ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2601/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 15.02.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C., a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 4531,11 RON reprezentând daune materiale, 900.000 RON daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată și a penalităților in cuantum de 0,2%/zi de întârziere. Prin încheierea instanței din 26 iunie 2017 a fost admisă, în principiu, cererea de intervenție principală formulată de intervenienții D., E., prin reprezentanți legali, F., G. și H..

Tribunalul Ilfov, secția Civilă prin sentința civilă nr. 1337/02.05.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., precum și cererea intervenienților D., E., F., G., H. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. în sensul că, instanța a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului A. suma de 540,80 RON, reprezentând daune materiale și suma de 450.000 RON cu titlu de daune morale, intervenientei D. suma de 4950 RON, reprezentând daune materiale și suma de 450.000 RON cu titlu de daune morale, intervenientei E. suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale, intervenienților H., F. și G. câte 100.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei decizii au declarant apel reclamantul A. și intervenienții D., E., H., F. și G., pe de-o parte și pârâta B. S.A, pe de altă parte.

Curtea de Apel București, secția VI-a civilă, prin decizia nr. . 91A din 23 ianuarie 2019, a admis apelurile declarate de apelanții A., D., E. prin reprezentanți legali A. și D., H., F., G. și B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1337 din 02.05.2018, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul C.; a schimbat, în parte, sentința atacată în sensul că: a obligat pârâta să plătească cu titlu de daune morale suma de 150.000 RON către reclamantul A., suma de 150.000 RON către interveninenta D., suma de 25.000 RON către intervenienta E., suma de 10.000 RON către intervenientul F., suma de 10.000 RON către intervenienta H. și suma de 10.000 RON către intervenienta G.; a obligat pârâta să plătească reclamantei și intervenienților penalități de întârziere de 0.2% pe zi, începând cu a 11- a zi de la data comunicării hotărârii definitive și până la data plății despăgubirilor și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și intervenienții D., E., prin reprezentanți legali, F., G., H., pe de-o parte și pârâta S.C. B. ROMANL ASIGURARE REASIGURARE S.A., pe de altă parte.

I. Recursul declarat de reclamantul A. și de intervenienții D., E. PRIN REPREZENTANȚI LEGALI PĂRINȚI, H., F. și G.

Recurentul - reclamant și recurenții-intervenienți, nu au indicat vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. și au formulat două critici distincte.

Prima critică vizează faptul că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât din considerentele deciziei recurate nu reies motivele de fapt și de drept pentru care nu au fost admise în totalitate pretențiile formulate.

Prin cea de-a doua critică recurenții invocă încălcarea de către instanța de control judecătoresc a prevederilor art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014 cât privește soluționarea capătului de cerere privind penalitățile de întârziere, considerând, totodată, că instanța de apel nu a motivat de ce nu ar fi aplicabile prevederile art. 37 alin. (2) din Norma ASF 23/2014.

Totodată, recurenții precizează că, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că recurenții au criticat hotărârea de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor materiale și morale, în condițiile în care criticile formulate în apel au vizat lipsa motivării instanței de fond cu privire la neadmiterea în totalitate a pretențiilor în raport de art. 37 alin. (2) din Norma ASF, lipsă de motivare ce a persistat și în decizia recurată.

Pentru aceste motive recurentul-reclamant și recurenții - intervenienți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

II. Recursul declarat de pârâta S.C. B. ROMANL ASIGURARE REASIGURARE S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta susține, în esență, că instanța de apel, deși a făcut în mod corect aplicarea prevederilor art. 1371 C. civ. pentru defuncta I., aceasta nu a aplicat aceste prevederi și pentru intervenienta D..

Recurenta arată că, în condițiile în care a refuzat totuși administrarea probei cu expertiza tehnica solicitată, instanța de fond a reținut culpa comună însă numai pentru persoana decedată nu și pentru D., aceste aspecte reieșind chiar din procesul-verbal de cercetare la fața locului întocmit la momentul accidentului.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta, raportându-se la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat și, făcând referire la jurisprudența pe care o consideră relevantă, precizează că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu nesocotirea art. art. 1388 alin. (1) și a art. 1389 din C. civ., în stabilirea cuantumului daunelor raportat la culpă și la jurisprudența în materie.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurentul-reclamant și recurenții-intervenienți au solicitat respingerea ca nefondat a recursului pârâtei.

Recurenta-pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat, în raport de dispozițiile art. 482 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de recurentul-reclamant și de recurenții intervenienți iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 06 decembrie 2019 a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 03 aprilie 2020 s-a respins excepția nulității invocată de recurenta-pârâtă B. S.A.; s-au admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A., de recurenții-intervenienți D., E., prin reprezentanți legali, F., G. și H. 1 și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 91A din 23 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și s-a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior prin încheierea din 24 iulie 2020 cauza a fost repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor stării de urgență.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul recurentului -reclamant și al recurenților - intervenienți este nefondat, iar recursul pârâtei este fondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, apreciază că susținerile invocate în argumentarea cererii de recurs, pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Întreaga argumentare a recurentului-reclamant și a recurenților - intervenienți privind presupusa nemotivare a neadmiterii în totalitate a pretențiilor formulate, va fi înlăturată.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a analizat și a prezentat într-un mod clar și concret motivele pentru care a considerat că pretențiile reclamantului și a intervenienților în totalitatea lor nu pot fi admise, prezentând argumentele ce au stat la baza formării convingerii sale privind cuantumul daunelor morale și materiale dar și cu privire la acordarea penalităților de întârziere, fiind respectate din această perspectivă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, se constată că instanța de apel în urma analizei despăgubirilor materiale și morale solicitate a prezentat argumentele pentru care a considerat că se impune schimbarea în parte a sentinței apelate în ceea ce privește acordarea pretențiilor solicitate.

Nu pot fi reținute nici argumentele privind încălcarea de către instanța de control judecătoresc a prevederilor art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014 în ce privește soluționarea capătului de cerere privind penalitățile de întârziere.

Dispozițiile art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014 reglementează scadența obligației de plată a despăgubirilor de care este ținut asigurătorul RCA, precum și dreptul persoanei păgubite de a pretinde penalități de întârziere, cu titlu de sancțiune legală, în ipotezele în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligația de plată a despăgubirilor în termenele prevăzute.

Intenția edictării acestei reglementări a fost aceea de a asigura celeritatea în îndeplinirea obligațiilor de plată ce le revin societăților de asigurare autorizate care încheie polițe de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie.

Penalitățile de întârziere la care se referă art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 au rolul de a acoperi prejudiciul încercat de creditorul obligației de plată a despăgubirilor, ca urmare a achitării acestor despăgubiri cu o mare întârziere față de scadența stabilită prin aceeași normă.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, în analiza acordării penalităților, instanța de apel a reținut în mod corect că răspunderea asiguratului RCA C. a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentința penală nr. 201/05.12.2017 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Sărat, mult după formularea acțiunii în instanță (15.02.2017), ceea ce înseamnă că penalitățile de 0,2 pe zi de întârziere sunt datorate de pârâtă după împlinirea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive având în vedere că numai în această ipoteză sunt îndeplinite cerințele actului normativ - art. 37 alin. (4) din Norma ASF 23/2014.

Ca atare, se constată că obligația de plată a penalităților de întârziere a fost întemeiată în drept pe dispoziții legale a căror aplicabilitate a fost corect realizată de instanța de apel, instanța prezentând în mod detaliat argumentele în susținerea raționamentului juridic efectuat și a aplicabilității dispozițiilor Normei ASF 23/2014.

Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenții și-au structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. și de recurenții-intervenienți D., E. PRIN REPREZENTANȚI LEGALI PĂRINȚI, H., F. și G..

Înalta Curte costată că față de critica recurentei pârâte potrivit căreia deși instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea prevederilor art. 1371 C. civ. pentru defuncta I., aceasta nu a aplicat aceste prevederi și pentru intervenienta D., în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Fundamentul acestui motiv de recurs rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În accepțiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și în drept la pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Obligația de motivare, statuată la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., impune aprecierea naturii cauzei, circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție; motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

În acest context, se reține că, atunci când o parte a criticat hotărârea, instanța de apel trebuie să analizeze și să răspundă motivat criticilor formulate, și să argumenteze motivele pentru care își însușește sau nu, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima instanță.

În cauză, se constată că prin cererea de apel pârâta S.C. B. S.A. a criticat sentința apelată din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 1371 C. civ. în ceea ce privește culpa în producerea accidentului a victimei I. și a intervenientei D..

Potrivit art. 1371 C. civ., în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea sau mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat deși putea să o facă precum și în cazul în care la cauzarea prejudiciului a contribuit fapta unui terț pentru care autorul nu este obligat să răspundă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Or, în motivarea deciziei recurate, nu se regăsește analiza și argumentele pro sau contra privind modul în care instanța de fond a analizat incidența dispozițiilor art. 1371 C. civ. în ceea ce o privește pe intervenienta D..

Din această perspectivă, instanța supremă constată că instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile pârâtei referitoare la incidența dispozițiilor art. 1371 C. civ. în ceea ce o privește pe intervenienta D., nu a explicat dacă este sau nu corect analizat și incident textul în cauză, așa încât hotărârea instanței nu creează din această perspectivă transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

Prin omisiunea instanței de apel de a analiza și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate motivele de fapt și de drept invocate de pârâtă în susținerea cererii sale de apel, motive ce necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Nemotivarea hotărârii în privința aspectelor mai sus învederate împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza din perspectiva motivului invocat justețea soluției adoptate, astfel încât nu vor fi analizate celelalte argumente în susținerea cererii de recurs.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei S.C. B. S.A., va casa decizia recurată și va trimite cauza instanței de apel, pentru rejudecarea apelului, urmând a se analiza motivul din cererea de apel al pârâtei B. S.A. privind modul în care instanța de fond a analizat incidența dispozițiilor art. 1371 C. civ. în ceea ce o privește pe intervenienta D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. și de recurenții-intervenienți D., E. PRIN REPREZENTANȚI LEGALI PĂRINȚI, H., F. și G. împotriva deciziei civile nr. 91A din 23 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 91A din 23 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2020.