ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2578/2020

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 23.02.2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 700.000 RON, față de fiecare reclamant, cu titlu de daune morale pentru accidentul rutier produs la data de 23.06.2016; la plata sumei de 8.337 RON către ambii reclamanți reprezentând daune materiale, ca urmare a evenimentului rutier; la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând dauna totală cuvenită ca urmare a avarierii autovehiculului marca x, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat art. 194 C. proc. civ., Norma ASF 23/2014, Legea 136/2995.

Prin sentința civilă nr. 3744/F din 28 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată; a fost obligată pârâta la plata către fiecare reclamant a sumei în cuantum de 450.000 RON, cu titlu de daune morale. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 8.337 RON, reprezentând daune materiale și la plata către fiecare reclamant a sumei în cuantum de 16.042 RON, reprezentând contravaloare autoturism. S-a luat act că reclamanții solicită plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. C. S.A., care a solicitat admiterea cererii, desființarea în parte a hotărârii atacate, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate celor doi reclamanți.

Reclamanții B. și A. au formulat apel incident împotriva aceleiași sentințe, solicitând acordarea integrală a despăgubirilor solicitate, în cuantum de 700.000 RON pentru fiecare, considerând că în mod nelegal a fost redus cuantumul despăgubirilor la suma de 450.000 RON pentru fiecare.

Prin decizia civilă nr. 1737 din 28 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse ca nefondate, atât apelul principal al pârâtei S.C. C. S.A., cât și apelul incident al reclamanților B. și A..

Împotriva acestei decizii, la 30 decembrie 2019, pârâta S.C. C. S.A. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii, cu trimitere spre rejudecare.

În cadrul criticilor circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată nu este motivată în acord cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

Se arată că motivarea hotărârii recurate reflectă faptul că instanța de apel nu a stabilit corect situația de fapt la care să aplice legea și cuprinde motive vădit contradictorii, situație ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar.

Astfel, recurenta apreciază că hotărârea atacată este nemotivată în privința punctului ce făcea obiectul principal al apelului, respectiv sub aspectul daunelor morale, câtă vreme argumentele instanței impun raportarea la jurisprudență, întrucât legea nu oferă criterii obiective. Sub acest aspect, se arată că instanța de apel nu a făcut nicio referire la jurisprudență, neputând astfel fi cunoscute motivele reale pentru care s-a apreciat că suma de câte 450.000 RON, acordată celor doi fii majori ai defunctului D., este corespunzătoare și reflectă criteriile pe care le-a statuat jurisprudența constantă a instanțelor.

Invocă recurenta-pârâtă că, în mod particular, instanța de apel a arătat că "instanța de judecată nu este obligată a arăta motivele pentru care nu s-a raportat la jurisprudența" și consideră că un astfel de punct de vedere intră în contradicție, atât cu necesitatea motivării coerente a unei hotărâri, cât și cu dispozițiile hotărârilor CEDO referitoare la cerința ca hotărârile judecătorești să fie complet motivate, având în vedere probele administrate în cauzele respective. Totodată, recurenta critică înlăturarea practicii judiciare pe care a depus-o, cu nemotivarea acestui aspect, învederând faptul că raportarea la jurisprudența națională a devenit un criteriu legal prin inserarea lui în norma specială a art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011 (art. 50 lit. d) din norma ASF nr. 23/2014). Consideră recurenta că instanța de apel, procedând astfel, a încălcat în mod evident norma imperativă a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta conchide în sensul că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi casată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. atât pentru că motivarea este superficială și confuză, cât și față de existența unor considerente contradictorii.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia din apel ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, inclusiv cu neobservarea regulilor privind concursul dintre norma generală și norma specială.

Se invocă faptul că instanța de apel a nesocotit criteriile legale care au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale, încălcând astfel dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011 (art. 50 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014), care stipulează că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Susține recurenta că instanța de apel a nesocotit jurisprudența CEDO și nu a observat faptul că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză, fiind nerezonabilă și artificial amplificată pe considerentul că se suportă de asigurător, aspect care este de natură a încălca și principiul nediscriminării.

Mai departe, se arată că instanța de apel nu a avut în vedere jurisprudența națională și nicio hotărâre judecătorească depusă de recurenta-pârâtă la dosarul cauzei, fiind astfel nesocotită jurisprudența în această materie.

Susține recurenta că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au oferit suficiente criterii de natură a justifica valoarea extrem de mare acordată cu titlu de daune morale și nu a oferit nici elemente concrete care să înlăture orice dubiu cu privire la faptul că acest cuantum al daunelor morale acordate nu constituie în realitate o îmbogățire fără justă cauză.

Printr-o ultimă critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă învederează faptul că, deși acțiunea reclamanților este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, față de faptul că o astfel de răspundere nu poate privi decât exclusiv pe conducătorul auto, care ar fi trebuit chemat în judecată drept pârât, temeiul juridic în baza căruia putea fi chemat în cauză asigurătorul este răspunderea civilă contractuală, recurenta-pârâtă neavând calitate procesuală pasivă în cererea de răspundere civilă delictuală în baza căreia este motivată sentința primei instanțe.

La 2 martie 2020, intimatul-reclamant B. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a depus a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind natura răspunderii civile care ar fi putut legitima procesual recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că aceasta este formulată omisso medio, dat fiind faptul că nu a fost supusă unei dezbateri și unei dezlegări proprii a instanței de apel excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel, ipoteză proprie speței de față. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac.

Cu privire la natura răspunderii asiguratului este de notat că asigurătorul de răspundere civilă răspunde pentru prejudiciile produse de asiguratul sau prin accidente de vehicule atât în temeiul legii civile cât și în temeiul contractului de asigurare. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a motivat că recurenta răspunde în calitate de asigurător în temeiul legii speciale, iar nu în temeiul răspunderii civile delictuale.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Instanța de apel a realizat într-o manieră coerentă o analiză amplă a prejudiciului în raport cu fiecare dintre elementele rezultate din circumstanțele și împrejurările cazului, stabilirea importanței prejudiciului moral fiind motivată în raport cu valoarea nepatrimonială căreia i s-a adus atingere,cu măsura în care a fost lezată această valoare și cu intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către intimații-reclamanți.

În ceea ce privește cuantificarea daunelor morale, instanța de apel a reținut că, spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată care trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecințele negative suferite în plan psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată familia.

Raportându-se la jurisprudența în materie, instanța de apel a relevat faptul că atât CEDO cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei. În acest sens, a punctat instanța de apel, cu referire la jurisprudența instanței supreme și a CEDO, asupra faptului că s-a statuat că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Referitor la jurisprudența în materie, Curtea a observat că, în lipsa unei dispoziții legale care să reglementeze expres această materie, este greu de făcut o cuantificare exactă a prejudiciului moral, urmând a fi avute în vedere circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, sens în care s-a făcut trimitere la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 162 din 14.11.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014 prin care s-a statuat asupra faptului că practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată nu este obligată a arăta motivele pentru care nu s-a raportat la jurisprudență, instanța fiind suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii, iar, pe de altă parte, obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție.

În ceea ce privește o pretinsă contradictorialitate în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, instanța de recurs reține că pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind practic, nemotivată.

Recurenta nu a evidențiat considerente contradictorii care să infirme raționamentul logico-judiciar prezentat. Prin urmare, critica întemeiată pe ipoteza existenței unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii nu poate fi primită.

Astfel, în condițiile în care instanța de apel a făcut, în cadrul unor considerente coerente și pertinente, o analiză completă a stării de fapt deduse judecății prin raportare la toate elementele aduse în discuție de părți, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se dovedește a fi nefondat.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta -pârâtă a arătat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu ignorarea criteriului jurisprudențial impus de dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (art. 50 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014).

Instanța supremă constată că, prin intermediul acestor critici, recurenta - pârâtă tinde să obțină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul diminuării acestora.

Chiar dacă recurenta invocă incidența art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit căruia, la stabilirea daunelor morale se ține seama de legislația și jurisprudența din România, instanța supremă reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În același sens pot fi evocate și dispozițiile art. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este emis în executarea Legii nr. 136/1995, fără a putea să instituie sau să modifice reguli ori principii în legătură cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuală a persoanei asigurate, pe care actul normativ însuși nu le prevede.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar potrivit art. 50 alin. (1) din același act normativ "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare".

Or, în ceea ce privește "dezdăunarea", respectiv stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile și reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

În stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a reținut în mod corect că stabilirea întinderii unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare și că la nivel jurisprudențial nu s-au stabilit limite maxime sau minime în ceea ce privește acest tip de despăgubiri.

Jurisprudența invocată de recurentă reprezintă un punct de reper, dar nu este esențială, atât timp cât nu este una constantă și generalizată, astfel că, pentru asigurarea unui cuantum proporțional al daunelor morale, instanța nu poate face abstracție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze.

Instanța supremă constată că, în cuantificarea prejudiciului moral, instanța de apel a analizat în mod temeinic datele concrete ale cauzei și s-a raportat în mod pertinent la consecințele negative suferite de reclamanți pe plan psihic, la importanța valorilor morale lezate, la măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, la măsura în care reclamanților le-a fost afectată situația familială.

Totuși, este de relevat faptul că această critică, referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale, vizează exclusiv netemeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibilă de a fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1737 din 28 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1737 din 28 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2020.