ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2071/2021

Ședința publică din data de 12 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 23.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâta E. S.A. și intervenientul F., solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, astfel: pentru reclamanta A. –suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale și suma de 8475,75 RON cu titlu de daune materiale; pentru reclamantul B. - suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale și suma de 1780 RON cu titlu de daune materiale; pentru reclamanta C.- suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale; pentru reclamantul D. - suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 09.06.2018 și a cheltuielilor de judecată.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și următoarele C. civ., pe cele ale Legii nr. 136/1995 și Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin încheierea din data de 16 iulie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Ilfov – secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta E. S.A.

Prin sentința civilă nr. 3283 din 16 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Ilfov – secția civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâta E. S.A. și intervenientul forțat F., a obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 500.000 de RON, reprezentând daune morale, precum și suma de 8.475,75 RON, reprezentând daune materiale, a obligat pârâta să plătească reclamantului B. suma de 400.000 de RON, reprezentând daune morale, precum și suma de 1.780 de RON, reprezentând daune materiale, a obligat pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanții C. și D. suma de 100.000 de RON, reprezentând daune morale, a respins capătul de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamanți a penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, ca neîntemeiat și a luat act că reclamanții au solicitat plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe precum și a încheierii din data de 16 iulie 2019 pârâta E. S.A. (potrivit precizărilor depuse la data de 07.01.2020) a formulat apel prin care a solicitat desființarea soluției pronunțate de către instanța de fond.

La data de 07.02.2020 au fost înregistrate apelul incident împotriva sentinței civile pronunțate în cauză și întâmpinarea formulate de reclamanții B., C., D. și A., prin care au solicitat schimbarea, în parte, a hotărârii apelate, respectiv a majorării cuantumului daunelor morale solicitate pentru frații victimei, C. și D., la plata cărora să fie obligată apelanta-pârâtă; obligarea apelantei pârâte la plata penalităților de întârziere precum și respingerea ca nefondat a apelului formulat în cauza de apelanta-pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 1529 A din 10 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelurile formulate de apelanții- reclamanți A., B., C. și D., împotriva sentinței civile nr. 3283 din 16 octombrie 2019 pronunțate de Tribunalul Ilfov – secția Civilă în dosarul nr. x/2019 și de apelanta-pârâtă E. S.A., împotriva sentinței civile nr. 3283 din 16 octombrie 2019 și a încheierilor premergătoare, pronunțate de Tribunalul Ilfov – secția Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul intervenient F., ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă E. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 723 alin. (1) C. proc. civ., în cazul desființării titlului executoriu reprezentat de hotărârea recurată, a solicitat întoarcerea executării silite.

Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține nemotivarea hotărârii recurate, potrivit exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 6 paragraful 1 C.E.D.O., dar și cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

Arată că hotărârea nu e motivată pe aspectul daunelor morale, câtă vreme argumentele instanței impun raportarea la jurisprudență, legea neoferind criterii obiective, însă instanța de apel nu face nici măcar o referire la această jurisprudență, nefiind cunoscute motivele reale pentru care instanța de apel a considerat că sumele de câte 500.000 RON, respectiv 400.000 RON și câte 100.000 RON acordate de prima instanță sunt corespunzătoare și reflectă criteriile pe care le-a statuat jurisprudența constantă a instanțelor.

Recurenta-pârâtă mai susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a prevederilor legale ce reglementează prescripția dreptului la acțiune al reclamanților, respectiv a dispozițiilor art. 2517 C. civ.

Arată că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la data producerii accidentului rutier-12.04.2015-moment la care reclamanții au cunoscut faptul ilicit cauzator de prejudicii, întinderea prejudiciului și persoana vinovată de producerea accidentului, însă în mod neîntemeiat instanța de apel a respins aceste susțineri, reținând faptul că în cauză sunt incidente prevederile art. 1394 C. civ. și nu dispozițiile generale care reglementează raporturile patrimoniale dintre părți prevăzute de art. 2517 alin. (1) C. civ.

Recurenta susține că în evaluarea prejudiciului moral nepatrimonial, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. civ. instituie o prezumție relativă în ceea ce privește durerea încercată prin moartea victimei, suportată de ascendenți, descendenți și frații victimei.

Consideră că motivarea este superficială și confuză, astfel că instanța de recurs nu poate aprecia în ce măsură normele legale au fost sau nu aplicate corect, precum și faptul că există contradicție între considerente, unele argumentând temeinicia cererii, iar altele netemeinicia acesteia, chiar și în parte.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a nesocotit jurisprudența în această materie privind despăgubirile în caz de prejudiciu personal nepatrimonial cuvenit victimelor prin ricoșeu ale accidentelor de circulație și chiar propria jurisprudență. Consideră că nu a avut în vedere nici jursipudența C.E.D.O. în astfel de cazuri, potrivit căreia important este principiul echității în materia daunelor morale, astfel încât pe de o parte fiecare persoană să primească o satisfacție echitabilă, iar pe de altă parte despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Intimații-reclamanți B., C., D. și A. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului și excepția nulității recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei ca temeinică și legală.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, care primează în fața excepției nulității, întrucât vizează principiul legalității căilor de atac, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, de alte mijloace procedurale în afară de cele prevăzute de lege.

Principiul enunțat este consacrat în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în art. 457.

Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j

3

), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1529 A din 10 noiembrie 2020, prin care Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a soluționat, cu caracter definitiv, acțiunea promovată de reclamanții B., C., D. și A., având ca obiect pretenții izvorâte dintr-un contract de asigurare, fiind astfel dedusă judecății o cerere privitoare la despăgubiri în materie de asigurări.

Așadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 23 ianuarie 2019, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc și cele din materia asigurărilor.

Prin urmare, raportat la dispozițiile legale citate mai sus, decizia atacată este una definitivă de la pronunțare, în accepțiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I din C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Instanța nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părți netemeinică sau nelegală, ci are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ stabilite de lege.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1529 A din 10 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1529 A din 10 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 octombrie 2021.