ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1340/2020

Ședința publică din data de 01 iulie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 20 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. S.A, în calitate de asigurător de răspundere civilă și D., în calitatea de persoană responsabilă pentru producerea accidentului (intervenient forțat, conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România), solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:

Prin încheierea din 26 iulie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în baza art. 200 alin. (2) C. proc. civ. a constatat necompetența materială-funcțională a acestei secții și, în consecință, a trimis dosarul pentru competentă soluționare secției I Civile a Tribunalului Bistrița Năsăud.

Prin sentința civilă nr. 727/F din 25 iulie 2018 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta C. S.A.

Totodată, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și cu intervenienții forțați D. și S.C. E. S.R.L. și, în consecință, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 637 RON cu titlu de daune materiale și suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și penalități de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 05.06.2015 și până la plata efectivă a despăgubirii, iar reclamantei B. suma de 216 RON cu titlu de daune materiale și suma de 40.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și penalități de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 05.06.2015 și până la plata efectivă a despăgubirii.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, restul pretențiilor formulate de reclamanți.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei B. suma de 1.825 RON, iar reclamantului A. suma de 655 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Prin decizia nr. 61/A din 27 martie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 727/F din 25 iulie 2018 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamanților, care au fost stabilite astfel:

- în favoarea reclamantei B., suma de 15.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, în loc de suma de 40.000 RON;

- în favoarea reclamantului A., suma de 5.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, în loc de suma de 10.000 RON.

Au fost menținute restul dispozițiilor din sentința apelată.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Totodată, a fost obligată intimata C. S.A. să plătească apelanților suma de 4.124 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta C. S.A.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., pârâta a formulat următoarele critici:

- Hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune;

În acest sens, recurenta consideră că argumentele instanței de apel sunt lipsite de fundament logic și juridic, fiind interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 2528 C. civ., care determină data de la care începe să curgă termenul de prescripție;

În opinia recurentei, dreptul material la acțiune al reclamanților era prescris la data introducerii cererii de chemare în judecată, acesta începând să curgă de la data de 2 septembrie 2012 (data producerii accidentului), întrucât chiar din momentul în care titularii cererii au cumpărat biletele pentru ruta Spania - România, așadar inclusiv la momentul producerii accidentului aceștia, în calitate de pasageri ai autocarului cu numărul de înmatriculare x cunoșteau care este societatea cu care au încheiat contractul de transport, respectiv E. S.R.L., astfel că puteau să depună diligențele necesare pentru a afla asigurătorul la care era încheiată polița de asigurare RCA pentru autocarul implicat în accident, având în vedere că se pot realiza interogări în baza de date CEDAM disponibilă pe site-ul Autorității de Supraveghere Financiară.

În acest context, susține recurenta că, în mod eronat s-a apreciat în speță, că la momentul depunerii cererii de despăgubire reclamanții au cunoscut atât paguba ce le-a fost produsă, cât și persoana care răspunde de ea. În opinia recurentei, o atare apreciere ar însemna că reclamanții, în mod arbitrar, pot să stabilească ei înșiși momentul de la care ar începe să curgă termenul de prescripție, depunând cererea de despăgubire în orice moment le-ar fi convenabil.

- Hotărârea atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la daunele morale, instanța de apel neținând cont de criteriul jurisprudențial la stabilirea cuantumului, ignorând prevederile Normei nr. 14/2011;

Susține recurenta că instanța de apel a acordat un cuantum exagerat al daunelor morale, în mod discriminatoriu în comparație cu situația victimelor altor accidente cu consecințe similare, în care instanțele judecătorești au ținut cont de criteriul jurisprudențial, respectiv că au fost ignorate realitățile economice si sociale prezente, dar și alte criterii obiective relevante în determinarea cuantumului daunelor morale cum ar sunt nivelul salariului mediu pe economie, nivelul de trai al colectivității, și care, în opinia sa, se impuneau a fi utilizate astfel încât daunele morale să păstreze un grad de rezonabilitate și să nu constituie o îmbogățire fără just temei.

- Hotărârea atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de de drept material cu privire la penalitățile de întârziere, respectiv: art. 36 afin. (5) teza a II-a și art. 37 din Ordinul CSA 14/2011.

Susține recurenta că prin decizia recurată, instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că în măsura în care asiguratul se adresează asigurătorului, prevederile art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA 14/2011 nu mai sunt aplicabile, respectiv că penalitățile de întârziere nu încep să curgă în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

În opinia recurentei, instanța de apel a încălcat principiul ubi lex non distinauit, nec nos distinauere debemus întrucât nici prevederile art. 36 și nici art. 37 din Normele CSA 14/2011 nu disting între situația în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acțiune în justiție și situația în care asiguratul se adresează în mod direct instanței judecătorești, respectiv că s-a omis a se proceda la interpretarea sistematică a celor două norme, astfel că, în funcție de ipoteza de la art. 36 alin. (1) se determină și momentul de la care termenul de 10 zile începe să curgă, potrivit art. 36 alin. (5): - data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător - în ipoteza recunoașterii, de către asigurător, a dreptului părții solicitante de a primi despăgubiri și existența unui acord cu privire la cuantum, sau data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească, în ipoteza contestării de către asigurător fie a existenței dreptului părții solicitante de a primi despăgubiri, fie a cuantumului acestora.

Mai mult, instanța de apel a dispus acordarea penalităților de întârziere prin raportare la depășirea de către pârâtă a termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma 23/2014, deși nu există legătură între depășirea/respectarea termenului de trei luni și ipotezele în care asigurătorul datorează penalități de întârziere, fiind ipoteze distincte.

Precizează recurenta că în cazul de față, a contestat însăși existența dreptului la despăgubire, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o neîndeplinire a obligațiilor sale, refuzul C. încadrându-se în limitele legale și prudențiale în materia asigurării RCA.

De altfel, problema prescripției în prezenta cauză este una extrem de delicată și poartă nuanțe dificil de deslușit chiar pentru instanța de judecată, soluția contestării existenței dreptului la despăgubire într-o asemenea situație de către asigurător fiind o soluție firească și judicioasă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 18 martie 2020.

Prin încheierea din data de 16.03.2020, pronunțată în Camera de consiliu, termenul de judecată stabilit pentru data de 18.03.2020 a fost preschimbat pentru data de 20.05.2020, având în vedere Hotărârea nr. 192/2020 a Consiliului Superior al Magistraturii și Ordinul nr. 91/12.03.2020 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - termen la care cauza a fost amânată pentru comunicarea cererii de sesizare a CJUE pentru pronunțarea unei decizii prelimiare cu privire la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 22 din Directiva 2009/103/CE, tuturor părților litigante.

Nu a fost formulată întâmpinare în cauză.

Prin notele scrise depuse la data de 19.06.2020 intimații reclamanți au arătat că formulând critica vizând soluția dată prin decizia recurată excepției prescripției, recurenta tinde la a evidenția doar aspecte ce țin de interpretarea probatoriului, iar pe de altă parte, că aceasta ignoră faptul că prejudiciul s-a cristalizat în timp și că abia la mult timp de la data accidentului s-a conturat tabloul final al întinderii acestuia, respectiv că, stabilirea celor vinovați de producerea accidentului este în competența autorităților. Susțin intimații că, în speță, determinarea vinovăției în producerea accidentului a presupus realizarea unor investigații de specialitate, care au avut o durată îndelungată, respectiv că, în speță, legea impune determinarea persoanei responsabile de producerea pagubei, iar recurenta ignoră faptul că această chestiune s-a clarificat ulterior formulării cererii de despăgubire, respectiv la data emiterii ordonanței de clasare la care se face trimitere în recurs.

Ca urmare, se susține că, termenul de prescripție a început să curgă doar de la această dată, astfel că, în opinia intimaților, în mod corect s-a statuat, în speță, că cea mai timpurie dată la care reclamanții au putut avea cunoștință de persoana vinovată de producerea accidentului este data de 04.03.2015, la care aceștia au avizat recurenta de producerea accidentului.

Referitor la problema daunelor morale, s-a susținut că nici această critică nu poate fi subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., întrucât vizează aspecte ce țin de interpretarea probatoriului.

În subsidiar, s-a susținut că instanța de apel s-a raportat, în speță, atât la suferința înregistrată de reclamanți, cât și la necesitatea de a stabili o compensație corectă, echilibrată, proporțională, justă și echitabilă, intimații precizând, totodată, că pe parcursul judecății, recurenta a invocat o singură decizie referitoare la acordarea de daune morale, pe care a atașat-o întâmpinării depuse în prima fază procesuală, susținerile sale din recurs nefiind însoțite de exemple de astfel de hotărâri relevante, în timp ce aceștia au anexat, pe tot parcursul procesului, numeroase hotărâri judecătorești, iar prin comparație, cuantumul despăgubirilor stabilite în speță, este inferior celui stabilit prin aceste hotărâri.

Referitor la chestiunea litigioasă vizând penalitățile de întârziere, intimații subliniază că, în speță, acestea au avut ca temei exclusiv omisiunea recurentei de a respecta termenul de 3 luni prevăzut de art. 36 alin. (1) și (2) din Ordinul CSA 14/2011, care sancționează un refuz tacit, nejustificat de a plăti despăgubirea, precizând că, temeiul acestora se regăsește în art. 22 din Directiva 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi.

Intimații susțin că, în speță, recurenta recurge la o interpretare distorsionată a normelor legale aplicabile, recunoscând doar obligația ce revine asiguratorului în temeiul art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA 14/2011, care are drept premisă o despăgubire, fie de comun acord, fie prin hotărâre judecătorească, respectiv că, prin criticile formulate se ignoră natura juridică a penalităților, desființându-se obligațiile impuse asiguratorilor prin art. 36 și art. 37 din Ordinul CSA 14/2011.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condițiile art. 492 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Se reține că, în cauza dedusă judecății, instanțele judecătorești au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 1349 din C. civ. și cele ale Legii nr. 136/1995 - prin care reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu recurenta pârâtă, C. S.A și intimatul D. (citat în cauză în calitate de intervenient forțat, conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România), obligarea pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă, la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 02.09.2012, respectiv la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de la data de 05.06.2015 (data expirării celor 3 luni în prevăzut de art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011) și până la data plății efective și integrale a debitelor principale.

Față de acțiunea promovată în aceste circumstanțe, pârâta s-a apărat invocând stingerea dreptului material la acțiune al reclamanților, ca efect al intervenirii prescripției.

Soluționând excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a respins-o, reținând, în esență, că data la care reclamanții au luat la cunoștință cu certitudine de persoanele responsabile de producerea accidentului a fost data depunerii cererii de despăgubire la pârâtă, moment în raport de care acțiunea a fost formulată în interiorul termenului de prescripție, respectiv că nu există nicio altă dovadă că, anterior acestei date reclamanții au luat la cunoștință de responsabilitatea pârâtei în producerea accidentului, aceștia fiind audiați în dosarul penal pentru prima dată în data de 18.03.2015.

Împotriva acestei soluții, adoptată prin sentința primei instanțe, a declarat apel pârâta, calea sa de atac fiind respinsă ca nefondată de curtea de apel care, a apreciat că, în apel, pârâta nu a criticat considerentele primei instanțe care au fundamentat respingerea excepției prescripției, ci a pretins doar că, în opinia sa, termenul de prescripție începe să curgă de la data producerii accidentului, dată la care reclamanții erau în măsură să cunoască măcar persoana șoferului responsabil de cauzarea accidentului, respectiv, că pârâta nu a identificat niciun alt moment temporal, anterior datei depunerii cererii de despăgubire, în care se poate stabili cu certitudine că reclamanții cunoșteau sau trebuiau să cunoască nu doar paguba ce le-a fost cauzată, ci și pe cel răspunzător de ea.

Instanța de apel a reținut, în acest sens, în concordanță cu prima instanță, că, în cauză, răspunzător de producerea accidentului nu este doar șoferul, ci și societatea care deținea autocarul în proprietate, că nu există nicio dovadă că reclamanții cunoșteau faptul că societatea de la care au cumpărat biletele de călătorie era și proprietar al autocarului implicat în accident, respectiv că, având în vedere circumstanțele producerii accidentului, precum și faptul că reclamanții au fost transferați de urgență la spital, nu există nicio dovadă că aceștia cunoșteau numărul de înmatriculare al autocarului pentru a face verificări pe site-ul ASF cu privire la asigurătorul acestuia și nici nu era obligatoriu ca aceștia să cunoască datele șoferului care conducea autocarul și, mai ales, angajatorul său pentru o eventuală angajare a răspunderii acestuia.

În aceste condiții, prin decizia recurată, s-a concluzionat că simplele supoziții ale pârâtei din memoriul de apel nu sunt suficiente pentru a permite concluzia că reclamanții ar fi putut cunoaște persoanele responsabile de producerea accidentului anterior datei de 04.03.2015, fiind apreciat relevant faptul că, în dosarul penal constituit în urma accidentului, audierea persoanelor responsabile de producerea accidentului s-a făcut pentru prima oară la o dată ulterioară formulării cererii de despăgubire de către reclamanți astfel că, în circumstanțele speței, nu se poate accepta ca moment de început pentru calcularea termenului de prescripție data producerii accidentului.

Raportat la cele anterior reliefate, instanța de apel a apreciat că împrejurarea că, în cauză, s-a reținut data de 04.03.2015, ca moment de început al curgerii termenului de prescripție, nu înseamnă că reclamanții abia la aceea dată au cunoscut cele două elemente prevăzute de art. 2528 alin. (1) C. civ., cum pretinde pârâta, aceasta fiind doar data în privința căreia există o dovadă certă a cunoașterii elementelor la care face referire textul legal incident.

Considerentele ce prezintă analiza instanței de apel sunt, în primul rând, fundamentate pe o incompletă stabilire a situației de fapt, observându-se, totodată, că aceasta răspunzând argumentelor care au fundamentat această critică, aplică într-un mod confuz propriile concepte pe care le utilizează în evaluarea situației juridice a părților.

În acest sens, raportat la cadrul procesual stabilit în cauză prin cererea introductivă, Înalta Curte constată că acțiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs, ca urmare a unui accident de circulație, are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, fiind astfel prescriptibilă extinctiv, motiv pentru care problema de drept ce se impune a fi analizată în prezenta cauză este legată de data de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Întrucât temeiul pretențiilor solicitate de reclamanți îl constituie dispozițiile art. 1349 din C. civ., sunt incidente dispozițiile art. 2528 din C. civ., care prevăd că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume: momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, sau momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Întrucât prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, ceea ce semnifică faptul că, dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv faptul juridic ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, rezultă că începutul prescripției extinctive trebuie raportat la data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție.

Se impune a se sublinia, totodată, că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia sau pentru identificarea celui care este chemat, potrivit legii să răspundă pentru prejudiciul reclamat.

În acest context, în stabilirea momentului de început al termenului de prescripție nu se poate ignora faptul că, împrejurarea că legiuitorul a înțeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea, impune ca cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului și a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege, în caz contrar, operând prezumția de culpă de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În consecință, așa cum corect au subliniat intimații, momentul cunoașterii întinderii prejudiciului ca și cel al cunoașterii persoanei care răspunde de pagubă constituie o împrejurare de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare nu numai natura prejudicului reclamat, dar și conduita celui vătămat ulterioară momentului săvârșirii faptei ilicite.

În speță, instanța de apel a statuat că nu se poate accepta că data producerii accidentului este momentul de început al termenului de prescripție, reținând, pe baza probatoriului administrat și evaluat, că la acel moment, reclamanții nu aveau posibilitatea de a cunoaște că asigurător de răspundere civilă pentru accidentul rutier produs la data de 02 septembrie 2012 este C. S.A., de vreme ce, la acea dată, aceștia nu erau în măsură să solicite pârâtei plata despăgubirilor pretinse în speță și nici să cunoască persoanele vinovate de producerea accidentului, astfel că trebuie considerat că data de 04.03.2015 reprezintă o dovadă certă a cunoașterii elementelor la care face referire textul legal incident în determinarea momentului de început al curgerii termenului de prescripție.

În contextul circumstanțial expus, raționamentul juridic anterior prezentat relevă omisiunea instanței de apel de a proceda la o examinare critică, efectivă și adecvată a argumentelor esențiale ale apelantei pârâte, care, în cuprinsul memoriului de apel, susținuse, în justificarea motivului de apel vizând aplicarea greșită a normelor incidente în material prescripției, că termenul de prescripție a început să curgă la data accidentului, făcând referire la criteriul obiectiv stabilit de art. 2528 din C. civ. pentru determinarea momentului de început al termenului de prescripție - în aplicarea căruia, în opinia acesteia, reclamanții puteau cunoaste, încă de la data accidentului, atât șoferul vinovat de producerea accidentului și deținătorul mijlocului de transport implicat în accident, cât și asiguratorul acestuia.

Astfel, invocând faptul că prin soluția primei instanțe, s-ar fi consfințit că reclamanții au posibilitatea de a exercita în mod arbitrar acțiunea și să stabilească ei înșiși momentul de la care ar începe să curgă termenul de prescripție, depunând cererea de despăgubire în orice moment le-ar fi convenabil, pârâta tinde să demonstreze că, în speță, instanța de fond a dat relevanță exclusiv criteriului criteriului subiectiv la care face trimitere art. 2528 din C. civ., omițând aplicarea celui de-al doilea criteriu, obiectiv, prevăzut de aceeași normă legală.

Această critică a fost, de altminteri, reiterată și în recurs, raportat la împrejurarea că instanța de apel s-a limitat la a-și însuși raționamentul primei instanțe sub acest aspect.

Raportat la acest cadru procesual, de vreme ce însăși legea stabilește o limită în aplicarea criteriului subiectiv și anume neglijența celui îndreptățit să promoveze acțiunea, era în sarcina instanței devolutive să procedeze la verificarea concretă a situației reclamanților din perspectiva incidenței art. 2528 din C. civ., respectiv a datei de la care se putea exercita dreptul la acțiune în răspundere civilă împotriva pârâtei, demers ce implica cunoașterea de către cei vătămați a acelui minim de elemente și împrejurări concrete pentru a acționa, distinct, pentru obligarea la daune morale și materiale și să determine dacă, între data producerii accidentului rutier, 02.09.2012 și data la care ar fi trebuit să înceapă să curgă termenul de prescripție de 3 ani, pentru a fi împlinit la data de 20.06.2017 (data formulării acțiunii), reclamanții au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască care este societatea de asigurări în contradictoriu cu care își puteau formula pretențiile întemeiate pe Legea nr. 136/1995.

Ca atare, instanța de apel avea a examina problema momentului de la care titularii dreptului la acțiune au putut, efectiv, să acționeze, sau, după caz, raportat la circumstanțele concrete în care s-au aflat ulterior producerii accidentului, dacă au rămas în pasivitate, neglijând să acționeze pentru a preîntâmpina consecințele împlinirii termenului de prescripție sau, dimpotrivă, au depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Este adevărat că, la data de 4 martie 2015, reclamanții cunoșteau cert că asigurător de răspundere civilă, pentru accidentul rutier produs la data de 02 septembrie 2012 este C. S.A., de vreme ce, la acea dată, au fost în măsură să solicite acestei pârâte plata despăgubirilor pretinse în speță. Trimiterea instanței de apel la data formularii acestei cereri nu răspunde însă și chestiunii litigioase invocate în apel - anume, dacă anterior acestui moment, reclamanții au putut cunoaște prejudiciul și persoana pârâtei, sau au rămas inactivi.

În privința acestui ultim aspect, Înalta Curte constată că, în speță, deși instanța de apel face trimitere la data audierii persoanelor responsabile de producerea accidentului în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița Năsăud - invocat drept probă și de către apelanta pârâtă, aceasta omite să determine, prin raportare la critica concretă din apelul pârâtei, momentul la care reclamanții au putut cunoaște persoana asigurătorului, prin raportare la mențiunile existente în cuprinsul ordonanței de clasare din data de 09.02.2017, emisă în dosarul anterior menționat, deși în cuprinsul acesteia se arată că, în respectiva cauză penală, reclamanții au formulat cereri de constituire ca părți civile, aspect care s-a circumscris, de altminteri, și apărării formulate de aceștia în cauză, care a tins la a demonstra că intimații nu au rămas în pasivitate. De altfel, inclusiv în cererile prin care reclamanții au solicitat pârâtei plata despăgubirilor, datate 4 martie 2015, aceștia au arătat că s-au constituit părți civile în dosarul penal deschis în Franța.

Or, în condițiile în care reclamanții s-au constituit părți civile în procesul penal, în considerarea argumentelor anterior relevate, era în sarcina instanței de apel să se raporteze la această manifestare de voință și să deceleze posibilele efecte ale acesteia în ceea ce privește stingerea dreptului la acțiune al reclamanților prin prescripție în prezenta cauză civilă.

De asemenea, întrucât prescripția extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acționa, era în sarcina instanței de apel să aprecieze dacă prezentau relevanță, în determinarea momentului la care reclamanții puteau cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea, diligențele depuse de reclamanți, inclusiv în dosarul penal, pentru a cunoaște asigurătorul de răspundere civilă, respectiv dacă în cauza penală menționată au fost realizate acte de cercetare de către organele de specialitate - fie cele de la locul producerii accidentului, fie cele române, în favoarea cărora a fost declinată competența de soluționare a cauzei penale - prin care să se fi stabilit modalitatea de producere a accidentului de circulație sau persoanele răspunzătoare sau s-a dispus introducerea în cauză a pârâtei în calitate de asigurător de răspundere civilă.

În acest sens, trebuie menționat că, potrivit unei jurisprudențe constante a instanțelor naționale, acțiunea în antrenarea răspunderii civile delictuale nu este independentă de derularea procesului penal, în care se realizează cercetări referitoare la existența prejudiciului și persoana făptuitorului, fiind, așadar, relevantă în soluționarea acestei critici, analiza împrejurării dacă reclamanții puteau acționa separat în fața instanței civile, câtă vreme se constituiseră deja parți civile în procesul penal, în valorificarea acelorași pretenții, pentru a li se opune prescripția extinctivă.

Or, în cauza dedusă judecății, aceste aspecte esențiale nu au fost analizate, în concret, de către instanța de apel, ceea ce conduce la concluzia că nu au fost lămurite pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei.

Din perspectiva celor expuse, întrucât situația de fapt corect determinată, pornind de la raporturile juridice care au existat între părți, constituie fundamentul aplicării dispozițiilor legale și presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea susține soluția pronunțată, Înalta Curte constată că, în prezența omisiunii instanței de apel de a proceda la deplina stabilire a situației de fapt a cauzei, în speță, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate în recurs, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, urmând ca, în rejudecarea cauzei, instanța de trimitere să aibă în vedere îndrumările instanței de recurs, expuse în considerentele prezentei decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fapt, obligatorii, pentru lămurirea chestiunilor de drept invocate în cauză, sub aspectul instituției prescripției extinctive, spre a da o dezlegare acesteia la cazul concret și a o fundamenta în mod corespunzător.

Întrucât, în cauza de față, soluția care se impune a fi adoptată este aceea a trimiterii cauzei spre rejudecare, în considerarea reevaluării excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, excepție de fond, absolută care primează analizei pe fond a raportului juridic litigios, Înalta Curte nu va tranșa asupra temeiniciei criticilor recurentei circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ce vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv, aplicarea eronată de către Curtea de Apel a dispozițiilor art. 36 și art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Urmează ca, în rejudecarea cauzei, în măsura în care se va concluziona că excepția prescripției dreptului material la acțiune nu este fondată, instanța de apel să procedeze la cenzurarea criticilor din apel, formulate de reclamanți și pârâtă vizând cuantumul despăgubirilor morale stabilite de prima instanță, potrivit criteriilor stabilite de art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

În acest caz, instanța de apel va avea în vedere, de principiu, reperele statuate de jurisprudența în materie, esențiale în asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între despăgubire și prejudiciu - respectiv consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor pretins a fi lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială a celor vătămați - urmând a cenzura și argumentelor părților litigante întemeiate pe hotărârile judecătorești anexate/invocate în cauză, din perspectiva similitudinii între situațiile avute în vedere de instnațele care au pronunțat respectivele hotărâri și cea existentă în speță.

De asemenea, în privința cererii accesorii referitoare la plata penalităților de întârziere, instanța de apel va avea în vedere faptul că, de principiu, în ceea ce privește obligația instituită în sarcina asigurătorilor RCA de art. art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011 - de a răspunde persoanei prejudiciate, fie printr-o ofertă de despăgubire justificată, fie printr-un refuz justificat în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat - că activarea acestei obligații are ca situație premisă existența tuturor dovezilor necesare pentru determinarea existenței răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului, respectiv, în privința cuantificării prejudiciului, situație care impune în sarcina instanței devolutive obligația de a lămuri toate împrejurările relevante în reținerea culpei pârâtei în îndeplinirea acestei obligații, inclusiv din această perspectivă.

Doar în urma acestei analize, instanța de apel va putea să determine momentul nașterii obligației de plată a penalităților de întârziere ce revine pârâtei, în calitate de asigurător, având în vedere că, dispozițiile art. 37 din Ordinul ASF nr. 14/2011 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau le îndeplinește defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, culpa acestuia, neputându-se ignora, de asemenea, faptul că potrivit normelor înscrise în art. 36 și art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 în ipoteza în care, din analiza dosarului de daună constituit la asigurător, nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele sau împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească, caz în care, penalitățile de întârziere pot fi acordate doar de la data la care există o hotărâre definitivă a instanței de stabilire a acestor despăgubiri.

Dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate stabili în mod definitiv nici în privința culpei procesuale în litigiul dedus judecății, în sensul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., revenind în sarcina instanței de rejudecare să realizeze o atare apreciere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 61 din data de 27 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 01 iulie 2020.