ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1958/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la data de 25 septembrie 2017 sub nr. de dosar x/2017, reclamanții A., B. și C. au formulat cerere de chemare în judecată prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și cu intervenientul forțat E., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile după cum urmează: 61.811,40 RON, reprezentând despăgubiri materiale către reclamantul A., 3.528,06 RON/lună, reprezentând prestație periodică și 9.000.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru A., 1.000.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru B. și 1.000.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru C..

Reclamanta F. a formulat cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la data de 03 octombrie 2017 sub nr. de dosar x/2017, prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și cu intervenientul forțat E., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile constând în daune materiale în cuantum de 2.394,86 RON și daune morale în cuantum de 495.940,14 RON, la plata sumei de 1.665 RON, reprezentând beneficiu nerealizat de la data producerii accidentului până în luna mai 2017, precum și la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a despăgubirilor.

Cele două cereri de chemare în judecată au fost conexate prin încheierea din 15 ianuarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 1336 din 02 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2017, s-au respins cererea formulată de către reclamanții A., B., C. și cererea conexă formulată de către reclamanta F., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și cu intervenientul forțat E., ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 2672 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost admise apelurile declarate de apelanții-reclamanți F., A., B. și C., împotriva sentinței civile nr. 1336 din 02 mai 2018, în contradictoriu cu intimatul-intervenient E. și cu intimata - pârâtă D. S.A. A fost anulată în tot sentința apelată. A fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

Recursul vizează aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arătând că, din actele depuse de către reclamanți, rezultă că în dosarul penal aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Fetești - dosarul nr. x/2016 - s-a pronunțat ordonanța de clasare privind pe intervenientul forțat E., ordonanță din care rezultă că acesta a produs accidentul din data de 02.09.2016 pe fondul apariției unui caz fortuit - depresurizarea roții din stânga a autoturismului.

Potrivit recurentei-pârâte, în mod corect prima instanță a stabilit că nu sunt îndeplinite în cauză prevederile art. 1.349 C. civ., chiar reclamanții arătând, în cererea de chemare în judecată, că accidentul s-a produs, conform concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în cauza penală, ca urmare a exploziei unui cauciuc.

Astfel, în mod corect prima instanță a apreciat că sunt incidente prevederile art. 1.351 C. civ., conform cărora:

"(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.

(2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil.

(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz, de forță majoră".

În cazul de față, potrivit recurentei-pârâte, incident este textul de lege general care exclude de la răspundere asiguratorul.

Totodată, se arată că instanța de apel a apreciat în sensul în care textul de lege general este înlăturat, fiind aplicabile prevederile art. 26 și 27 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 - dispoziții care stabilesc prevederi speciale în cazul asigurărilor de tip R.C.A.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că asiguratorul este exonerat de răspundere, cazul fortuit fiind un element de natură exterioară, neimputabil părții. Neexistând culpa asiguratului, nu există nici obligația de reparare a prejudiciului, nefiind astfel îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale.

Faptul ilicit, ca element al răspunderii, implică o acțiune/inacțiune de natură a cauza un prejudiciu persoanei vătămate. Or, cazul fortuit este un element imprevizibil, de natură a înlătura răspunderea atât a asiguratului, cât și a asigurătorului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Intimații-reclamanți A., B. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intervenientul forțat E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Intimații-reclamanți A., B. și C. au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 octombrie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, aspecte care nu pot fi reținute în cauză.

Recurenta-pârâtă critică greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.351 C. civ., respectiv a art. 26 și art. 27 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Potrivit dispozițiilor art. 1.351 alin. (1) C. civ.:

"Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit", alin. (3) al aceluiași articol definind cazul fortuit ca "(...) un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs".

Articolul 26 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 reglementează cazurile în care asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, iar situațiile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri sunt expres și limitativ prevăzute în art. 27, printre acestea fiind și cazurile în care accidentul a fost produs într-un caz de forță majoră, din culpa exclusivă a persoanei păgubite, din culpa exclusivă a unei terțe persoane, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 26 alin. (2) pct. 5, etc.

Analiza criticilor expuse în cererea de recurs impune efectuarea unei interpretări sistematice, care constă în lămurirea înțelesului unei dispoziții legale, tinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziții, din același act ori din alt act normativ.

Interpretarea sistematică a legii civile, în ceea ce privește determinarea domeniului de aplicare a unei dispoziții, în raport de calificarea ei ca normă generală sau ca normă specială, presupune respectarea următoarelor reguli: norma generală nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non derogant) și, respectiv: norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant).

În raport de aceste considerații teoretice, reiese pe de o parte faptul că norma generală, respectiv dispoziția art. 1.351 alin. (1) C. civ. statuează că, dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit, însă una din excepțiile de la această dispoziție se regăsește în norma specială: art. 27 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Înalta Curte reține faptul că printre situațiile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, conform art. 27 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, nu se regăsește și cazul fortuit, or excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, iar norma specială derogă de la cea generală.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2672 din 20 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Raportat la prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. la plata sumei de 2.000 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2672 din 20 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. la plata sumei de 2.000 RON către intimatul-reclamant A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.