ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 494/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrată la data de 29 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, sub nr. x/2015, reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâții D. S.A. și intervenientul forțat E. au formulat cerere de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei să plătească reclamanților următoarele sume de bani: Creanța principală: despăgubiri materiale și daune morale pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți ca urmare a decesului tatălui acestora F. în accidentul rutier din 07.10.2014, în cuantum de: daune materiale - total: A. - 2.880 RON; B. - 5.667,68 RON; C. - 2.621,66 RON, din care: pentru repararea prejudiciului material suferit până la data expedierii către pârâtă a cererii de despăgubire: A. - 1.000 RON; B. - 2.991,98 RON; C. - 851,16 RON; pentru repararea prejudiciului material suferit după data expedierii către pârâtă a cererii de despăgubire până în prezent: A. - 1.880 RON; B. - 2.685,7 RON; C. - 1.770,5 RON; daune morale: A. - suma de 100.000 Euro - echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății; B. - suma de 100.000 Euro - echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății; C. - suma de 100.000 Euro - echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății; penalități de întârziere de 0,2%/zi aplicate la sumele indicate în cererea de despăgubire și reiterate în cererea de chemare în judecată (despăgubiri materiale și daune morale pentru prejudiciile suferite până la data expedierii către pârâtă a cererii de despăgubire), de la data de 11.06.2015 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea de daună) până la plata efectivă a creanței principale - conform art. 37 din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011; Dobânda legală penalizatoare aplicată la sumele de: 1.880 RON pentru A.; 2.685,7 RON pentru B.; 1,770,5 RON pentru C. (despăgubiri materiale pentru prejudiciul suferit după expedierea către pârâtă a cererii de despăgubire) de la data înregistrării cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a creanțelor principale - conform art. 1 alin. (3), art. 3 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 actualizată; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 303/2017 din 14 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. S.A. și intervenientul forțat E.; pârâta D. S.A. a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 2.880 RON, reclamantei B. suma de 5.667,68 RON și reclamantei C. suma de 2.621,66 RON, cu titlu de daune materiale, plus dobânda legală de la data înregistrării acțiunii civile la instanță și până la data plății efective; totodată, pârâta D. S.A. a fost obligată să plătească reclamanților câte 25.000 Euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale; s-a respins capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi de la 11.06.2015 până la data plății efective; pârâta D. S.A. a fost obligată să plătească reclamanților suma de 5.250 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât pârâta D. S.A., cât și reclamanții A., B. și C..

Prin decizia civilă nr. 686/2017 din 28 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis, în parte, apelul declarat de D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 303 din 14.06.2017, pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, în dosarul nr. x/2015; s-a admis, în parte, apelul formulat de A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 303 din 14 iunie 2017 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, aceasta fiind schimbată, în parte, în sensul că:

- pârâta D. S.A. a fost obligată să plătească fiecăruia dintre reclamanți penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi de la data de 11.06.2015 și până la plata efectivă, calculate asupra daunelor morale în cuantum de 25.000 Euro acordate, respectiv asupra daunelor materiale acordate reclamanților astfel: 1.000 RON F., 2.991,98 RON B. și 851,16 RON C.;

- pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță;

- s-au menținut, în rest, dispozițiile sentinței apelate;

- apelanta-pârâtă D. S.A. a fost obligată să plătească apelanților suma de 300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Prin decizia nr. 1041 din 29 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., C. și B. împotriva deciziei nr. 686 din 28 noiembrie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă; s-a admis recursul declarat de pârâta D. S.A. prin mandatar G. împotriva aceleiași decizii, s-a casat, în parte, decizia în ceea ce privește pretenția privind penalitățile de întârziere și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel pe acest aspect; s-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a reținut următoarele:

Prin recursul principal declarat în cauză, recurenta-pârâtă D. S.A. a criticat soluția instanței de apel în ceea ce privește obligarea sa la plata penalităților de întârziere de 0,2%, începând cu ziua următoare expirării termenului de 3 luni în care asigurătorul trebuia să răspundă notificării reclamanților, susținând că au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile Ordinului CSA nr. 14/2011 aplicabil în cauza dedusă judecății.

Astfel, într-o primă critică, pârâta a arătat că instanța a reținut, în mod greșit, că nu ar fi îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 36 lit. a) și lit. b) din ordinul anterior menționat în condițiile în care acest text de lege nu o obligă să admită solicitarea reclamanților, ci îi permite și să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat pretențiile de despăgubire.

Autoarea căii de atac a apreciat că a respectat obligația legală, întrucât, în termenul legal de 3 luni, a comunicat reclamanților motivele refuzului de plată ce decurgeau din faptul că a considerat necesară completarea dosarului cu documente de la autorități din care să rezulte vinovăția penală a conducătorului auto, urmând ca, după completarea dosarului, să fie transmisă poziția cu privire la cererea de despăgubire.

În plus, pârâta a considerat că instanța a reținut greșit reaua sa credință în condițiile în care nu a solicitat reclamanților depunerea de înscrisuri referitoare la derularea litigiului penal, purtând singură o corespondență în acest sens cu autoritatea publică.

Critica recurentei-pârâte a fost găsită întemeiată.

Înalta Curte a constatat că instanța de apel a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere, considerând că reclamanții au depus dovada răspunderii asiguratului în producerea riscului acoperit, odată cu avizarea de daună, aceasta fiind Ordonanța procurorului din 22 ianuarie 2015 de continuare a urmăririi penale, astfel că pârâta este în culpă pentru refuzul nejustificat de a plăti aceste daune.

Invocând art. 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, referitor la cazurile în care despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, instanța de apel a reținut că, încă de la momentul formulării cererii de plată a despăgubirii, existau documente întocmite de organele de cercetare penală din care rezulta existența unor indicii serioase cu privire la culpa asiguratului, existând și angajamentul scris al persoanelor prejudiciate prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale. A considerat refuzul pârâtei apelante de plată a despăgubirilor vădit lipsit de temei, deoarece derularea unor cercetări penale în sine nu este de natură să împiedice plata despăgubirilor către persoana vătămată prin producerea evenimentului asigurat.

Înalta Curte a reținut că, potrivit art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat fie să formuleze o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat (lit. a); fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire (lit. b).

Potrivit art. 46 pct. 3 din ordin, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă, deși acțiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părților, s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată sau, din actele încheiate de autoritățile publice, rezultă atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât și vinovăția penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs, în ambele cazuri fiind necesar ca persoana prejudiciată să își ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția.

Neîndeplinirea de către asigurător a obligațiilor prevăzute de art. 36 din ordin sau o îndeplinirea defectuoasă atrage obligarea acestuia la penalități, potrivit art. 37 din ordin.

Înalta Curte a constatat că asigurătorul și-a îndeplinit obligația alternativă prevăzută de art. 36 alin. (1) lit. b) din ordin, comunicând reclamanților, nu un refuz de plată a despăgubirilor, ci necesitatea de a se completa documentația dosarului de daună cu înscrisuri din care să rezulte vinovăția șoferului asigurat, având în vedere că, la acel moment, cercetarea penală era în plină desfășurare, urmând a fi administrate probe pentru aflarea împrejurărilor și dinamicii producerii accidentului, inclusiv printr-o probă cu expertiză tehnică de specialitate.

Instanța de apel a înlăturat această apărare a pârâtei, reținând că Ordonanța din 22 ianuarie 2015 de continuare a urmăririi penale, atașată avizării de daună, probează indicii serioase cu privire la culpa asiguratului.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă nu a precizat care sunt acele indicii serioase care să conducă la identificarea elementelor pe care art. 46 le solicită ca premisă pentru o înțelegere amiabilă (răspunderea civilă, prejudiciile cauzate, vinovăția penală), astfel că Înalta Curte a reținut ca pertinentă apărarea recurentei-pârâte în sensul că ordonanța oferă doar elemente de stabilire a laturii obiective a infracțiunii, nefiind suficient pentru stabilirea existenței unui risc acoperit de asigurare.

În plus, s-a reținut că pârâta a efectuat demersuri proprii în fața autorităților competente ce instrumentau dosarul penal în vederea identificării elementelor prevăzute de lege în baza cărora devenea posibilă formularea unei oferte pe cale amiabilă.

Deși instanța de apel a reținut reaua-credință a asigurătorului, care ar fi refuzat nejustificat înțelegerea amiabilă în ultima zi a termenului de 3 luni, 10 iunie 2015, Înalta Curte a apreciat că o astfel de conduită este justificată prin aceea că, la data respectivă, în dosarul penal lucrările nu fuseseră finalizate, asigurătorul interesându-se constant de probele ce urmau să stabilească vinovăția persoanei asigurate. Considerând că înscrisul anexat avizării de daună nu oferă suficiente indicii cu privire la vinovăție și prejudiciu, pârâta era îndreptățită a efectua verificări suplimentare, simpla declarație de restituire a despăgubirii din partea beneficiarului nefiind de ajuns pentru a determina plata despăgubirilor.

Chiar cu ocazia judecății în fond a litigiului, instanța a apreciat că dosarul civil nu poate fi soluționat, dispunând suspendarea acestuia, până la soluționarea cauzei penale.

În acest caz, nu poate fi reținută reaua-credință a asigurătorului.

Prin cea de-a doua critică formulată, asigurătorul a susținut faptul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora despăgubirea se plătește în maxim 10 zile de la data primirii hotărârii definitive ce consemnează suma la care asigurătorul este obligat, considerând că prejudiciul moral nu se poate stabili, în lipsa unui criteriu legal, exclusiv pe baza unor acte de stare civilă ci, prin administrarea unor probe în fața instanței, astfel că nu poate fi considerat în culpă pentru neacordarea lor decât în a 11-a zi după comunicarea hotărârii judecătorești.

Înalta Curte a constatat că este fondată această critică.

Astfel, în lipsa unor elemente de determinare obiectivă a prejudiciului personal nepatrimonial, acesta se stabilește pe baza unor criterii ce nu au suport normativ, fiind o creație a practicii și jurisprudenței, cum sunt principiile echității, nevoii sociale, îmbogățirii fără just temei, evaluându-se consecințele negative și intensitatea cu care a fost percepută suferința morală și măsura în care a fost afectată situația familială, emoțională și socială a părții, la nivel subiectiv.

Or, aceste aspecte nu se reflectă decât în mică măsură în actele emise de autoritățile publice, pentru stabilirea existenței și tipului de prejudiciu suferit fiind necesară o procedură jurisdicțională, în cadrul căreia să se stabilească o reparație corespunzătoare a prejudiciului moral, în cazul în care părțile nu convin pe cale amiabilă asupra despăgubirilor.

Este adevărat că, potrivit art. 36 alin. (5) din Ordin, termenul de 10 zile pentru plata despăgubirii, a cărui nerespectare atrage plata de penalități, începe să curgă de la data la care s-a depus și ultimul document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, însă în privința daunelor morale este dificil de stabilit un astfel de moment la care daunele morale puteau fi cuantificate, cu atât mai mult într-o situație ca cea dedusă judecății, în care s-a dovedit că diferența considerabilă dintre pretențiile reclamanților (100.000 de euro) și oferta asigurătorului, înaintată după rămânerea definitivă a hotărârii penale, de 80.000 RON pentru fiecare reclamant, era de natură a înlătura speranța unei înțelegeri amiabile. Într-o astfel de situație, este incidentă teza a II-a a acestui articol, termenul curgând de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la daunele morale.

Cum, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurator RCA, penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma pe care este obligată să o plătească, cu titlu de despăgubiri.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a criticat și interpretarea de către instanța de apel a art. 46 pct. 3 lit. b) din Ordin, considerând că, în situația existenței unui dosar penal, nu este suficient ca persoanele păgubite să-și ia angajamentul de restituire în tot sau în parte a despăgubirilor pentru ca obligația asigurătorului de plată a despăgubirilor să ia naștere, fără existența documentelor doveditoare la care art. 46 pct. 3 lit. b) face trimitere.

Cum concluzia instanței de apel, în sensul că Ordonanța din data de 22 ianuarie 2015 îndeplinește prima condiție prevăzută de art. 46 pct. 3 lit. b), este greșită, după cum s-a arătat anterior, actul procesual respectiv neavând semnificația conferită de textul de lege menționat, nu se poate considera că la momentul expirării termenului de 3 luni de la data avizării de daună, erau îndeplinite condițiile pentru stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor, simpla declarație de restituire a despăgubirii din partea beneficiarului nefiind de ajuns pentru a determina plata despăgubirilor.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul pârâtei, a casat, în parte, decizia în ceea ce privește pretenția privind penalitățile de întârziere și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel pentru o aplicare corectă a art. 37, de la data stabilirii definitive a prejudiciului moral.

În ceea ce privește recursul reclamanților, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prima critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea conține motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanța de apel a reținut că potrivit art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011 daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, iar, pe de altă parte, a înlăturat hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare depuse de către reclamanți, pe motiv că practica judiciară nu constituie izvor de drept, deși avea obligația de a motiva care sunt considerentele pentru care apreciază că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze comparabile nu pot constitui repere pentru aprecierea daunelor morale.

Recurenții-reclamanți au susținut faptul că instanța de apel a menționat, citând decizia penală nr. 2617/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, drept criteriu de cuantificare a daunelor morale, suferințele susceptibil în mod rezonabil a fi cauzate prin fapta săvârșită, pe care nu l-a aplicat, reținând în schimb că reclamanții sunt persoane majore, independente din punct de vedere financiar, aspect ce nu are nimic de a face cu intensitatea și persistența în timp a suferințelor reclamanților cauzate de decesul tatălui lor în accidentul rutier și nici cu principiul reparării integrale a prejudiciului moral suferit.

Înalta Curte a apreciat această critică ca fiind nefondată, întrucât a constatat că instanța de apel a făcut referire la jurisprudența depusă de ambele părți la dosar, conferindu-i un caracter orientativ, în condițiile în care, nefiind izvor de drept, nu există obligarea preluării ei necondiționate. Aceasta se poate valorifica în măsura care este compatibilă cu economia fiecărei cauze concrete deduse judecății. Prin urmare, nu se poate aprecia că instanța de apel nu s-a pronunțat sau că s-a contrazis atunci când a făcut referire la practica judiciară depusă la dosar.

Același aspect s-a criticat și din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de apel susținând că respingerea cererii de majorare a daunelor morale s-a realizat cu încălcarea art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011 și că hotărârile judecătorești invocate, cu titlu de jurisprudență, permiteau analizarea comparativă a situațiilor care au condus la acordarea daunelor morale într-un anumit cuantum cu situația reclamanților.

Nu se poate reține încălcarea acestei dispoziții legale, întrucât instanța de apel a precizat clar și neechivoc criteriile pe care le-a avut în vedere la cuantificarea daunelor morale, criterii ce au fost adaptate situației concrete a reclamanților, iar aceștia nu au combătut aceste considerente, indicând, în mod concret, o situație similară, în care daunele morale ar fi fost acordate într-un cuantum substanțial majorat.

Recurenții-reclamanți au criticat, de asemenea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., diminuarea de către instanța de apel a cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță de la 5.240 RON la 1.500 RON, considerând că, raportat la prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel trebuia să aibă în vedere conduita abuzivă a pârâtei și cuantumul pretențiilor admise, nu doar cuantumul despăgubirilor materiale și daunelor morale, ci și penalitățile de întârziere și dobânda legală.

Critica reclamanților nu a fost primită.

Astfel, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a motivat corespunzător reducerea cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță, indicând criteriul legal aplicabil, respectiv proporționalitatea admiterii acțiunii, conform art. 453 din C. proc. civ., dar și în ce proporție operează această reducere. Modalitatea în care a aplicat procentul de reducere nu mai reprezintă un aspect de legalitate, ci de temeinicie a hotărârii recurate, ce nu poate fi cenzurat pe calea recursului.

Aceleași considerente sunt valabile și pentru modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată în apel, diminuate proporțional cu cererile reclamanților admise în apel.

Pe cale de consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, în baza art. 496 din C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 574/2019 din 15 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 303 din 14.06.2017 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, aceasta fiind schimbată, în parte, în sensul că pârâta D. S.A. a fost obligată să plătească fiecăruia dintre reclamanții A., B. și C., penalități de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive cu privire la daunele morale și până la plata efectivă, calculate asupra daunelor morale în cuantum de câte 25.000 de euro acordate fiecăruia dintre reclamanți.

În argumentarea acestei decizii, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanța învestită cu soluționarea unui apel, în rejudecare, este obligată să aplice normele legale incidente în cauză, în modalitatea trasată de către instanța de control judiciar prin decizia de casare, în condițiile în care dezlegarea dată asupra problemei de drept supuse dezbaterii în calea de atac a recursului se impune instanței de apel, în rejudecare.

Cu alte cuvinte, problemele de drept tranșate în calea de atac a recursului nu pot fi repuse în dezbatere cu ocazia reluării judecății în apel, iar statuările instanței de recurs se bucură de autoritate de lucru judecat, impunându-se și instanței inferioare în grad care rejudecă apelul.

Pornind de la această premisă, Curtea a reținut că susținerile apelanților-reclamanți, cu ocazia rejudecării apelului, în sensul că se impune a fi analizată conduita pârâtei în gestionarea dosarului de daună și în ceea ce privește momentul la care a răspuns cererii de despăgubire, întrucât, în realitate, pârâta nu și-a îndeplinit niciuna din cele două obligații alternative prescrise de art. 36 alin. (1) în termenul legal de 3 luni de la avizarea daunei ori că se impune a se stabili data la care societatea de asigurare deținea toate informațiile necesare pentru determinarea culpei asiguratului și cuantificarea daunelor morale, nu pot fi examinate pe fond, de vreme ce dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. interzic efectuarea unei asemenea analize cu ocazia rejudecării căii de atac, analiză care ar contraveni modalității de aplicare a prevederilor art. 37 raportat la art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011, stabilite de instanța de recurs prin decizia de casare.

Contrar celor afirmate de către reprezentantul convențional al apelanților-reclamanți, în sensul că instanța de apel este învestită cu rejudecarea apelului și că această rejudecare nu poate fi limitată la aplicarea automată a deciziei instanței supreme, Curtea de Apel Cluj a constatat că, dimpotrivă, rejudecarea apelului este strict circumscrisă limitelor stabilite prin decizia de casare, iar modul de aplicare a normelor legale incidente s-a stabilit, prin această decizie, cu autoritate de lucru judecat.

De altfel, prevederile art. 501 alin. (1) constituie un corolar firesc al dispozițiilor art. 497 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilesc că Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată, în principiu, instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată.

Referitor la întinderea obligației de rejudecare a cauzei, raportat la limita casării, Curtea a observat faptul că prin decizia nr. 1041 din 29 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă s-a admis recursul societății de asigurare, dispunându-se casarea, în parte, a deciziei recurate în ceea ce privește pretenția privind penalitățile de întârziere și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel pe acest aspect. Dispozitivul deciziei nu face diferențiere între pretențiile referitoare la penalitățile de întârziere aferente daunelor morale și cele referitoare la penalitățile de întârziere aferente despăgubirilor materiale.

Examinarea considerentelor deciziei a fost apreciată drept necesară, în condițiile în care părțile au avut opinii divergente sub aspectul întinderii casării, apelanții-reclamanți afirmând că acea casare a vizat exclusiv penalitățile de întârziere aferente daunelor morale, iar intimata-pârâtă a susținut faptul că a vizat atât penalitățile aferente daunelor morale, cât și penalitățile aferente despăgubirilor materiale.

Curtea de Apel Cluj a constatat că instanța supremă a reținut, prin decizia de casare, motivul de recurs circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care au fost validate două critici de nelegalitate.

Dacă prima critică de nelegalitate privea nediferențiat ambele categorii de despăgubiri, cea de-a doua critică viza, în mod exclusiv, penalitățile de întârziere aferente daunelor morale, raportat la modul de cuantificare al acestora.

Or, după validarea celor două critici de nelegalitate, concluzia la care a ajuns instanța supremă a fost aceea că se impune admiterea recursului, iar, în considerentele deciziei s-a menționat, textual:

"pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa, în parte, decizia în ceea ce privește pretenția privind penalitățile de întârziere și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel pentru o aplicare corectă a art. 37, de la data stabilirii definitive a prejudiciului moral".

În baza acestor considerente, Curtea de Apel Cluj a constatat că admiterea recursului și casarea consecutivă au vizat, în mod exclusiv, pretenția referitoare la penalitățile de întârziere aferente despăgubirilor morale, iar rejudecarea apelului se impune a se realiza în aceste limite.

Împotriva deciziei civile nr. 574/2019 din 15 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, recurenții-reclamanți B., A. și C. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 9 decembrie 2019.

În cuprinsul recursului formulat, recurenții-reclamanți au arătat că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Au susținut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva faptului că lipsește motivarea instanței de apel referitoare la soluția pronunțată privind penalitățile de întârziere aplicate asupra daunelor materiale și penalitățile de întârziere aferente daunelor morale, raportat la motivele de fapt și de drept invocate în rejudecare, precum și la probele administrate.

Interpretând decizia de casare, Curtea de Apel Cluj a apreciat că admiterea recursului și casarea consecutivă au vizat, în mod exclusiv, pretenția referitoare la penalitățile de întârziere aferente despăgubirilor morale, iar rejudecarea apelului se impunea a se realiza în aceste limite.

Prin urmare, instanța de apel a considerat că nu a fost admis recursul intimatei-pârâte D. S.A. în ceea ce privește penalitățile de întârziere aplicate asupra despăgubirilor materiale acordate reclamanților (1.000 RON pentru F., 2.991,98 RON pentru B. și 851,16 RON pentru C.) și că nu a fost casată decizia civilă nr. 686 din 28 noiembrie 2017 a Curții de Apel Cluj sub acest aspect.

Cu toate acestea, rejudecând apelul în aceste limite, în dispozitiv, Curtea de Apel Cluj a lăsat practic nesoluționat apelul în ceea ce privește cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aplicate asupra despăgubirilor materiale indicate la punctul I.1. A.

Or, nepronunțarea asupra unui capăt de cerere sau motiv de apel echivalează cu nemotivarea hotărârii, prin încălcarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au arătat că decizia atacată nu cuprinde expunerea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, care să constituie temeiul considerentelor pentru soluția pronunțată. Totodată, au menționat că se fundamentează exclusiv pe dezlegările de drept date de instanța de casare, dar care s-au raportat la o altă ipoteză factuală decât cea dovedită în rejudecare și care este străină de situația de fapt reală și obiectivă existentă în cauză.

Sub acest aspect, au precizat că situația de fapt reținută în primul ciclu procesual nu exprimă adevărul în cauză și a constat în aceea că intimata - asigurător RCA - și-a îndeplinit obligația în interiorul termenului maxim legal de 3 luni, în sensul că a răspuns recurenților în ultima zi a acestui termen.

S-a învederat că pe baza situației de fapt reținute eronat de instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat exclusiv asupra modului corespunzător sau defectuos al îndeplinirii obligației de soluționare a cererii de despăgubire în interiorul termenului, nu și asupra neîndeplinirii în termenul maxim prevăzut de lege a acestei obligații de a face.

Or, reținând o situație de fapt eronată, instanța de casare a admis recursul declarat de intimata D. S.A. împotriva deciziei nr. 686 din 28 noiembrie 2017 a Curții de Apel Cluj și a dispus casarea, în parte, a acesteia în ceea ce privește pretenția privind penalitățile de întârziere, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel pe acest aspect.

Recurenții-reclamanți au relevat faptul că instanța de recurs, prin decizia de casare, a dezlegat probleme de drept raportat la această situație de fapt, reținută eronat de instanța de fond și de cea de prim control judiciar, însă în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere, reclamanții au făcut precizări cu privire la situația reală de fapt, raportată la pretențiile formulate.

Astfel, în rejudecare, s-a dovedit faptul că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit la scadență obligația legală de a face, respectiv că în termenul maxim legal de 3 luni nu a soluționat deloc cererea de despăgubire, nici nu a formulat o ofertă de despăgubire, nici nu a dat un răspuns motivat de respingere a pretențiilor de despăgubire sau de ce se află în imposibilitatea de a face o ofertă de despăgubire, așa cum prevede contractul forțat de asigurare RCA și normele legale care îl guvernează, respectiv art. 36 alin. (1) lit. a) și b) din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Pe de altă parte, recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de apel nu are dreptul de a refuza să constate o situație de fapt dovedită prin probele pe care le-a admis și nici să ignore această situație la pronunțarea hotărârii, având în vedere obligațiile care îi incumbă, raportat la prevederile art. 22 din C. proc. civ.

Au mai susținut faptul că pronunțarea unei hotărâri judecătorești pe baza unei situații de fapt care s-a dovedit că a fost stabilită incorect în primul ciclu procesual, pentru motivul că, în rejudecare, instanța de apel ar fi obligată să ignore situația de fapt reală, dovedită, reprezintă o încălcare gravă a obligației judecătorului de a afla adevărul prin toate mijloacele legale și de a hotârî în conformitate cu acesta.

De asemenea, recurenții-reclamanți au apreciat că legea consacră caracterul obligatoriu al hotărârii pronunțate în recurs numai cu privire la problemele de drept soluționate, nu și asupra celor de fapt, pentru care, prin folosirea argumentului per a contrario, rezultă că se lasă putere deplină de apreciere instanței care judecă fondul după casare.

Astfel, au menționat că singura îngrădire adusă atribuțiilor judecătorilor de fond care rejudecă procesul, după casare, este aceea că hotărârile instanței de control judiciar sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate.

S-a arătat că instanța de apel nu a procedat la un examen propriu al pricinii, deși avea puterea și obligația să o facă, în virtutea rolului activ în aflarea adevărului, reglementat de dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au considerat că în decizia atacată nu se regăsește nici situația de fapt relevată și dovedită prin probele administrate în rejudecare, nu se regăsesc nici considerentele proprii ale instanței de apel care să arate că aceasta a fost interesată de aflarea adevărului în cauză și că a pronunțat hotărârea pe baza convingerii sale, formată pe baza probelor, astfel încât soluția să fie temeinică și legală, dincolo de orice îndoială obiectivă și rezonabilă.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenții-reclamanți au invocat următoarele aspecte:

A. Neaplicarea textului de lege corespunzător situației de fapt - art. 37 raportat la art. 36 alin. (1) lit. a) și b) din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011;

Prin decizia atacată, instanța de apel a obligat pârâta la plata de penalități de întârziere pentru neîndeplinirea la scadență a unei obligații pecuniare, respectiv a obligației de plată a despăgubirilor stabilite, cu titlu de daune morale, prin hotărâre judecătorească.

Or, prin aceasta, instanța de apel nu a dat ce s-a cerut, având în vedere că solicitarea reclamanților se referea la penalități de întârziere aplicabile pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a face prevăzute de art. 36 alin. (1).

Astfel, s-a arătat că reclamanții nu au solicitat penalități de întârziere pentru că o sumă de bani nu le-a fost plătită la scadență, respectiv pentru neîndeplinirea de către intimată a vreunei obligații de plată a despăgubirii într-un anumit termen, care este o obligație de a da, ci au cerut penalități de întârziere pentru neexecutarea în termenul legal imperativ a unei obligații de a face, aceea prevăzută de art. 36 alin. (1), de a răspunde la cererea de despăgubire cu care a fost învestită, în termenul impus de lege printr-o normă imperativă.

Sub acest aspect, recurenții-reclamanți au susținut faptul că în cadrul procedurii de despăgubire a prejudiciilor prevăzute de legiuitor și aplicate contractului de asigurare RCA, inexistența vreunui răspuns la cererea de despăgubire în termenul legal de 3 luni, atrage sancțiunea penalităților și închide această procedură nejurisdicțională.

În acest context, intimata-pârâtă nu poate invoca niciun motiv întemeiat pentru care nu a răspuns cererii de despăgubire în termenul legal, deoarece legiuitorul a prevăzut că asigurătorul RCA este obligat să dea un răspuns cererii de despăgubire adresate în termenul de 3 luni, oferindu-i două alternative care acoperă toate situațiile posibile: fie să prezinte o ofertă de despăgubire, fie să dea un răspuns prin care să justifice pentru ce nu poate face o astfel de ofertă.

B. Aplicarea unui text de lege străin de situația de fapt - art. 37 raportat la art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011;

Decizia atacată este nelegală, întrucât penalitățile de întârziere sunt acordate în baza art. 37 prin raportare la art. 36 alin. (5) din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14.2011, teza a II-a, deși penalitățile solicitate de către reclamanți se întemeiază pe prevederile art. 37 coroborate cu cele ale art. 36 alin. (1) și art. 38 alin. (2), fiind invocată nesoluționarea de către societatea pârâtă a cererii de despăgubire printr-un răspuns favorabil sau defavorabil în termenul legal de 3 luni, nu pentru neîndeplinirea unor obligații bănești.

C. Lipsa precizării privind ipoteza la care se aplică norma juridică din art. 37;

Instanța de apel a decis "obligarea pârâtei S.C. D. S.A. să plătească fiecăruia dintre reclamanți penalități de întârziere de 0,2% pe zi începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive cu privire la daunele morale și până la plata efectivă, calculate asupra daunelor morale în cuantum de 25.000 euro acordate fiecăruia dintre reclamanți, în conformitate cu prevederile art. 37 raportat la art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011", fără să specifice la care dintre ipotezele descrise în cele 8 alineate ale art. 36 se referă.

D. Textul de lege corespunzător situației de fapt a fost omis, nefiindu-i dată nicio interpretare;

Din analiza tuturor textelor de lege menționate, rezultă fără niciun dubiu că textele de lege aplicabile situației de fapt invocate de reclamanți și dovedite prin probele administrate, care atrag obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere sunt cele din art. 37 raportat la art. 36 alin. (1) coroborat cu art. 35 și art. 38 din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Soluționarea cererii de despăgubire de către asigurătorul RCA în termenul legal nu se referă la "despăgubirea se plătește în termen ..." sau la obligația de plată a despăgubirii într-un anumit termen, așa cum greșit a considerat instanța de apel.

Atât instanța de casare din primul ciclu procesual, cât și instanța de apel, în rejudecare, s-au pronunțat, exclusiv, pe teza a II-a a articolului 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, nu și asupra tezei I a articolului 37 raportat la art. 36 alin. (1) lit. a) și b), respectiv la situația neîndeplinirii totale a obligației de face a asigurătorului, constând în trimiterea unui răspuns la cererea de despăgubire în termenul legal de 3 luni.

E. Tratamentul legal diferit în privința penalităților aplicabile despăgubirilor materiale față de cele aplicabile daunelor morale, precum și celorlalte accesorii;

Curtea de Apel Cluj a considerat că limitele casării și ale rejudecării, stabilite prin decizia de casare, impun ca apelul să fie rejudecat doar în ceea ce privește penalitățile aplicate asupra daunelor morale.

În opinia recurenților, această tratare diferențiată a penalităților și altor accesorii aplicabile despăgubirilor materiale, față de cele aplicabile asupra daunelor materiale nu are niciun suport legal.

Obligarea asigurătorului RCA la plata penalităților de întârziere, conform art. 37 din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, se întemeiază pe constatarea că acesta nu și-a îndeplinit obligațiile legale în termenul legal sau și le-a îndeplinit defectuos, fără ca normele în vigoare să facă vreo deosebire în ceea ce privește despăgubirile materiale și daunele morale.

În cazul de față, lipsa oricărui răspuns din partea asigurătorului la cererea de despăgubire, în termenul maxim de 3 luni stabilit de lege, trebuia să conducă la obligarea acestuia la plata penalităților de întârziere aplicabile, atât asupra despăgubirilor materiale, cât și asupra daunelor morale.

Pe de altă parte, recurenții-reclamanți au apreciat că nu există nicio justificare legală pentru a considera îndreptățită cererea de obligare a asigurătorului RCA la plata dobânzii legale penalizatoare aplicabilă asupra unor pretenții (despăgubiri materiale), care au fost solicitate doar prin cererea de chemare în judecată (pentru prejudiciul produs ulterior expedierii cererii de despăgubire), de la data înregistrării acesteia, dar și de a considera, în același timp, că asigurătorul RCA poate fi obligat la plata unor accesorii la daunele morale solicitate chiar prin cererea de despăgubire, la care pârâta nu a răspuns în termenul legal, numai începând cu a 11-a zi după ce i se comunică hotărârea judecătorească definitivă prin care este stabilit cuantumul acestora.

Pentru aceste argumente, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea apelului, cu consecința admiterii apelului reclamanților în totalitate, iar pârâta D. S.A. să fie obligată să plătească fiecăruia dintre reclamanți penalități de 0,2%/zi de întârziere, de la data de 11 iunie 2015 și până la plata efectivă a creanțelor principale, aplicate asupra sumelor acordate cu titlu de daune morale în cuantum de câte 25.000 euro pentru fiecare recurent, respectiv asupra daunelor materiale acordate: 1.000 RON pentru A., 2.991,98 RON pentru B. și 851,16 RON pentru C..

În finalul cererii de recurs recurenții-reclamanți au solicitat, în temeiul art. 267 TFUE, sesizarea CJUE pentru a pronunța o decizie preliminară, prin care să răspundă la următoarea întrebare:

"Dacă art. 22, art. 27, art. 40 și art. 41 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009, coroborate, trebuie interpretate în sensul că dacă asigurătorul RCA nu a dat nici un răspuns la cererea de despăgubire în termen de 3 luni, acesta trebuie obligat la plata în favoarea părții prejudiciate a unor accesorii (dobânzi sau penalități) calculate în funcție de valoarea despăgubirii acordate părții prejudiciate prin hotărâre judecătorească și aplicabile de la data împlinirii termenului legal de 3 luni de la înregistrarea cererii de despăgubire?"

Intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 1 octombrie 2020 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenții-reclamanți B., A. și C., stabilindu-se termen la data de 10 decembrie 2020 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 10 decembrie 2020, Înalta Curte a amânat judecarea cauzei pentru a se comunica intimatului-intervenient forțat E. un exemplar al cererii de sesizare a Înaltei Curții de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, depuse de către apărătorul recurenților-reclamanți, precum și pentru a se asigura intimatei-pârâte posibilitatea de a pune concluzii asupra acestei cereri, acordând termen la 25 februarie 2021, dată la care s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În cauză, recurenții-reclamanți au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva primului motiv de casare, au susținut faptul că decizia atacată este nelegală, deoarece lipsește motivarea instanței de apel referitoare la soluția pronunțată privind penalitățile de întârziere aplicate asupra daunelor materiale și penalitățile de întârziere aferente daunelor morale, raportat la motivele de fapt și de drept invocate în rejudecare, precum și la probele administrate.

S-a arătat că, rejudecând apelul în limitele deciziei de casare, în dispozitiv, Curtea de Apel Cluj a lăsat practic nesoluționat apelul în ceea ce privește cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aplicate asupra despăgubirilor materiale indicate la punctul I.1. A., aspect care echivalează cu nemotivarea hotărârii și încălcarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ.

În concret, autorii căii de atac au criticat decizia recurată, întrucât aceasta nu cuprinde expunerea situației de fapt reținute de către instanța de apel, pe baza probelor administrate, care să constituie temeiul considerentelor pentru soluția pronunțată. Totodată, au menționat că se fundamentează exclusiv pe dezlegările de drept date de instanța de casare, dar care s-au raportat la o altă ipoteză factuală decât cea dovedită în rejudecare și care este străină de situația de fapt reală și obiectivă existentă în cauză.

Criticile formulate sub acest aspect sunt nefondate, în considerarea argumentelor ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au admis/înlăturat cererile părților.

Procesul civil finalizat prin hotărârea asupra fondului, cu garanțiile oferite de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale, înglobează dreptul părților de a fi "ascultate", adică examinate în mod real de către instanța sesizată.

Motivarea unei decizii este un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părți - desigur, nici ignorarea lor -, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conținutul lor să influențeze soluția.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

În speță, se constată că decizia instanței de apel, pronunțată în rejudecare, răspunde exigențelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Din lecturarea cererii de recurs rezultă că recurenții-reclamanți au dedus analizei Înaltei Curți critici care se circumscriu, mai degrabă, motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Astfel, se constată că recurenții-reclamanți B., A. și C. au susținut faptul că instanța de recurs, prin decizia de casare, a dezlegat probleme de drept raportat la o situație de fapt, reținută eronat de instanța de fond și de cea de prim control judiciar, însă în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere, s-au făcut precizări cu privire la situația de fapt reală, raportată la pretențiile formulate.

În opinia recurenților-reclamanți, pronunțarea unei hotărâri judecătorești pe baza unei situații de fapt care s-a dovedit că a fost stabilită incorect în primul ciclu procesual, pentru motivul că, în rejudecare, instanța de apel ar fi obligată să ignore situația de fapt reală, dovedită, reprezintă o încălcare gravă a obligației judecătorului de a afla adevărul prin toate mijloacele legale și de a hotârî în conformitate cu acesta, aspect care vizează încălcarea unei norme de procedură.

În conformitate cu prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de rejudecare trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței de control judiciar, nefiind admisibil ca, după ce instanța de recurs a decis asupra unor probleme de drept, acestea să fie readuse în discuție.

Raportat la acest text de lege, instanța de rejudecare a fondului, după casare, trebuie să soluționeze cauza în limitele stabilite prin decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Din economia deciziei de casare și față de caracterul obligatoriu al statuărilor instanței de recurs, reiese că rejudecarea, în prezentul litigiu, a vizat doar aspectul referitor la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, aceleiași curți de apel pentru o aplicare corectă a art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, de la data stabilirii definitive a prejudiciului moral.

Totodată, Înalta Curte consideră util să sublinieze faptul că prin decizia nr. 1041 din 29 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă s-a tranșat definitiv chestiunea privitoare la îndeplinirea de către asigurător a obligației prevăzute de art. 36 din ordin.

Astfel, instanța supremă a reținut că asigurătorul și-a îndeplinit obligația alternativă prevăzută de art. 36 alin. (1) lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011, comunicând reclamanților, nu un refuz de plată a despăgubirilor, ci necesitatea de a se completa documentația dosarului de daună cu înscrisuri din care să rezulte vinovăția șoferului asigurat, întrucât, la acel moment, cercetarea penală era în plină desfășurare, urmând a fi administrate probe pentru aflarea împrejurărilor și dinamicii producerii accidentului, inclusiv printr-o probă cu expertiză tehnică de specialitate.

În primul ciclu procesual, Înalta Curte a mai statuat că pârâta nu a refuzat nejustificat înțelegerea amiabilă în ultima zi a termenului de 3 luni (10 iunie 2015) și că despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurător RCA, motiv pentru care, penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 din ordin nu pot fi acordate decât de la data la asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

În acest context, este lipsită de fundament susținerea recurenților-recla