ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 369/2020

Ședința publică din data de 12 februarie 2020

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău -Secțiaa II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 01.04.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă sumei de 210.925,11 RON (echivalentul sumei de 47,256,60 euro), reprezentând penalități evaluate provizoriu la data de 25.03.2016 și la plata penalităților datorate la data la care se va pronunțahotărârea judecătorească în această cauză până la data plății efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea de chemare în garanție depusă odată cu întâmpinarea, pârâta a solicitat ca, în cazul în care va fi admisă acțiunea, să fie obligată chemata în garanție S.C. C. S.R.L. să achite penalitățile de întârziere.

Prin sentința nr. 373/06.04.2017 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, acțiunea a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 210.925,11 RON, cu titlu de daune interese calculate până la 25.03.2016, precum și la plata daunelor interese, constând în penalități de întârziere de 0,15% pe zi, calculate în continuare la suma reprezentând valoarea mărfii nelivrate, de la data introducerii acțiunii până la data plății efective; prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta la plata către chemata în garanție a sumei 7.320 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din data de 03.11.2016, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, calea de atac fiind admisă prin decizia nr. 27/19.01.2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; ca o consecință, sentința atacată a fost schimbată în parte, în sensul, respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs ambele părți.

Recursul principal declarat de S. C. A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susține că instanța de apel nu a înțeles specificul contractelor încheiate, ignorând inclusiv voința clar exprimată a părților, deoarece invocarea clauzei penale nu poate fi considerată un abuz de drept, nefiind altceva decât o măsură de asigurare a bunei executări a contractului la scadență și de protecție în cazul de neexecutare.

Deși instanța de apel a reținut îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, în final a conchis greșit ca acțiunea reclamantei îmbracă forma abuzului de drept.

Recurenta susține că în cauză nu sunt întrunite condițiile abuzului de drept, instanța de apel neanalizând dacă sunt îndeplinite aceste condiții, ci rezumându-se să aprecieze că simpla pasivitate a reclamantei față de realizarea dreptului său principal ar echivala cu exercitarea cu rea-credință a acțiunii împotriva pârâtei, deși în cauză nu s-a probat inexistența bunei credințe.

În opinia recurentei, în cauză nu se putea constata existența abuzului de drept, deoarece perioada de livrare a fost prelungită succesiv prin actele adiționale convenite, ca atare reclamanta a urmărit livrarea mărfii.

Printr-o altă critică se arată că instanța de fond a anulat în mod nejustificat forța obligatorie a contractului prin faptul că, deși a reținut că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii contractuale a pârâtei, a exonerat-o de la plata penalităților de întârziere la care aceasta s-a obligat prin contract, motiv pentru care apreciază că instanța a interpretat greșit normele dreptului material șisituațiade fapt.

Recurenta susține că instanța de apel a reținut considerente contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Deși instanța a reținut că lipsa solicitării de către reclamantă a obligării pârâtei la executarea obligației principale nu poate exonera pârâta de la plata penalităților contractuale asumate, ulterior instanța se contrazice reținând că reclamanta este interesată de obținerea doar a unor foloase materiale în baza clauzei penale, iar nu să-și acopere un prejudiciu.

Recursul incident declarat de S.C. D. (fostă S. C. B. S.R.L.)

Recurenta-pârâtă arată că este eronată concluzia instanței în sensul că exista posibilitatea executării în natură a obligației principale în condițiile în care părțile au convenit că trebuiau livrate numai semințe din recolta anului 2015 care însă nu mai existau pe piață în anul 2016 când a fost promovată acțiunea, deoarece obiectul contractului consta în obligația de a preda bunuri fungibile.

Instanța a analizat greșit apărările recurentei în sensul că exista posibilitatea pentru reclamantă de a opta în baza art. 6.3 din contract între a cumpăra de la terți cantitatea de marfă nelivrată cu obligarea la plata diferenței de preț și de a solicita penalități de întârziere, în condițiile în care nu a existat nicio solicitare din partea reclamantei în acest sens.

Susține recurenta că, atâta vreme cât reclamanta nu a solicitat îndeplinirea obligației principale și nici rezilierea contractului, penalitățile de întârziere pot curge pe o perioadă limitată până la intervenția prescripției, aducând reclamantei o îmbogățire nepermisă și, întrucât solicitarea accesoriilor este strâns legată de îndeplinirea obligației principale, cum nu există o astfel de solicitare, nu se poate solicita doar plata accesoriului.

Printr-o altă critică se arată că instanța de apel a analizat greșit problema vinovăției, atâta timp cât reclamanta nu a respectat art. 6.4 din contract, deoarece nu a făcut solicitarea și nu a dispus efectuarea transportului, cum era obligată, situație în care obligația de livrare nu a devenit scadentă, astfel încât nu i se poate stabili o neexecutare culpabilă.

În opinia recurentei, în mod greșit s-a reținut că încheierea actelor adiționale s-a făcut la solicitarea reclamantei în vederea acordării posibilității pârâtei de a executa obligațiile contractuale, în condițiile în care nu a existat o punere în întârziere cu privire la livrarea respectivă, fapt necesar pentru solicitarea de îndeplinire a obligației principale și a accesoriilor. Acordarea de daune interese se poate realiza în toate cazurile în care există o neexecutare culpabilă și aceasta cauzează creditorului un prejudiciu în condițiile art. 1522 alin. (4) C. civ.

Consideră recurenta, că în cauză, este vorba de o culpă a creditorului reclamant în îndeplinirea obligațiilor asumate fapt care a generat imposibilitatea de îndeplinire a obligației de către pârâtă, ceea ce exclude răspunderea contractuală.

Clauza penală este datorată în cazul în care condițiile acordării despăgubirilor sunt îndeplinite: existența culpei debitorului, punerea în întârziere a acestuia (cu excepția cazului când este pus în întârziere de drept), neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligației, prejudiciul fiind prezumat.

Referitor la cererea de chemare în garanție, recurenta apreciază că aceasta trebuia admisă având în vedere dispozițiile art. 72 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă și chemata în garanție au depus întâmpinări prin care au invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 5 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității și a nulității recursului principal, pentru considerentele reținute în respectiva încheiere și a admis în principiu recursurile, stabilind termen de judecată la 12 februarie 2020, în vederea soluționării acestora în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevede situația în care casarea unei hotărâri poate fi cerută când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta considerentele hotărârii judecătorești care trebuie să conțină, pe lângă arătarea obiectului cererii, a susținerilor pe scurt ale părților, și expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 175 C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aceste dispozițiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătorești este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanța ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Astfel, subsumat art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată cu justețe că decizia recurată conține considerente contradictorii, deoarece din motivarea deciziei nu rezultă situația de fapt stabilită de o manieră certă și neechivocă, care să permită exercitarea controlului judiciar de legalitate.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția dată.

În cauză, sunt fondate susținerile recurentei-reclamante în sensul că hotărârea conține un raționament contradictoriu, cât și considerente contradictorii, deoarece motivarea deciziei curții de apel nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a apreciat că:

"atitudinea intimatei S.C. A. S.R.L. îmbracă forma abuzului de drept, cât timp, manifestând pasivitate față de realizarea dreptului său principal, s-a implicat exclusiv în obținerea daunelor moratorii, care au ajuns la un cuantum ridicat și care, dacă vor fi calculate și pe viitor, tind să atingă nivelul valoric al obligației principale."

Totodată, tot instanța de apel a reținut că:

"În ceea ce privește promovarea acțiunii de față, având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii stabilite prin clauza penală, fără ca reclamanta să procedeze la executarea în natură a obligației principale, instanța constatată că, în mod contrar opiniei apelantei, aceasta situație nu reprezintă un impediment, în condițiile în care, potrivit clauzelor contractuale menționate la art. 6.3, părțile au convenit ca reclamanta să aibă dreptul de a opta între a cumpăra de la terți cantitatea de marfă nelivrată, cu obligarea vânzătoarei la plata diferenței de preț, la care să se calculeze penalități de întârziere, și între a solicita pârâtei plata penalităților de întârziere, care să fie calculate până la livrarea integrală a mărfii contractate."

Prin urmare, deși a constatat că S.C. D. S.R.L. nu poate fi exonerată de la plata penalităților contractuale stabilite prin clauza penală, chiar dacă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu a solicitat obligarea acesteia la executarea obligației principale, instanța a apreciat în mod contradictoriu că recurenta-reclamantă a manifestat pasivitate față de realizarea în natură a obligației principale și a exercitat un abuz de drept prin obținerea unor daune moratorii într-un cuantum ridicat.

Cu alte cuvinte, instanța a reținut că sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile contractuale pentru penalitățile datorate de pârâtă în baza clauzei penale, care sunt aferente mărfurilor nelivrate reclamantei în intervalul de timp stabilit prin contract, însă a respins acțiunea reclamantei.

În speță, nu se poate reproșa pasivitatea recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. de a solicita executarea obligației principale, în condițiile în care recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. a stopat livrările de marfă către recurentă, neexecutând obligațiile stabilite prin contract, deși părțile au încheiat acte adiționale prin care au prelungit termenele de livrare.

Totodată, recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. a susținut că a stopat livrările și a suspendat contractul ca urmare a solicitării reprezentantului recurentei, însă acestea sunt simple afirmații, în condițiile în care la dosar nu există o corespondență a părților sau un act adițional întocmit în acest sens.

De aceea, nefiind lămurită situația de fapt sub aceste aspecte esențiale, Înalta Curte nu poate verifica aplicarea corectă a legii în cauză.

Această contrarietate în argumentele justificative ale soluției atrage caracterul nelegal al deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și, coroborat cu prevederile art. 497 C. proc. civ., soluția de casare cu trimitere.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat voința părților contractante, deoarece invocarea clauzei penale nu poate fi considerată un abuz de drept, nefiind altceva decât o măsură de asigurare a bunei executări a contractului la scadență și de protecție în caz de neexecutare.

Conform art. 1538 alin. (1) C. civ., "clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale."

În alți termeni, clauza penală este acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

Astfel, clauza penală presupune constatarea de către creditor a neîndeplinirii obligației contractuale, în acest caz proba nefiind necesară.

Prin urmare, clauza penală este concepută în ideea prestabilirii convenționale a daunelor ce trebuie reparate de către debitorul care nu și-ar îndeplini din culpa sa obligațiile contractuale, asigurându-se astfel executarea prin echivalent a contractului rămas în ființă, dacă, bineînțeles, creditorul nu optează pentru a cere executarea silită în natură.

Pe de altă parte, potrivit doctrinei juridice, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a vătăma o altă persoană și contrar bunei credințe.

Abuzului de drept îi este consacrată o reglementare expresă în Noul C. civ., respectiv art. 15 C. civ. potrivit căruia "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe" și art. 1353 din acealași cod, care prevede că:

"cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepția cazului în care acesta este exercitat abuziv".

În acest sens se constată că instanța de apel invocă dispoziții de drept substanțial care nu pot fi aplicate concomitent. Astfel, pe de o parte, înlătură de la aplicare normele răspunderii civile contractuale exclusiv pe criteriul abuzului de drept, considerând că recurenta-reclamantă, prin nesolicitarea îndeplinirii obligației principale, a urmărit exclusiv obținerea unor daune moratorii într-un cuantum ridicat, pe de altă parte analizează condițiile de exercitare a răspunderii civile contractuale considerând că sunt întrunite, și că respectiva clauză penală își produce efectele, iar reclamanta este îndreptățită la penalități pe care pârâta i le datorează pentru mărfurile nelivrate în intervalul de timp stabilit în contract.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte arată că se impune admiterea recursului principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, potrivit art. 496 alin. (2) coroborat cu art. 497 C. proc. civ., pentru ca instanța de apel să analizeze norma de drept substanțial aplicabilă, în funcție de situația de fapt stabilită în cauză coroborată cu raportul juridic dintre părțile litigante.

Pentru a se asigura o judecată unitară va fi admis și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă S.C. B. S.R.L.), instanța de apel urmând a verifica toate criticile și apărările formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă S.C. B. S.R.L.) împotriva deciziei nr. 27 din 19 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recuratăși trimite cauza spre o nouă judecată aceleiașiinstanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2020.