ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 824/2020

Ședința publică din data de 15 mai 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 martie 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, sub umăr de dosar x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.A. și C. solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000 RON reprezentând despăgubiri materiale rezultate în urma accidentului de circulație, la plata sumei de 378 RON/lunar prestație periodică, sumei de 950.000 RON reprezentând despăgubiri morale, și plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1349, 1357, 1381, 1385, 1386, 1387 și 1388 C. civ., art. 95 C. proc. civ., art. 42, 43, 49, 50 și 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România cu modificările și completările ulterioare, Normele tehnice aprobate prin Ordinul CSA nr. 14 din 29.11.2011 modificat și completat prin Ordinul CSA 22/2012, în vigoare la data accidentului.

Prin sentința civilă nr. 3440 din 15 decembrie 2017, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis, în parte, cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și intervenientul

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 45.000 RON, cu titlu de daune materiale.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta A., solicitând admiterea apelului ca temeinic și fondat și schimbarea soluției în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, a acordării prestației periodice și a cheltuielilor de judecată, cât și pârâta S.C. B. S.A., care a solicitat admiterea apelului și schimbarea soluției pronunțate de prima instanță, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale și materiale.

Prin decizia civilă nr. 2545 din 7 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3440/15.12.2017 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C..

A admis apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 3440/15.12.2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C..

A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata lunară către reclamantă, nu mai târziu de 15 ale fiecărei luni, a diferenței între pensia de invaliditate și indemnizația de handicap obținute de către reclamantă și salariul minim pe economie (378 RON la data sesizării instanței) de la data de 18.03.2016 și până la schimbarea situației avute în vedere de instanță la data soluționării pretenției; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200.000 RON cu titlul de despăgubiri morale și a menținut, în rest, sentința apelată.

Invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2545 din 7 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Sub un prim aspect, a criticat decizia instanței de apel referitoare la daunele morale acordate intimatei-reclamante A., considerându-le excesive.

A arătat că, prin hotărârea pronunțată, instanța a nesocotit jurisprudența instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, precum și dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, ceea ce echivalează cu o cercetare incompletă a fondului cauzei.

A susținut că, dacă instanța de apel s-ar fi raportat la jurisprudența anterior menționată, ar fi constatat că suma de 200.000 RON acordată recurentei-reclamante nu răspunde cerințelor consacrate în practică, ca sumele acordate să nu constituie o sursă de îmbogățire pentru victimă.

A mai menționat că daunele acordate recurentei-reclamante nu păstrează raportul de rezonabilitate și proporționalitate cu dauna suferită.

În consecință, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu a motivat și nu a argumentat în suficientă măsură - raportat la textele de lege invocate - cuantumul daunelor morale acordate recurentei-reclamante.

A apreciat că, pentru temeiurile invocate, sumele acordate recurentei-reclamante, cu titlu de daune morale, exced despăgubirilor de acest fel evidențiate în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit de Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii, document elaborat pentru garantarea obiectivității și tratamentului nediscriminatoriu prevăzut la art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale.

În acest sens, a invocat decizia civilă nr 2158/17.07.2014 a Înaltei Curți, care menționează (pe baza Ghidului pentru soluționarea daunelor morale (www.fpvs-pagina 73) - un cuantum al despăgubirii de cca 420 RON/zi pentru persoanele care rămân cu o infirmitate posttraumatică.

A concluzionat că hotărârea atacată este nemotivată și pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, a invocat interpretarea eronată a dispozițiilor legale privitoare la prestația periodică: art. 1387 alin. (1), art. 1388 și art. 1389 C. civ.

A opinat că instanța de apel nu a avut în vedere că recurenta-reclamantă este beneficiara unei pensii de invaliditate acordată în baza unor fișe medicale, diagnostice si tratamente care nu au legătură cu accidentul, ignorând faptul că după efectuarea noii expertize medico-legale, recurenta-reclamantă nu a solicitat emiterea unei alte decizii de pensionare pe caz de invaliditate.

A mai susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a H.G. nr. 1091/2014, deoarece nu a avut în vedere faptul că reclamanta și-a păstrat jumătate din capacitatea de muncă, având astfel, în opinia recurentei, posibilitatea de a realiza câștiguri din muncă în condițiile în care ar obține atât pensia de invaliditate, cât și prestația periodică.

Ca atare, a arătat că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția netimbrării recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 6 martie 2020 a fost respinsă excepția de netimbrare a recursului, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă și a fost acordat termen pentru judecarea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Argumentat și legal motivat, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A., evidențiind - așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate - identificarea elementelor care definesc gravitatea prejudiciului și încadrarea acestora într-un barem de gravitate.

În lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, este de menționat că fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanței, în raport de consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, or, în speță, toate aspectele circumstanțiale situației particulare a cauzei au fost expuse în raționamentul logico - juridic al soluției pronunțate în privința stabilirii cuantumului despăgubirilor morale, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamantă.

În acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel a majorat suma datorată cu titlu de daune morale stabilind că un cuantum de 200.000 RON reclamantei A. corespunde unei juste despăgubiri, arătând în detaliu consecințele vătămării suferite de reclamantă, gravitatea acestora, raportat la vârsta victimei (41 de ani), traumele fizice și sufletești suferite de aceasta, la faptul că i-a fost iremediabil afectată capacitatea de muncă (infirmitate permanentă), dar și măsura în care i-a fost afectată situația familială.

Este de necontestat că în materia daunelor morale, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile prin ele însele de a fi evaluate în bani, adesea dificil de perceput, ceea ce face anevoioasă repararea lor, iar constatarea existenței daunelor morale constând în dureri fizice și psihice care îi însoțesc pe oameni timp îndelungat, și, uneori, chiar până la sfârșitul vieții lor, face și mai dificilă repararea lor.

De altfel, despăgubirea vine să compenseze prejudiciul în plan moral, iar nu prejudiciul ca atare, știut fiind că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, având în vedere că acordarea unei sume de bani abia dacă poate să-i aline victimei suferințele produse, prin anumite avantaje, rezultat dezagreabil al faptei ilicite.

Criticile recurentei vizând aprecierea instanței de apel cu privire la valoarea efectivă a daunelor morale stabilite în favoarea reclamantei A. nu pot fi analizate având în vedere că acest aspect ține de netemeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitatea acesteia, controlul judiciar al instanței de recurs putând fi exercitat doar sub aspectul nelegalității hotărârii.

Este de subliniat că, în sistemul juridic român, jurisprudența CEDO sau jurisprudența națională, de care se prevalează recurenta, nu reprezintă izvoare de drept, hotărârile judecătorești producând efecte obligatorii doar între părți, întemeiate pe principiul relativității, iar evaluarea prejudiciului moral se face în funcție de circumstanțele concrete și particularitățile fiecărei cauze.

Întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât instanța trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă, în funcție de împrejurările concrete ale speței, or, în cauză instanța de apel a aplicat în mod corect regulile de drept și criteriile de determinare a cuantumului daunelor morale în speța dedusă judecății.

În acest context, Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, la care face referire recurenta-pârâtă, nu reprezintă decât un studiu realizat la nivelul Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, pentru uzul acestei instituții, iar nu o lucrare cu caracter obligatoriu pentru instanțele învestite cu soluționarea unor cauze având ca obiect despăgubiri pentru daune morale, neputând fi valorificat nici ca sinteză a practicii judiciare naționale în domeniu, în lipsa posibilității verificării jurisprudenței avute în vedere la momentul întocmirii sale și a expunerii circumstanțelor concrete ale cauzelor respective, care au justificat acordarea respectivelor despăgubiri.

În ceea ce privește stabilirea rentei lunare de 378 RON de către instanța de apel, recurenta critică decizia atacată sub acest aspect, susținând, în esență, că se impune acordarea acestor prestații periodice lunare sub forma unei sume globale, dar și aceste critici sunt nefondate.

Cum în mod legal a reținut și instanța de control judiciar, conform prevederilor art. 1387 alin. (1) și (2) C. civ.: (1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art. 1.388 și 1.389, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale. (2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținându-se seama și de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații bănești periodice. La cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.

Potrivit dispozițiilor art. 74 din Ordinul CSA nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: (1) În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă. (2) În cazul obligării la prestații bănești periodice, sumele stabilite în condițiile prevăzute la alin. (1) se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacității de muncă, ținându-se seama de deciziile de pensionare, de certificatele medicale și de alte dovezi care stabilesc aceste situații, cu respectarea limitelor de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA.

Față de incidența acestor prevederi legale, enumerarea din cuprinsul art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu este una limitativă, cu atât mai mult cu cât același ordin, în art. 74, anterior evocat, face referire expresă la prestații bănești periodice, care se vor plăti până la reducerea sau încetarea stării de nevoie ori a incapacității de muncă.

Având în vedere natura juridică a acestei despăgubiri, regula o reprezintă acordarea sa lunară, iar numai în mod excepțional plata globală, dintr-o dată, iar în condițiile în care astfel de împrejurări speciale, de excepție, nu au fost probate în cauză, în mod legal prestația periodică în discuție a fost acordată lunar, până la reluarea totală a mobilității mersului, neputându-se aprecia asupra momentului la care handicapul locomotor al reclamantei s-ar putea recupera.

Așa fiind, în mod legal, instanța de control judiciar nu a dat curs solicitării de acordare a despăgubiri sub forma unei sume globale, conform art. 1387 alin. (2) C. civ., arătând, totodată, că despăgubirea globală se acordă, în principiu, atunci când este vorba de repararea prejudiciilor actuale, care s-au produs deja în integralitatea lor, de regulă, dintr-o dată.

Totodată, nu se poate reproșa instanței dispoziția de obligare a pârâtei la plata lunară către reclamată a diferenței între pensia de invaliditate și indemnizația de handicap obținute de către reclamantă și salariul minim pe economie (378 RON la data sesizării instanței) de la data de 18.03.2016 și până la schimbarea situației avute în vedere de instanță la data soluționării pretenției, respectiv aplicarea greșită a H.G. nr. 1091/2014, de care se prevalează recurenta.

Se constată că instanța de apel, suverană în interpretarea probatoriul administrat în cauză, a avut în vedere starea actuală a reclamantei - reținând că vătămările produse de accident - îi conferă acesteia o incapacitate adaptivă de 50% încadrabilă în gradul III de invaliditate, cu scăderea capacității de muncă cel puțin jumătate și că prezintă infirmitate fizică permanentă; a constatat că partea a dovedit legătura de cauzalitate și incidența art. 1388 C. civ., text legal care stabilește că dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească, cum este și situația reclamantei în speță, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.

De asemenea, nu s-a omis faptul că partea obținea la data sesizării instanței, 18 martie 2016, o pensie de invaliditate și indemnizație de handicap de 672 RON și faptul că la acel moment salariul minim pe economie era de 1050 RON conform H.G. nr. 1091/2014 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat.

Prin urmare, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a dat o corectă eficiență normelor de drept material incidente speței, principiilor și regulilor de drept aplicabile.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2545 din 7 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2545 din 7 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2020.