ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1154/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea formulată la data de 3 aprilie 2018, reclamantul A. a solicitat instanței să dispună: - obligarea pârâtei B. S.A., prin corespondentul său pe teritoriul României, C. S.R.L., la plata sumei de 4.757,82 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, și a sumei de 300.000 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în urma accidentului rutier din data de 23.06.2016; - obligarea pârâtei B. S.A., prin corespondentul său pe teritoriul României, C. S.R.L., la plata penalităților de întârziere de 0,2% din sumele indicate anterior, de la data de 12.09.2017 și până la data plății efective și integrale a debitelor principale; - obligarea pârâtei B. S.A., prin corespondentul său pe teritoriul României, C. S.R.L., la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud Prin sentința civilă nr. 884/F din 17 decembrie 2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă a admis în parte acțiunea civilă formulată de A., a obligat pârâta asigurător să plătească reclamantului suma de 60.000 RON daune morale și penalități de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere la suma anterior acordată, începând cu suma de 12.09.2017 și până la data plății efective. A respins celelalte pretenții formulate de reclamant. A obligat pârâta asigurător să plătească reclamantului suma de 500 RON cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 116A din 23 mai 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței nr. 884/F din 17.12.2018 a Tribunalului Bistrița-Năsăud în dosarul nr. x/2018, pe care a menținut-o.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta B. S.A., prin care solicită casarea în parte a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei instanței de apel în vederea rejudecării. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin motivele de recurs pârâta arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 37, 38, 45 și art. 46 pct. 3 din Norma ASF nr. 23/2014. Învederează recurenta că și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de dispozițiile anterior invocate și a făcut o ofertă rezonabilă încă de la data de 18.09.2017, nefiind în culpă astfel încât să datoreze penalități de întârziere începând cu data de 12.09.2017 și până la data plății efective. Dispozițiile art. 37 alin. (1) și (2) din Norma ASF trebuie interpretate în sensul că asigurătorul datorează despăgubiri dacă nu formulează o ofertă de despăgubire în termenul de 3 luni de la avizare numai în situația în care la dosar există documente din care rezultă răspunderea asiguratului și accidentul nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile competente. În cazul de față, în care accidentul a făcut obiectul unor cercetări efectuate de autorități, asigurătorul era obligat să aștepte finalizarea acestora, termenul de 3 luni începând să curgă de la acest din urmă moment. Această interpretare rezultă și din coroborarea dispozițiilor art. 37 alin. (1) lit. a) și alin. (4) cu cele ale art. 45 și art. 46 pct. 3 din Normă. În concluzie, susține că termenul de 3 luni pentru soluționarea cererii de despăgubire nu putea curge de la data avizării daunei, când cercetările nu erau finalizate și nu existau documente privind răspunderea asiguratului, ci numai de la întocmirea acestor documente, deci de la data de 31.07.2017, când a fost emisă ordonanța de clasare. În sprijinul raționamentului expus invocă, cu titlu de jurisprudență, deciziile nr. 538/2019, nr. 983/2018 ale secției I civile a Înaltei Curți, deciziile nr. 161/2017, 2977/2014 ale secției a II-a civile a Înaltei Curți, precum și o serie de decizii ale Curții de Apel Cluj, Curții de Apel București și Curții de Apel Suceava.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta Societatea B. S.A. împotriva deciziei nr. 116/A din 23 mai 2019 a Curții de Apel Cluj, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 3 martie 2020, cu citarea părților, în ședință publică. Cauza a fost amânată succesiv până la 16 iunie 2020, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează faptul că recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei Curții de Apel Cluj, doar în privința soluției de menținere a soluției Tribunalului Bistrița-Năsăud asupra cererii reclamantului vizând acordarea penalităților de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data de 12.09.2017 și până la data plății. Astfel, în susținerea motivelor de recurs, susceptibile de încadrare în cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Societatea B. S.A. critică modalitatea de interpretare și aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 37, 38, 45 și 46 pct. 3 din Norma ASF nr. 23/2014, susținând, în esență, că termenul de 3 luni pentru soluționarea cererii de despăgubire nu putea curge de la momentul avizării daunei, în condițiile în care nu avea toate elementele necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului, ci doar de la data de 31.07.2017, care coincide cu momentul finalizării cercetării penale. Totodată, chiar în situația în care s-ar admite teza potrivit căreia asigurătorul avea obligația de a formula un răspuns în termenul de 3 luni de la avizare, acesta ar datora penalități cel mult pentru cele 6 zile de întârziere în formularea ofertei de despăgubire. Contrar susținerilor recurentei referitoare la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 37 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 23/2014 cu privire la momentul de la care curge termenul de 3 luni menționat în cuprinsul acestora, în acord cu raționamentul instanței de apel, Înalta Curte constată că textul legal antemenționat are un conținut explicit, în cuprinsul acestuia prevăzându-se în mod expres că, "în termen de cel mult 3 luni de avizarea producerii evenimentului asigurat, asigurătorul RCA este obligat" fie să răspundă asiguratului prin formularea unei oferte de despăgubire justificate, fie să notifice părții motivele pentru care cererea nu a aprobat, în totalitate sau în parte, pretențiile celui păgubit. Astfel, legea stabilește coordonatele în care trebuie îndeplinită obligația de despăgubire a asigurătorului RCA, respectiv termenele de soluționare a cererii de despăgubire și procedura necesar a fi respectată, sancțiunea pentru nerespectarea acestor obligații fiind prevăzută la art. 37 din aceeași normă, sub forma unor penalități de întârziere. În speță, s-a reținut că cererea de despăgubire a fost formulată la 12 iunie 2017, astfel cum reiese din dovezile aflate la dosarul instanței de fond, iar pârâta a răspuns solicitării acestuia abia la 18 septembrie 2017, cu depășirea termenului de 3 luni de la momentul avizării daunei. Neîndeplinirea obligației pe care legea a stabilit-o în sarcina asigurătorului, aceea de exprimare a unei manifestări de voință cu privire la pretențiile de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat în termenul de 3 luni de la înregistrarea unei atare cereri a condus la nașterea dreptului asiguratului de a obține penalitățile de întârziere, în temeiul prevederilor art. 38 din același act normativ. Astfel, orice raportare a recurentei la data de 18 septembrie 2017, care este ulterioară termenului prevăzut de art. 37 din Norma ASF, nu prezintă relevanță, pentru considerentele anterior menționate. Cât privește dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 evocate de recurenta-pârâtă, este în spiritul unei interpretări logice a textului ca în ipoteza în care asigurătorul nu a solicitat în scris documente suplimentare celor atașate cererii de despăgubire și nici nu a notificat reclamantului respingerea totală sau parțială a pretenției din cererea de despăgubire, scadența obligației de plata a despăgubirii să nu poată fi stabilită în considerarea reperului "data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de angajator". Așadar, recurentul nu poate invoca în favoarea sa dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 dat fiind că nu a întreprins, în termenul prevăzut la alin. (1), demersul de a comunica solicitantului reclamant imposibilitatea de stabilire a elementelor răspunderii pe baza înscrisurilor anexate cererii de despăgubire, și nici nu a solicitat reclamantului documente suplimentare, sugerând prin conduita adoptată suficiența elementelor necesare în vederea stabilirii răspunderii și cuantificării daunei. Totodată, nici dispozițiile art. 46 pct. 3 din Norma ASF nu pot fi aplicabile speței în condițiile în care prin aceste norme se reglementează ipoteza stabilirii despăgubirii pe cale judiciară, pentru motivele strict enumerate ("nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse"), iar în speță nu s-au reținut asemenea motive de natură a constitui pentru recurentă un impediment pentru a-și îndeplini obligațiile prevăzute de art. 37 alin. (1) din Norme. Recurenta-pârâtă nu poate să-și invoce propria culpă în eșuarea procedurii amiabile pentru a obține avantajul scutirii de la plata penalităților de întârziere sau acordarea acestora numai până un anumit moment, atât timp cât stabilirea despăgubirii pe cale judiciară se datorează exclusiv pasivității manifestate de aceasta în termenul de 3 luni de la avizarea daunei. În ceea ce privește deciziile de speță invocate de recurentă în fundamentarea criticilor formulate, acestea nu pot fi avute în vedere spre a stabili nelegalitatea deciziei ce face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs. Fără a nega importanța unei jurisprudențe unitare pe probleme determinate de drept, trebuie menționat că astfel de decizii, fără caracter obligatoriu pentru instanțe învestite cu cauze similare, au caracter orientativ pentru aceste instanțe. Pe de altă parte, hotărârile judecătorești invocate vizează ipoteze diferite de cea în litigiu (în acele dosare fie asigurătorul a făcut o ofertă de despăgubire în termenul de 3 luni, însă nu a existat un acord între părți cu privire la suma propusă, fie asigurătorul a solicitat documente suplimentare, pe când în prezenta speță, așa cum s-a reținut anterior, asigurătorul a formulat un răspuns tardiv, admițând implicit suficiența elementelor necesare în vederea stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, prin nesolicitarea completării dosarului de daună) context în care nu pot constitui suportul constatării nelegalității deciziei pronunțate de instanța de apel în cauza pendinte. Pentru considerentele arătate, constatând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care a fost întemeiat prezentul recurs, nu este incident în cauză, întrucât decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale pe care recurenta le-a evocat, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea B. S.A.