ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2785/2021

Ședința publică din data de 16 decembrie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.03.2019, pe rolul Tribunalului Ilfov, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat obligarea pârâtei, pentru reclamantul A., la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri materiale pentru:

- cheltuielile cu medicamente, transport la și de la unitățile medicale, taxele pentru eliberarea actelor medicale în cuantum de 3.017,90 RON, respectiv 656 euro;

- despăgubirile materiale cu privire la pierderea totală a capacității de muncă ce le indică o pierdere de venit de 108.563 euro;

- contravaloarea tratamentului de recuperare medicală fizică în cuantum de 40.096 euro;

- contravaloarea ședințelor de psihoterapie în cuantum de 3.432 euro;

- suma de 30.000 euro, reprezentând costurile aferente sporirii nevoilor de viață ale victimei prin infirmitatea dobândită;

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere solicitate în conformitate cu prevederile art. 21 din cadrul Legii nr. 132/2017, în cuantum de 0,2% din despăgubirile datorate pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la 10.12.2018 până la data plății efective.

Pentru reclamantul B. au solicitat obligarea pârâtei la plata următoarele sume cu titlu de despăgubiri materiale pentru:

- cheltuielile cu medicamente, transport la și de la unitățile medicale, taxele pentru eliberarea actelor medicale în cuantum de 2674 RON, respectiv 581 euro;

- despăgubirile materiale cu privire la pierderea totală a capacității de muncă ce le indică o pierdere de venit de 91.158 euro;

- contravaloarea tratamentului de recuperare medicală fizică în cuantum de 33.917 euro;

- contravaloarea ședințelor de psihoterapie în cuantum de 3.432 euro;

- suma de 30.000 euro, reprezentând costurile aferente sporirii nevoilor de viață ale victimei prin infirmitatea dobândită;

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 350.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere solicitate în conformitate cu prevederile art. 21 din cadrul Legii nr. 132/2017, în cuantum de 0,2% din despăgubirile datorate pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la 10.12.2018 până la data plății efective.

Totodată, au solicitat plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au invocat dispozițiile art. 1349, 1350 și urm., art. 1381-1392 și urm., art. 2208, 2223 și urm. C. civ., art. 148 și urm., art. 451, art. 453 C. proc. civ., art. 11 completat cu art. 20 alin. (2), art. 22 din Constituția României, art. 19 alin. (2) din C. proc. civ., art. 21 și art. 22 alin. (1) și urm. din Legea nr. 132/2017, precum și dispozițiile Normei ASF nr. 20/2017.

Prin sentința civilă nr. 476/09.04.2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2019, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului A. suma de 499.392 RON cu titlu de daune materiale și suma de 20.000 euro cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului B. suma de 419.328 RON cu titlu de daune materiale și suma de 15.000 euro cu titlu de daune morale.

S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere ca nefondată.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului A. suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și să plătească reclamantului B. suma de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții apelanți A. și B. și apelanta pârâtă C. S.A..

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia nr. 1862/2020 din 14 decembrie 2020 a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 476/09.04.2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2019 .

A admis apelul declarat de către apelanții reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 476/09.04.2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2019.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, a obligat pe pârâtă la plata către reclamantul A., a următoarelor sume:

- contravaloarea tratamentului de recuperare medicală fizică în cuantum de 184.440 RON;

- contravaloarea ședințelor de psihoterapie în cuantum de 3.432 euro, la cursul BNR de la data plății efective, în echivalent RON;

- suma de 30.000 euro, reprezentând costurile aferente sporirii nevoilor de viață ale victimei pentru infirmitatea dobândită (la cursul BNR de la data plății efective), în echivalent RON;

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantul A., a daunelor morale în cuantum de 40.000 euro, la cursul BNR de la data plății efective, în echivalent RON;

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantul A., a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculată de la data de 10.12.2018, până la data plății efective a sumelor acordate prin prezenta hotărâre, cu titlu de daune materiale și morale.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantul B., a următoarelor sume:

- contravaloarea tratamentului de recuperare medicală fizică în cuantum de 156.020 RON;

- contravaloarea ședințelor de psihoterapie în cuantum de 3.432 euro, la cursul BNR de la data plății efective, în echivalent RON;

- suma de 30.000 euro, la cursul BNR de la data plății efective, reprezentând costurile aferente sporirii nevoilor de viață ale victimei pentru infirmitatea dobândită, în echivalent RON;

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantul B., a daunelor morale în cuantum de 35.000 euro, la cursul BNR de la data plății efective, în echivalent RON;

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantul B., a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate de la data de 10.12.2018, până la data plății efective a sumelor acordate prin prezenta hotărâre, cu titlu de daune materiale și morale.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Prin cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 1862/14.12.2020, apelanții A. și B. au solicitat instanței să se pronunțe cu privire la modul în care se aplică penalitățile de întârziere, raportate la despăgubirile materiale acordate prin sentința Tribunalului Ilfov, menținute prin decizia a cărei lămurire se cere.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, prin decizia nr. 355/2021 din 01 martie 2021 a lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 1862/14.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2019, formulată de apelanții-reclamanți A. și B., în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. S.A., în sensul că penalitățile de 0,2% se raportează la toate sumele acordate cu titlul de daune materiale și morale (atât cele menționate cât și cele acordate pentru prima oară în apel).

Recurenta-pârâtă C. S.A. a declarat recurs, împotriva deciziei nr. 1862/2020 din 14 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și deciziei nr. 355/2021 din 01 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În argumentarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 1862/2020 din 14 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect se critică aspectul legat de acordarea daunelor materiale, care au fost acordate în mod global, deși sumele pretinse au caracter de periodicitate. În acest fel au fost încălcate dispozițiile art. 1386 C. civ., soluția instanței de apel fiind nelegală sub acest aspect.

Sub un alt aspect, în mod eronat a apreciat instanța de apel că sumele de 30.000 euro, respectiv 40.000 euro reprezentând consturile aferente sporirii nevoilor de viață pentru infirmitatea dobândită, contravaloarea ședințelor de psihoterapie pentru fiecare reclamant și contravaloarea tratamentului de recuperare fizică, îmbracă cerința certitudinii acestui tip de prejudiciu.

Instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 1385 C. civ., ofertele unor cabinete de psihologie neputând constitui dovezi ale unor cheltuieli pentru a putea fi solicitate de la asigurator.

Recurenta face trimitere la criteriul jurisprudențial în stabilirea cuantumului daunelor morale, care nu au fost avute în vedere de către instanța de apel, daunele acordate nu prezintă raportul de rezonabilitate și proporționalitate cu dauna suferită.

Alt motiv de recurs este reprezentat de interpretarea eronată a dispozițiilor legale în materie referitoare la penalități, obligarea pârâtei nu se impunea față de dispozițiile artr. 21 din Legea nr. 132/2017.

La momentul la care s-a formulat cererea de despăgubire, aceasta nu îndeplinea cerințele prevăzute de textul de lege evocat, nefiind cuantificat prejudiciul și stabilită în mod cert vinovăția asiguratului.

Solicită admiterea recursului, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. De asemenea, solicită ca în situația admiterii recursului, să se dispună și întoarecerea executării silite.

În argumentarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 355/2021 din 01 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul acestui motiv de casare, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea cererii de lămurire a dispozitivului deciziei de apel.

Recurenta susține că soluționarea cererii s-a făcut cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 21 din Legea nr. 132/2017, care prevedeau un termen inițial de la care se naște obligația de reparare a penalităților de întârziere.

Astfel, art. 21 se aplică în sensul în care asiguratorul are un termen inițial de 30 de zile de la data depunerii cererii de despăgubire, în care trebuie să aibă o anumită conduită, iar sancțiunea pentru nerespectarea acesteia este aceea că asiguratorul devine obligat la plata de despăgubiri.

Penalitățile în cauza de față sunt incidente pentru sumele acordate în apel, de la pronunțarea sa, în cazurile în care asiguratorul nu a acceptat despăgubirea propusă de parte și a achitat doar parțial suma pe care a apreciat-o corespunzătoare.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare prin care au invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursurilor raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) și art. 446 C. proc. civ.

În subsidiar au invocat excepția nulității recursului și în situația respingerii acesteia respingerea recursului ca nefondat.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursurilor, invocată prin întâmpinare de intimații-reclamanți A. și B., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și, pe cale de consecință, va respinge ambele recursuri, ca inadmisibile, pentru următoarele considerente:

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Reglementarea condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituție și nu încalcă drepturile reglementate ale justițiabililor.

Este de necontestat că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Se constată că în speță, hotărârile atacate, respectiv decizia nr. 1862/2020 din 14 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și decizia nr. 355/2021 din 01 martie 2021 pronunțată de aceeași instanță, au fost date în cadrul judecății în apel, respectiv într-o cerere privind lămurirea dispozitivului, fiind definitive, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018:

"Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (...) în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor (...)".

Înalta Curte constată că obiectul prezentului dosar înregistrat la data de 28 martie 2019, îl constituie acțiunea privind stabilirea răspunderii contractuale a asiguratorului, derivând din contractul de asigurare R.C.A, prin care reclamanții A. și B. solicită obligarea pârâtei C. S.A. la plata prejudiciilor materiale și morale în urma unui accident de circulație.

Temeiurile de drept invocate sunt reprezentate de dispozițiile art. 1349, 1350 și urm., art. 1381-1392 și urm., art. 2208, 2223 și urm. C. civ., art. 148 și urm., art. 451, art. 453 C. proc. civ., art. 11 completat cu art. 20 alin. (2), art. 22 din Constituția României, art. 19 alin. (2) din C. proc. civ., art. 21 și art. 22 alin. (1) și urm. din Legea nr. 132/2017, precum și dispozițiile Normei ASF nr. 20/2017.

Se observă, astfel, că litigiul dedus judecății este unul născut în materia asigurărilor, în condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamanți, ca urmare a accidentului rutier, decurg dintr-un raport de asigurare, în considerarea unui contract de asigurare valabil încheiat și a producerii riscului asigurat, constând în săvârșirea unei fapte ilicite delictuale de către persoana care are calitatea de asigurat.

Totodată, se mai observă că în astfel de litigii, care consacră principiul protecției terțului păgubit, instanțele sunt învestite cu stabilirea răspunderii civile delictuale de către un terț față de contractul de asigurare, ca urmare a antrenării răspunderii asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA, în care autorul faptei ilicite a avut calitatea de parte.

În același sens, sunt și considerentele Deciziei nr. 13 din 18 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin care se statuează că, acțiunile promovate de persoana vătămată împotriva asigurătorului RCA sunt incluse în categoria litigiilor în materia asigurărilor, întrucât asigurarea obligatorie aduce în discuție din chiar momentul încheierii contractului de asigurare, răspunderea civilă a deținătorului de vehicul, iar plata făcută de asigurător este o consecință a executării contractului de asigurare pe care l-a încheiat cu asiguratul său, în lipsa acestuia terțul vătămat neputând invoca în favoarea sa acțiunea directă reglementată de lege (Legea nr. 137/1995 sau Legea nr. 132/2017).

În aceste cazuri, instanțele sunt învestite distinct de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală, diferența constând în chestiunea privind existența și întinderea răspunderii asigurătorului RCA, materia asigurărilor fiind individualizată în mod expres în art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 (paragrafele 84 și 85 din decizie).

Art. 483 alin. (2) C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074/2018, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanțe, respectiv 14 ianuarie 2019, prevede că "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j

3

), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, hotărârile judecătorești pronunțate în materia asigurărilor nu sunt supuse recursului, urmare a modificării legislative introduse prin Legea nr. 310/2018.

Așadar, începând cu data intrării în vigoare a modificărilor aduse C. proc. civ. prin acest act normativ - 21 decembrie 2018 - în materiile prevăzute expres de alin. (2) al art. 483, inclusiv în litigiile din materia asigurărilor, calea de atac a recursului este suprimată, noile reguli de procedură aplicându-se cererilor de chemare în judecată introduse ulterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 310/2018.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs".

În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei prin care s-a soluționat cererea privind lămurirea hotărârii, Înalta Curte reține incidente și dispozițiile art. 446 C. proc. civ., care dispun în sensul că împotriva hotărârii pronunțate în temeiul art. 443 C. proc. civ. poate fi exercitată aceeași cale de atac ca și hotărârea în legătură cu care s-a solicitat lămurirea hotărârii.

În acest context, cum textul de lege evocat exclude dreptul la recurs în materia asigurărilor, rezultă că atât decizia instanței de apel, cât și decizia privind lămurirea hotărârii sunt hotărâri definitive de la data pronunțării lor, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 483 alin. (2) și art. 446 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ. va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1862/2020 din 14 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și deciziei nr. 355/2021 din 01 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Asupra cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține culpa procesuală a recurentei și o va obliga să plătească intimatului-reclamant A. suma de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și intimatului-reclamant B. suma de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1862/2020 din 14 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și deciziei nr. 355/2021 din 01 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Obligă recurenta-pârâtă C. S.A. la plata sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant A. și la plata sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2021.