ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2375/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 septembrie 2016, pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă reclamantele A. și B., au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și intervenientul forțat D. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1000 RON pentru A. și 15.000 RON pentru B. reprezentând despăgubiri materiale rezultate în urma accidentului rutier produs la data de 31.10.2015, la plata sumei de 100.000 RON pentru A. și 880.000 RON pentru B. reprezentând despăgubiri morale și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1357, art. 1365, art. 1385, art. 1386, art. 1388 C. civ., art. 95 C. proc. civ., art. 43, art. 42, art. 49, art. 50 și art. 54 din Legea 136/1995, Ordinul CSA 14/29.11.2011.

Prin sentința civilă nr. 2702/F din 8 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și intervenientul forțat D.. A obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei în cuantum de 38 RON, cu titlu de daune materiale, precum și a sumei în cuantum de 25.000 RON, cu titlu de daune morale. A obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei în cuantum de 8.135,64 RON, cu titlu de daune materiale, precum și a sumei în cuantum de 780.000 RON, cu titlu de daune morale. A obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei în cuantum de 1.375 RON, constând în taxă judiciară de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată, proporționale pretențiilor admise. A obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei în cuantum de 11.916,78 RON, constând în taxă judiciară de timbru, a sumei în cuantum de 3.500 RON, reprezentând onorariu de avocat cu titlu de cheltuieli de judecată, proporționale pretențiilor admise.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantele A., B. și pârâta S.C. C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1772/A din 30 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamantele A., B. și de pârâta S.C. C. S.A. împotriva sentinței civile nr. împotriva deciziei civile nr. 1772/A din 30 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient D..

La 7 iulie 2020, pârâta S.C. C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1772/A din 30 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă C. S.A. se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea cererii de recurs, C. S.A. susține, în esență, că decizia recurată este doar parțial motivată în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate reclamantelor și, totodată, apreciază că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1371 C. civ., ale art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014, prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din același act normativ.

Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arată recurenta, reglementează în mod imperativ obligativitatea motivării hotărârii judecătorești care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva liberului arbitru pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că au fost riguros analizate cererile și mijloacele lor de apărare.

Din actele dosarului de urmărire penală nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 3 București reiese că reclamantele au cunoscut faptul că intervenientul forțat consumase alcool într-un bar din Centrul Vechi, acceptând să se urce în autoturismul condus de către acesta.

Menționează că în cauza penală nu s-a dispus o expertiză tehnică ce ar fi stabilit împrejurările accidentului și, față de vătămările reclamantelor - dacă acestea aveau cuplata centura de siguranță în momentul impactului.

Aceasta deoarece, potrivit art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002:

"Conducătorii de autovehicule și tractoare agricole sau forestiere și persoanele care ocupă locuri prevăzute prin construcție cu centuri sau dispozitive de siguranța omologate trebuie să le poarte în timpul circulației pe drumurile publice, cu excepția cazurilor prevăzute în regulament".

De asemenea, prin rechizitoriul întocmit la 20.11.2017, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3 București arată și faptul că intervenientul forțat se afla sub influența alcoolului la momentul producerii accidentului, astfel că reclamantele au acceptat să se urce în autoturismul condus de o persoană care consumase băuturi alcoolice.

Prin urmare, recurenta precizează că în raport de culpa comună, ce urmează a fi reținută în cauză, a solicitat diminuarea despăgubirilor materiale și morale acordate de către instanța de fond.

Conform art. 1371 C. civ.:

"în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o".

De asemenea, art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014 arată că:

"(1) în situația în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. În astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă. (2) în situația în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului".

Solicită a se observa faptul că atât instanța de apel, cât și cea de fond au reținut că nu ar fi dovedit în ce măsură nepurtarea centurii de siguranță ar fi putut conduce la evitarea în tot sau în parte a prejudiciului.

Recurenta a apreciat că, întrucât expertiza tehnică i-a fost respinsă, că purtarea centurii de siguranțî este o normă legală ce trebuie respectată de toți participanții la trafic și față de faptul că traumatismele reclamantelor au fost cranio~faciale, respectiv toracice, se poate prezuma că acestea nu au purtat centura de siguranță, în acest sens pârâta arătând că s-a prevalat de dispozițiile art. 329 C. proc. civ. cu toate acestea, instanța de apel a respins apărarea sa.

În opinia recurentei, actul normativ, O.U.G. nr. 195/2002, trebuie interpretat în integralitatea sa, iar instanța de apel avea obligația să administreze toate probele în vederea lămuririi împrejurărilor de fapt din acest accident.

Un alt motiv de recurs îl constituie faptul că instanța de judecată nu a avut în vedere jurisprudența în acest domeniu, al despăgubirilor pentru daune morale, obligatorie conform art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma CSA nr. 23/2014.

În acest context, recurenta apreciază că daunele acordate exced limitelor prevăzute de Ghidul pentru acordarea danelor morale ce oferă criterii obiective de cuantificare raportat la jurisprudența instanțelor.

Astfel, instanța de apel nu a examinat criteriul jurisprudențial și nu a analizat în suficientă măsura jurisprudența națională, precum și cea indicata de către pârâtă prin hotărârile depuse în fața instanței de fond, ceea ce, în opinia sa, echivalează în fapt cu o cercetare incompletă a fondului cauzei.

Solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, urmând ca în baza art. 501 alin. (1) C. proc. civ. să se indice instanței de rejudecare - diminuarea daunelor morale pe care le va acorda reclamantului, având în vedere considerentele expuse în motivele de recurs.

Intimatele-reclamantele A. și B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefundat. În situația în care recurenta nu timbrează, înțeleg să invoce excepția netimbrării.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor formulate de intimatele-reclamante.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 mai 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimatele-reclamante au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată pentru astăzi, 10 noiembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisuri, expertiza, prezumții) în stabilirea daunelor morale și a situației de fapt.

Toate aceste constatări factuale ale instanței de apel și evaluarea probelor administrate sub acest aspect nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs, tot așa cum aprecierea posibilității reclamantelor de a evita producerea prejudiciului moral sau de a-l diminua sunt în competența judecătorului învestit cu soluționarea fondului cauzei.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței investite cu o cale devolutivă de atac, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor și administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate.

Aceleași argumente sunt valabile și în ceea ce privește criticile pe care recurenta - pârâtă le formulează în legătură cu cuantumul daunelor stabilite în sarcina sa, căci, deși se susține că sumele acordate cu titlu de prejudiciu nu îndeplinesc condițiile prescrise de art. 1532 - 1534 C. civ., recurenta se raportează la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de apel, tinzând la reanalizarea acesteia, argumentele dezvoltate de pârâtă nerelevând o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate din această perspectivă.

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce, de fapt, în dezbatere, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Însă, cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, necenzurabilă în recurs, iar nu de nelegalitate.

În argumentarea cererii de recurs, raportându-se la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. S.A. susține și că decizia recurată este doar parțial motivată referitor la cuantumul daunelor morale acordate reclamantelor și, totodată, apreciază că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1371 C. civ., ale art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014, prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din același act normativ.

În ceea ce privește criticile formulate de pârâtă în baza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia instanței de apel respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanța supremă reține că, potrivit acestui text de lege, hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei pronunțate, cu ocazia analizării primei critici formulate de către apelanta-pârâtă, instanța a răspuns motivului de apel privind pretinsa culpă a reclamantelor în producerea urmărilor accidentului rutier și incidența prevederilor art. 1371 C. civ., precum și în ceea ce privește aspectul legat de nepurtarea centurii de siguranță.

În acest sens, s-a reținut ca nefiind probat faptul că reclamantele au cunoscut în mod cert că intervenientul forțat D. consumase băuturi alcoolice, precum și că, în cauză, nu au fost administrate probe din care să rezulte că eventuala nepurtare a centurii de siguranță de către pasagerii autovehiculului se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului, pentru a constitui o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina asigurătorului RCA.

Totodată, răspunzând criticii formulate în apel, cu privire la respingerea probei cu expertiză tehnică auto de către prima instanță, instanța de prim control judiciar a motivat că administrarea unei astfel de probe, prin care să se stabilească, pe baza materialului aflat în dosarul penal, la mai mult de 3-4 ani de la data accidentului, dacă pasagerii au purtat sau nu centură de siguranță, nu ar fi putut conduce la stabilirea existenței sau întinderii prejudiciului produs prin eventuala nepurtare a centurii de siguranță.

De altfel, deși prin cererea de apel pârâta S.C. C. S.A. a solicitat, pe lângă proba cu înscrisuri, proba cu expertiză tehnică auto, având ca obiectiv a se stabili dacă reclamantele au avut sau nu cuplată centura de siguranță la momentul impactului, în ședința publică din 30 octombrie 2019, când, de altfel, instanța a rămas în pronunțare, având cuvântul asupra probatoriului, reprezentantul apelantei-pârâte a arătat că nu solicită probe noi în apel.

Față de cele ce preced, nu pot fi primite argumentele unei hotărâri parțial nemotivate și nelegale, Înalta Curte reținând ca nefondat acest motiv de recurs.

Simpla nemulțumire a recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări (motivări parțiale, cum susține recurenta) în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Nici critica recurentei privind faptul că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1371 C. civ., ale art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014, nu a motivat decizia în raport cu cererea pârâtei de reținere a gradului de culpă al victimelor, nu poate fi primită, întrucât prima instanță de control judiciar a respins motivul de apel constând în pretinsa culpă a reclamantelor în producerea urmărilor accidentului rutier, respectiv în responsabilitatea acestora pentru gravitatea leziunilor suferite.

Instanța supremă constată că, prin intermediul acestor critici, în realitate, recurenta-pârâtă urmărește să obțină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul diminuării lor.

Chiar dacă recurenta-pârâtă invocă prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma CSA nr. 23/2014, potrivit cărora la stabilirea daunelor morale se ține seama de legislația și jurisprudența din România, instanța supremă reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În același sens pot fi evocate și dispozițiile art. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

Totodată, se reține că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu are caracter obligatoriu, ci doar caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, analiza cauzei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației deduse judecății, nu prin raportare la practica altor instanțe.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanță este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare dar nu identice.

În acest context, cenzurarea modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legi, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 6 sau pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1772/A din 30 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2021.