ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 960/2020

Ședința publică din data de 4 iunie 2020

Asupra cererilor de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 1 august 2017 sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța: i) în principal, să constate neîndeplinirea de către B. a obligațiilor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, precum și cele prevăzute de art. 37 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, respectiv faptul că nu a notificat respingerea pretențiilor de despăgubire și motivele respingerii în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Norma nr. 23/2014, să dispună obligarea B. la plata despăgubirilor potrivit pretențiilor de despăgubire formulate în cererea de despăgubire: 167,98 RON reprezentând prejudiciul material încercat de reclamant ca urmare a producerii riscului asigurat din data de 29 octombrie 2016; 50.000 euro, reprezentând prejudiciul moral încercat de reclamant ca urmare a producerii riscului asigurat din data de 29 octombrie 2016; ii) în subsidiar, să dispună obligarea B. la plata sumelor indicate la pct. i) reprezentând prejudiciu material și moral, pe baza probatoriului administrat în cauză, la care se adaugă suma de 520 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli prilejuite de accident efectuate ulterior formulării cererii de despăgubire, probate cu documente justificative depuse la dosarul cauzei; iii) să dispună obligarea B. la plata penalităților legale de întârziere aferente sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri în cuantum de 0.2% pe zi, de la data de 30 iunie 2017 - scadența obligației de plată a despăgubirii (expirarea termenului maxim de 3 luni pentru soluționarea cererii de despăgubire) și până la achitarea integrală a acesteia, conform art. 38 din Norma nr. 23/2014, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 458 din 23 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte cererea formulată în principal de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenienta C.; s-a admis cererea formulată în subsidiar și a obligat pârâta la plata sumelor de 660 RON reprezentând daune materiale și 20.000 euro reprezentând daune morale precum și plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi aferente debitelor, calculate de la data de 30 iunie 2017 și până la data achitării efective și a fost obligată pârâta la plata sumei de 2.978,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru proporțională cu pretențiile admise.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamantul A. și pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1959 A din 15 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 458 din 23 februarie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

A fost admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 458 din 23 februarie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 2.522,94 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 1959 A din 15 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâta B. S.A..

Motivele de casare privind recursul reclamantului A..

Prin memoriul de recurs, reclamantul A. a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea parțială a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea primelor două capete ale cererii de chemare în judecată, cel principal și cel subsidiar.

În ceea ce privește dezlegarea primului capăt al cererii de chemare în judecată, deși instanța de apel reține implicit că prima instanță nu a judecat și nu a analizat pretențiile reclamantului, conchide că soluția de respingere este una corectă.

Prin considerentele de la pagina 9 a deciziei recurate, instanța de apel nu caută decât să "suplinească" nulitatea sentinței derivată din lipsa totală a motivării primului capăt de cerere. În realitate, instanța de apel se substituie primei instanțe, motivează soluția de respingere a acestui capăt prin aceea că prevederile Legii nr. 136/1995 ar fi abrogate, încălcând flagrant și ignorând dispozițiile exprese și corelative din cuprinsul art. 20 alin. (2) și alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, act normativ pe care tocmai aceasta înseși îi citează, identice cu cele ale art. 37 alin. (2) din Norma 23/2014 privind efectele contractului.

În egală măsură, instanța de apel încalcă principiul tempus regit actum și aplică cu efect retroactiv o dispoziție legală, O.U.G. nr. 54/2016, ivită ulterior emiterii poliței de asigurare, contrar art. 6 C. civ. și art. 15 din Constituția României.

Hotărârea este dată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

Astfel, interpretând în mod greșit dispoziții legale neaplicabile în cauză (cele cuprinse în O.U.G. nr. 54/2016), instanța de apel concluzionează în mod eronat că Legea nr. 136/1995 nu mai este aplicabilă în momentul producerii riscului asigurat (29.10.2016), și astfel Norma ASF nr. 23/2014, aplicabilă din punct de vedere temporal, nu poate contraveni legii cadru în vigoare (O.U.G. nr. 54/2016). Considerând că prevederile art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, care prevăd obligarea la plata despăgubirii solicitate prin cererea de despăgubire, sunt contrare legii cadru, instanța de apel apreciază că această dispoziție legală nu se aplică în cauză, motiv pentru care respinge capătul de cerere principal.

Toate acestea, desigur, în completarea elementelor de nelegalitate ce contravin prevederilor exprese ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și dispozițiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, art. 7 privind legalitatea, art. 8 privind egalitatea părților, art. 13 privind dreptul la apărare, respectiv art. 22 privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, toate prevăzute de C. proc. civ.

În cauză nu este aplicabilă Ordonanța de urgență nr. 54 din 14 septembrie 2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, deoarece polița de asigurare este emisă anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2016.

Dispozițiile tranzitorii ale ordonanței prevăd, în mod expres și imperativ că "Prezenta ordonanță de urgență se aplică tuturor contractelor/polițelor de asigurare RCA emise ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență și în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora" (art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016).

Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, în opinia instanței de apel "determinarea daunelor morale nu se poate face decât în echitate. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului moral presupune o mare doza de aproximare".

În acest context, recurentul apreciază că nu se poate pune în discuție o așa-numită "mare doză de aproximare", câtă vreme în practica sa Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit ferm că la baza determinării cuantumului despăgubirilor cu titlu de daune morale trebuie să stea o serie de criterii precise, precum și jurisprudența instanțelor naționale din situații asemănătoare. Instanța de apel, deci, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor de drept material aplicabile, a criteriilor stabilite pe cale jurisprudențială, a jurisprudenței relevante, a principiului nediscriminării, aflării adevărului și reparării integrale a prejudiciului suferit.

Criteriile de apreciere a daunelor morale sunt obiective. Cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimelor le-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Instanța de apel nu s-a referit la măsura în care reclamantului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Niciunul din considerentele instanței de apel nu reprezintă o analiză concreta, articulată sau raportată logico-juridic la susținerile apelantului-reclamant. Întreaga analiză poartă asupra a ceea ce în viziunea instanței de apel nu ar trebui să reprezinte despăgubirile, respectiv "nu trebuie să reprezinte o sarcină excesivă", "despăgubirea nu trebuie să reprezinte o sursă de venituri nejustificate", "despăgubirea nu se stabilește prin raportare la jurisprudența din cauze similare". În concret nu se arată de ce sau prin ce mijloace despăgubirile solicitate de reclamant ar contraveni acestor elemente.

Toate considerentele instanței de apel, deci, nu reprezintă altceva decât o contrapondere subtilă și neavenită, prin intermediul căreia cel ce analizează situația concretă dedusă judecății, urmările grave în plan familial, profesional și social și repercusiunile care încă sunt vii și astăzi să nu fie tentat la o abordare de înțelegere, de compasiune, de empatie, de echitate și de proporționalitate cu consecința reparării integrale a prejudiciului.

Instanța de apel echivalează traumele și suferințele recurentului cu un simplu "disconfort" apreciind că "nu reiese că intensitatea suferințelor reclamantului a depășit nivelul suferințelor inerente unei situații precum cea în care s-a aflat; nu reiese că reclamantul ar fi ratat participarea la activități profesionale, sociale și sportive" iar "evoluția stării de sănătate este favorabilă".

Instanța de apel, în opinia recurentului a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor de drept material aplicabile, a criteriilor stabilite pe cale jurisprudențială, a jurisprudenței relevante, a principiului nediscriminării și reparării integrale a prejudiciului suferit.

Contrar cadrului normativ aplicabil, instanța de apel apreciază că "analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor, a probelor administrate și a particularităților situației", iar nicidecum și "prin raportare la practica altor instanțe", în acest sens, instanța de apel susține că Norma nr. 23/2014 nu și-ar mai găsi aplicabilitatea câtă vreme Legea nr. 136/1995 a fost abrogată și înlocuită de O.U.G. nr. 54/2016. În acest context, instanța apreciază că Norma nr. 23/2014 nu poate contraveni dispozițiilor O.U.G. nr. 54/2016.

Paradoxal, însă, O.U.G. nr. 54/2016 nu cuprinde nicio dispoziție legală referitoare la stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale în fața instanței de judecată.

Așa fiind, nu există niciun temei de drept care să susțină teza instanței conform căreia prevederile art. 50 afin. (1) lit. f) din Norma nr. 23/2014 să nu fie aplicabil. Această concluzie rezultă inclusiv din înțelegerea acestei Norme și studierea conținutului său, de unde se poate extrage în mod limpede ideea ca Norma nr. 23/2014 nu a fost emisă în executarea sau organizarea executării Legii nr. 136/1995, ci în temeiul O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară.

Mai mult decât atât, înlăturarea de la aplicare a acestei prevederi nu a fost niciodată pusă în discuția părților, nu a fost invocată de niciuna din părți prin motivele de apel, ci reprezintă exclusiv rezultatul inovației instanței de apel.

Astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre depășindu-și atribuțiile judecătorești cu încălcarea dispozițiilor de drept material aplicabile, a principiului contradictorialității, a principiului disponibilității, a criteriilor stabilite pe cale jurisprudențială, a jurisprudenței relevante, a principiului nediscriminării și reparării integrale a prejudiciului suferit.

În opinia recurentului, decizia atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, a principiilor legalității, nediscriminării, dreptului la un proces echitabil și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești - dezlegarea capătului principal al cererii de chemare în judecată, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Instanța de apel în mod nelegal nu a dispus obligarea asigurătorului la plata în integralitate a despăgubirilor cu titlu de daune materiale și morale conform pretențiilor de despăgubire formulate în cererea de despăgubire și ulterior în cererea de chemare în judecată, respectiv în mod nelegal nu a făcut aplicarea prevederilor art. 37 alin. (2) teza finală și a art. 26 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 - act cu caracter normativ care își produce pe deplin efectele juridice față de data emiterii poliței de asigurare și a producerii riscului asigurat în perioada de valabilitate a acestui contract forțat de asigurare, care nu a fost revocat de autoritatea emitentă, care nu a fost anulat de nicio instanță judecătorească și față de care nu s-a invocat ori admis o excepție de nelegalitate.

Astfel, instanța de apel a înlăturat de la aplicare aceste dispoziții pe motiv că nu ar fi convergente cu dispozițiile O.U.G. nr. 54/2016: direct în apel, fără ca vreuna din părțile dosarului să fi invocat acest aspect; fără ca instanța să fi pus în discuția contradictorie a părților acest aspect; fără ca actul să fi fost revocat, anulat sau desființat prin alt mijloc procedural; depășindu-și atribuțiile și competențele judecătorești.

Cu toate acestea, instanța a menținut în mod judicios aplicarea Normei nr. 23/2014 sub aspectul ultimului capăt de cerere, de unde și caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate. Potrivit reglementarii europene, stabilirea și plata despăgubirilor la care au dreptul victimele accidentelor rutiere se realizează de regulă prin procedura convențională, pe cale amiabilă, conform legii speciale, în scopul protecției sociale a victimelor și pe cale de excepție pe cale judecătorească.

Procedura convențională de despăgubire, instituită atât de legiuitorul național, cât și de cel european, este obligatorie pentru asigurătorul RCA, în condițiile în care terțul păgubit l-a avizat de daună și a formulat, prin cererea de despăgubire, pretenții față de acest asigurător. Obiectivul reglementării europene este că valorificarea dreptului de despăgubire să se realizeze prin această procedură simplă, rapidă și eficientă, iar instanțele de judecată să nu se încarce în mod excesiv cu acest tip de litigii, cum se întâmplă în prezent.

Prin soluțiile date, Curtea de Justiție asigură interpretarea unică a dreptului Uniunii Europene și aplicarea uniformă a acestuia de către jurisdicțiile naționale ale tuturor statelor membre.

Prin urmare, hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene se bucură de autoritate de lucru interpretat.

Obligația instanțelor de judecată de a asigura respectarea și, mai mult decât atât, aplicarea cu prioritate a dreptului european este consacrată și de prevederile art. 148 din Constituție, care reglementează relația dintre dreptul UE și dreptul național.

Instanța de apel era obligată să constate că intimatei B. îi revenea obligația legală de a proceda la plata despăgubirilor conform pretențiilor de despăgubire formulate în cererea de despăgubire în urma producerii evenimentului asigurat.

În acest sens, făcând aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Norma nr. 23/2014, prima instanță trebuia să oblige intimata la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire și în cererea de chemare în judecată.

Practica judiciară relevantă depusă la dosarul cauzei, de care instanța de judecată era și este ținută, susține criticile recurentului.

În mod legitim, așteptările recurentului din prezenta cauză sunt în sensul de a i se recunoaște același tratament de către instanțele de judecată națională, precum persoanelor prejudiciate din cele 5 cauze menționate, cu titlu de practică judiciară și dezlegate cu putere de lucru judecat sub acest aspect. în caz contrar, principiul încrederii legitime si principiul nediscriminării, în mod vădit, ar fi încălcate.

Legiuitorul impune o serie de obligații de a face și un termen legal în sarcina asigurătorului RCA, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 37 alin. (1) lit. a) și b) din Norma 23/2014 asigurătorul RCA este obligat soluționeze cererea de despăgubire în termenul legal de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată în una din cele două forme: fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Scadența obligației de a face, de soluționare a cererii de despăgubire într-una din cele două forme, impusă asigurătorului RCA este ziua împlinirii termenului legal de 3 luni de la avizarea de daună, termen impus de legiuitorul terțiar contractului forțat de asigurare.

Scadența obligației de a da, respectiv obligația de plată a despăgubirii, impusă asigurătorului RCA, este prima zi după împlinirea termenului legal de 3 luni de la avizare. Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii (art. 37 alin. (2) din Norme).

În prezenta cauză, recurentul a procedat la avizarea asigurătorului, prin înregistrarea cererii de despăgubire din 24 martie 2017, recepționată de B. la data de 31 martie 2017.

Se constată, astfel, că B. nu s-a conformat dispozițiilor legale precitate în vederea soluționării pretențiilor de despăgubire, situație sancționată de către legiuitor prin obligarea la plata despăgubirii potrivit pretențiilor formulate prin cererea de despăgubire, începând cu împlinirea termenului de 3 luni de la avizare, conform art. 37 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Norma nr. 23/2014.

În prezenta cauză, B. în mod culpabil nu a notificat reclamantului nici respingerea pretențiilor de despăgubire, nici motivele unei eventuale respingeri a acestora, până la expirarea termenului maxim de 3 luni de la avizarea daunei.

În aceste condiții, B., prin forța de constrângere a legiuitorului, este obligată la plata despăgubirilor conform pretențiilor de despăgubire formulate de A. în cuantumul solicitat de acesta în cererea de despăgubire, iar instanța de judecată fiind chemată să rețină acest fapt și, aplicând legea specială în materie, să oblige asigurătorul la plata acestor despăgubiri.

Într-o altă critică, recurentul susține că decizia a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, a principiilor nediscriminării, aflării adevărului și reparării integrale a prejudiciului suferit - dezlegarea capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În caz de vătămare corporală, atât asigurătorul, cât și instanța de judecată, au obligația de a stabili despăgubirile cu titlu de daune morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, potrivit art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma nr. 23/2014.

În acest context, recurentul apreciază că instanța de apel nu este în măsură să cenzureze opțiunile legiuitorului și să înlocuiască aprecierea acestuia, suverană și deplină, cu propria sa apreciere, căci, în felul acesta, s-ar transforma într-un legiuitor, practic subsecvent (Decizia CCR nr. 75/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 258/1997).

Curtea Constituțională a României a stabilit expres în jurisprudența sa că prin limitarea despăgubirilor se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit (considerentele Deciziei CCR nr. 1354/2010).

Mai mult decât atât, instanța de apel, fără a pune în discuția părților, cu încălcarea principiului disponibilității și contradictorialității, a înlăturat de la aplicare prevederile Normei nr. 23/2014.

Dincolo de această măsură nelegală, de aplicare greșită a normelor de drept material și de încălcare a regulilor unui proces echitabil, ad absurdum, dacă am urma raționamentul propus de instanță am ajunge într-un impas ce nu poate fi primit.

Astfel, în lipsa dispozițiilor Normei nr. 23/2014, instanței nu i-ar rămâne la îndemână decât prevederile O.U.G. nr. 54/2016 care, însă, în cuprinsul art. 21 intitulat Stabilirea despăgubirilor, reglementează o procedură specială de determinare a despăgubirilor.

Această procedură are drept element esențial "punctajul obținut prin însumarea punctelor, comunicat de către Institutul Național de Medicină Legală și prevăzut în reglementările ASF".

Or, un astfel de punctaj nu a fost stabilit și adoptat nici măcar la nivelul anului 2018, prin urmare aceste prevederi legale nu sunt aplicabile, executarea lor în concret fiind posibilă abia după ce acest document va fi adoptat și publicat.

Prin urmare, Norma nr. 23/2014 reprezintă un act normativ care dă expresie atribuțiilor și competențelor de reglementare ale Autorității de Supraveghere Financiară în materie.

Ca atare, câtă vreme acest act normativ nu a fost anulat, revocat, abrogat și nu și-a încetat efectele prin niciun mijloc prevăzut expres de lege, rezultă că acesta nu poate fi ex oficio înlăturat de la aplicare de instanță în prezenta cauză.

Prin urmare, măsura instanței de apel de "abrogare" sau de "anulare" a Normei nr. 23/2014 este una nelegală, ce depășește sfera competențelor instanțelor judecătorești și care nu are niciun fundament legal.

Consecința limpede în scopul îndreptării acestei nelegaiități este aceea a stabilirii obligației instanței de a determina despăgubirile morale în conformitate cu prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma nr. 23/2014, respectiv în conformitate cu legislația națională și cu jurisprudența națională.

Or, reclamantul din prezenta cauză a solicitat suma de 50.000 euro la un număr de 110-120 zile de îngrijiri medicale, cu fracturi operate la ambele membre inferioare. Prin comparație cu sumele acordate prin hotărârile de mai sus, constată că suma este rezonabilă și în concordanță cu jurisprudența.

Așadar, întemeindu-se pe principiul încrederii legitime, pe o practică judiciară relevantă, luând în considerare propriile suferințe și trăiri, reclamantul și-a evaluat prejudiciul cu titlu de daune morale în mod legal și corect.

Prejudiciul fizic, prejudiciul psihic, prejudiciul estetic și prejudiciul de agrement au fost, la rândul lor, pe larg dezvoltate și probate în fața instanțelor fondului. Cu toate acestea, importanța și efectelor lor au fost minimizate de instanțe.

Așa fiind, la mai bine de doi ani de la producerea riscului asigurat reclamantul în continuare nu este recuperat, în continuare își duce viața în durere, printre tratamente, consultații medicale și intervenții chirurgicale, ceea ce îi sporește sentimentele de neputință, de durere, de resentimente față de ziua accidentului, îi blochează sau îngreunează activitățile pe care oricare alt om le vede ca fiind normale, uzuale.

Prejudiciul fizic, prejudiciul de agrement, prejudiciul estetic, prejudiciul moral sunt în continuare parte din viața reclamantului și nu vor dispărea curând.

Incapacitatea sa de deplasare normală, de a se comporta ca orice alt om, de a participa la orice activități sociale ca orice alt om, cicatricile psihice și fizice, toate îl însoțesc încă și se impun a fi luate în considerare în cel mai înalt grad în vederea unei determinări juste, proporționale și judicioase a despăgubirilor cu titlu de daune morale.

Așa fiind, se constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea principiului proporționalității, a reparării integrale a prejudiciului încercat, cu aplicarea greșită a legii, cu cercetarea incompletă a fondului cauzei prin neaplicarea tuturor criteriilor de apreciere care conferă unicitate prejudiciului și înlăturarea unor mijloace probatorii esențiale, în lipsa cărora se creează reclamantului o situație de discriminare și de încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Motivele de casare privind recursul pârâtei B. S.A..

Prin recursul declarat de pârâta B. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a solicitat admiterea recursului, trimiterea cauzei spre rejudecare sub aspectul obligării sale la plata penalităților de întârziere și în consecință respingerea cererii de acordare a acestora pentru următoarele motive:

Prin decizia atacată, recurenta-pârâtă arată că a fost obligată la plata penalităților de întârziere calculate de la data avizării daunei și până la data achitării efective, instanța de apel considerând, în mod nelegal, că art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 trebuie interpretat ca referindu-se la nerespectarea oricăreia dintre obligațiile stabilite la art. 37 din același ordin, nu doar la nerespectarea obligației și a termenului stabilite de art. 37 alin. (4).

În acest context, recurenta-pârâtă consideră că prin această interpretare instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 2213 C. civ., conform cu care asigurările obligatorii sunt reglementate prin legi speciale, iar conform art. 37 alin. (4) din Ordinul ASF nr. 23/2014 "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

De asemenea, apreciază că instanța de apel nu a avut în vedere art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016 care prevede că "în cazurile privind vătămările corporale și daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalitățile și plata acestora sunt stabilite de către instanța judecătorească".

Or, în lipsa înțelegerii dintre părți în faza prealabilă judecății și atât timp cât constatarea definitivă a prejudiciului cuantificat ca daună morală poate fi realizată doar de o instanță de judecată prin administrare de probe, recurenta consideră că nu se poate calcula anterior și acorda o penalitate pentru o sumă stabilită de instanță prin hotărâre definitivă după criterii care nu sunt prevăzute de lege.

Astfel, daunele morale pot fi estimate de către victima unui accident rutier dar, în condițiile în care nu intervine înțelegerea între părți, cuantificarea daunelor poate fi făcută doar de instanța de judecată, situație în care pârâta ar putea fi obligată la plata de penalități doar începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Si aceasta cu atât mai mult cu cât penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu al debitului principal și, evident acestea nu pot curge cât timp debitul principal, și anume cuantumul daunelor morale, nu a fost stabilit, în cazul pârâtei debitul fiind stabilit prin hotărâre judecătorească.

În acest sens, recurenta apreciază că acordarea daunelor morale astfel cum au fost solicitate de către intimatul-reclamant a fost incompatibilă cu cuantificarea și determinarea lor imediată, raportat la un moment strict determinat și prin urmare acestea nu puteau fi stabilite altfel decât de către instanța judecătorească în baza criteriilor proprii de apreciere și în urma administrării de probe.

Într-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel și-a motivat decizia și prin prisma faptului că prin întâmpinare, aceasta nu ar fi contestat vinovăția asiguratului sau condițiile producerii accidentului.

Or, nu există niciun text de lege care să prevadă că în situația reținută de instanță trebuie ca asigurătorul să conteste prin apărările sale din timpul procesului vinovăția asiguratului sau condițiile producerii accidentului, ca și condiție de a nu fi obligați la plata penalităților.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Soluția reținută prin raportul întocmit a fost de admitere în principiu a acestora.

Prin încheierea din 18 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 12 decembrie 2019, s-a admis excepția de netimbrare în ceea ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant A., fiind admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A.

Înalta Curte luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția de netimbrare, invocată din oficiu la termenul de la 12 decembrie 2019, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula cererea de recurs formulată de reclamantul A. ca netimbrată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei acțiuni sau căi de atac, dar și respectarea dispozițiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în fața instanței, aceasta nefiind legal învestită.

Dispozițiile art. 197 C. proc. civ. prevăd că "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii."

De asemenea, prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Dispozițiile art. 32 ale O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în prima instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a stabilit în sarcina recurentului-reclamant o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.932,5 RON.

Conform dispozițiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

Potrivit prevederilor art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, dacă, până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanța, reclamantul nu îndeplinește obligația de plată a taxei, instanța va anula cererea sau o va soluționa în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

Înalta Curte, constată că prezenta cerere de recurs nu a fost timbrată anticipat și că partea nu s-a conformat obligației ce-i revenea, deși i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru în valoare de 1.932,5 RON, așa cum rezultă din dovada aflată la dosar.

În aceste condiții devin incidente dispozițiile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborate cu art. 197 C. proc. civ., care stabilesc că netimbrarea sau insuficienta timbrare atrag anularea cererii.

Reținând că în speță, nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de la obligația timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 32, art. 33 alin. (2) și art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 raportate la art. 197 C. proc. civ. și să dispună anularea ca netimbrată a cererii de recurs.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză, aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite, așa încât Înalta Curte urmează a proceda la anularea ca netimbrată a cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1959 A din 15 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

În ce privește criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ce privește critica vizând acordarea penalităților de întâziere recurenta critică soluția privind acordarea penalităților de întârziere, cu începere de la data avizării evenimentului rutier, respectiv 3 luni de la data de 31.03.2017, susținând că această dispoziție a instanței încalcă prevederile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

Această critică se vădește a fi fondată, având în vedere următoarele considerente:

Situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma menționată, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea.

Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

În cauza dedusă judecății, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantului, acestea se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului de a obține daune moratorii, până la completa ei achitare.

Rezultă că, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităților de întârziere anterior acestui moment.

Așa fiind, contrar considerentelor instanței de apel, cât timp părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Față de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este nelegală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere și având în vedere prevederile art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, care urmează să verifice modul de soluționare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităților de întârziere relativ la momentul de la care acestea urmează a fi plătite, urmând a avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1959 A din 15 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1959 A din 15 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-intervenientă C. și recurentul-reclamant A..

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului pârâtei B. S.A.

Fără nicio cale de atac în ceea ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant A..

Definitivă în ceea ce privește recursul declarat de pârâtă B. S.A.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2020.