recalcula dobânda legală aferentă contractului nr. x din 5 februarie 2008 începând cu al doilea an după formula Euribor 6M+marja din contract de 1,5pp; să constate îmbogățirea fără just temei a pârâtei B. prin majorarea unilaterală a dobânzii în ambele contracte, cu restituirea sumelor astfel obținute; constatarea caracterului neexigibil al contractelor de credit nr. x din 7 decembrie 2007 și nr. x din 5 februarie 2008, prin perceperea în mod abuziv a unor sume cu titlu de dobânzi nedatorate, fapt care a condus la preluarea abuzivă a creditelor în portofoliul C. S.R.L.; constatarea nulității de drept și implicit nulitatea clauzelor care permit pârâtei B. declanșarea scadenței anticipate a creditelor, respectiv art. 9.3 din condițiile generale ale contractului nr. x din 7 decembrie 2007 și art. 8.3 din condițiile generale ale contractului de credit nr. x din 5 februarie 2008; constatarea nulității contractului de cesiune de creanță nr. x din 29 septembrie 2010 încheiat între pârâte în ceea ce privește transmiterea drepturilor de creanțe înscrise în pozițiile 311 și 312 din anexă, cu repunerea părților în situația anterioară, cu obligarea pârâtei B. de a încheia acte adiționale la ambele contracte de credit, necondiționate de clauze abuzive și să comunice grafice de rambursare aferente contractelor de credit bancar în care să fie indicată dobânda curentă; constatarea caracterului abuziv al clauzei privind cesiunea inserate în anexa la contractului de credit nr. x/2007 și constatarea nulității absolute parțiale a clauzei prevăzute de art. 10 din anexa contractului de credit nr. x/2007; constatarea nulității de drept și implicit a clauzei care permite pârâtei instituirea în mod unilateral a comisionului de acordare de 2,5% flat și a comisionului de administrare credit în cuantum de 26 euro lunar prevăzute de art. 9 lit. b) și c) din contractul nr. x/2007; constatarea nulității de drept și implicit a clauzei care permite pârâtei B. instituirea în mod unilateral a comisionului de acordare de 2,5% flat și a comisionului de administrare credit în cuantum de 10 euro lunar prevăzute de art. 9 lit. a) și b) din contractul nr. x din 5 februarie 2008; obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea sumelor încasate în mod abuziv cu titlu de comision de analiză dosar, administrare credit și comision de acordare credit, împreună cu dobânda legală, calculată de data achitării fiecărui comision și până la data efectuării expertizei; obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin instituirea unor clauze abuzive în contractele de credit și perceperea unor comisioane și dobânzi nedatorate, fapt care a condus la aducerea în imposibilitate de a achita la timp ratele bancare; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. a depus întâmpinare prin care a invocat, între altele, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 3 București.

Prin sentința civilă nr. 15520 din 10 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 3 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 1263/2016 din 1 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București, a dispus suspendarea cauzei și a înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea soluționării conflictului de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 116 din 8 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 8067/2016 din 20 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 6.592,14 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta B. și la plata sumei de 1.355,31 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta C. S.R.L.

Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 514 din 7 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. și a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată către intimate în cuantum de 1.000 de RON pentru fiecare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea normelor de drept material, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE și arată că decizia recurată este motivată superficial sau nu este motivată pe anumite capete de cerere. Se arată că instanța de apel nu a motivat considerentele prin care a reținut că dobânda și comisioanele sunt incluse în costul total al creditului, clauzele respective fiind redactate în mod clar și inteligibil. În opinia recurentei-reclamante, clauzele privind perceperea comisionului de acordare și de administrare nu fac parte din obiectul principal al contractului și ar fi trebuit analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Aceeași parte susține că nici clauza privind dobânda nu are un caracter clar și inteligibil deoarece conține sintagma "în funcție de costul resurselor de creditare", care nu ar putea fi înțeleasă de consumator.

Autoarea căii de atac afirmă că prin intervenirea cesiunii de creanță au fost încălcate prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 modificată prin O.U.G. nr. 174/2008 și la Directiva 93/13 întrucât creanța nu era exigibilă și nu putea fi cesionată.

Se mai arată că prevederile contractuale în discuție nu au fost negociate și că articolele din contractele de credit referitoare la dobândă care conțin sintagma "în funcție de costul resurselor de creditare" nu exprimă un indice obiectiv și verificabil, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Recurenta-reclamantă mai susține că au fost încălcate dispozițiile art. 54 din Legea nr. 296/2004 Codul consumului, ale art. 9

3

lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992, ale art. 14 din Legea nr. 190/1999 și ale art. 6 din Legea nr. 289/2004 deoarece intimata-pârâtă B. nu a informat clienții cu privire la cuantumul total al dobânzii sau cu privire la modalitatea în care se calculează acest cuantum.

În opinia recurentei-reclamante, banca ar fi trebuit să încheie cu împrumutatul un act adițional prin care să prevadă că dobânda este variabilă exclusiv în raport de indicele de referință Euribor/Libor/Robor la x luni.

În ceea ce privește clauza care prevede perceperea unui comision de acordare, autoarea căii de atac susține că această prevedere este abuzivă în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și ale art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 și că banca are dreptul numai la comisioanele prevăzute de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010. Mai afirmă că plata comisionului este disproporționată în raport de contraprestația băncii, acesta fiind în cuantum de 2,50% din valoarea totală a creditului.

În ceea ce privește clauza care prevede perceperea unui comision de administrare, recurenta-reclamantă arată că acesta este de fapt o dobândă disimulată și că nu se prevăd serviciile prestate de intimata-pârâtă în schimbul acestei sume, clauza având caracter abuziv.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului prin raportare la art. 27 C. proc. civ. astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinărilor depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 5 iunie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere prin care a arătat că este de acord cu concluziile raportului.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019 a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, cu motivarea că decizia civilă nr. 514 din 7 martie 2018 este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată înscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., iar din sinteza argumentelor în susținerea cererii de recurs se identifică critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.. Prin aceeași încheiere a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 514 din 7 martie 2018 și s-a fixat termen de judecată la 4 decembrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică.

La termenul de la 4 decembrie 2019, instanța supremă a suspendat judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea Cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior prin rezoluție a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 12 mai 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă invocă nemotivarea deciziei curții de apel pe aspectele legate de constatarea inexistenței caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, comision de acordare și de administrare.

Înalta Curte reține ca fiind întemeiate criticile prin care se invocă lipsa motivării în ceea ce privește analiza caracterului abuziv al prevederilor care reglementează dobânda contractuală, constatând că instanța de apel a învederat aspecte de fapt legate de atitudinea recurentei-reclamante de la momentul încheierii contractelor de credit, dar nu a indicat temeiul legal pe care l-a avut în vedere și nici nu a analizat susținerile recurentei-reclamante referitoare la lipsa unei formule clare de calcul a dobânzii. În aceste condiții, instanța de recurs nu poate exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare și nici nu poate cenzura raționamentul logico-juridic al instanței de apel.

Având în vedere că instanța de apel nu a motivat decizia atacată cu privire la caracterul abuziv al prevederilor care reglementează dobânda contractuală, instanța supremă nu poate exercita controlul de legalitate cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care autoarea căii de atac invocă greșita aplicare a normelor de drept material în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă.

În ceea ce privește criticile prin care se invocă lipsa motivării cu privire la clauzele contractuale care prevăd comisioanele de acordare și de administrare, instanța supremă le va înlătura deoarece din decizia recurată rezultă că instanța de apel a motivat soluția pronunțată, în raport de exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând că aceste clauze sunt redactate într-un mod clar și inteligibil și că ele pot fi înțelese de un consumator diligent, neavând caracter abuziv.

Recurenta-reclamantă invocă și aplicarea greșită a normelor de drept material de către curtea de apel în cadrul analizei caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare și cel de administrare și la cesiune, critici pe care le subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la analiza caracterului abuziv al art. 9 lit. b) și c) din contractul de credit bancar nr. x din 7 decembrie 2017 și al art. 9 lit. a) și b) din contractul de credit bancar nr. x din 5 februarie 2008, instanța supremă observă că în apel s-a constatat în mod corect că respectivele clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Nu poate fi reținută nici critica prin care se arată că nespecificarea în contract a serviciilor oferite de intimata-pârâtă B. în schimbul perceperii comisioanelor respective determină caracterul abuziv al prevederilor contractuale. Din lecturarea clauzelor mai sus menționate rezultă că cerința comprehensibilității este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul recurentei-reclamante, astfel încât aceasta a putut înțelege clauzele din punct de vedere gramatical și a putut avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce o privește.

Astfel cum rezultă din hotărârea pronunțată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză." Valoarea comisionului de acordare și de administrare, precum și modalitatea lor de calcul sunt detaliat exprimate în contracte, iar recurenta-reclamantă a luat cunoștință de aceste aspecte la încheierea contractelor, nefiind obligatorie descrierea amănunțită în contractele de credit a tuturor serviciilor prestate de intimata-pârâtă B. în schimbul acestor sume.

Prin aceeași decizie, instanța europeană a reținut că "simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuție, referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenți, în contradicție cu cerința de bună-credință." Așadar, criticile de nelegalitate analizate mai sus nu justifică reformarea hotărârii recurate.

Instanța supremă va înlătura și criticile prin care se susține că au caracter abuziv clauzele referitoare la cesiunea creanțelor deținute în baza contractelor de credit deoarece recurenta-reclamantă reia argumentele susținute în fața curții de apel și pe care aceasta s-a pronunțat. Mai mult decât atât, prin memoriul de recurs nu se invocă veritabile critici de nelegalitate ale soluției pronunțate deoarece analiza aspectelor pe care le aduce în discuție recurenta-reclamantă (caracterul exigibil sau neexigibil al creanței și statutul juridic al entității cesionare) se circumscrie unei reevaluari a unor chestiuni de fapt, demers care nu poate fi realizat în etapa recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și alin. (2) și al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 514 din 7 martie 2018, pe care o va casa în parte și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția a V-a civilă

În rejudecare, instanța de apel, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale și în limitele efectului devolutiv al apelului, urmează să analizeze clauzele cuprinse în art. 6 din contractul de credit bancar nr. x din 7 decembrie 2007 și art. 5 din contractul de credit bancar nr. x din 5 februarie 2008 privind dobânda variabilă prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000 și a jurisprudenței CJUE, inclusiv a cauzei C-269/19, față de criticile formulate de către reclamantă sub acest aspect prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 514 din 7 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 514 din 7 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2021.