ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1790/2022

Ședința publică din data de 28 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – secția Civilă la 14.11.2018, reclamantele A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamanta A. a sumelor de 700.000 RON, cu titlu de daune morale și de 6.403,44 RON, reprezentând daune materiale, ca urmare a decesului numitului D.; de 300.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a vătămărilor proprii pe care pârâta le-a suferit și de 200.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru trauma psihică suferită ca urmare a asistării la decesul soțului și fiului, precum și a sumei de 136,26 RON, cu titlu de daune materiale; către reclamanta B. a sumei de 600.000 RON, reprezentând daune morale, ca urmare a decesului numitului D.; penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 15.10.2018 și până la data plății efective, în temeiul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017.

Prin sentința civilă nr. 2144/14.08.2020, Tribunalul Ilfov – secția Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanta A. a sumelor de 200.000 RON, cu titlu de daune morale, de 4.617,44 RON, reprezentând daune materiale și a penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor menționate, de la 15.10.2018 până la data plății efective, ca urmare a decesului numitului D., către reclamanta B. a sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale și a penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere calculate de la 15.10.2018 până la data plății efective, ca urmare a decesului numitului D., precum și la plata către reclamanta A. a sumei în cuantum de 200.000 RON, cu titlu de daune morale și a sumei de 136,26 RON reprezentând daune materiale, ca urmare a propriilor vătămări suferite. A fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

C. S.A. a declarat apel împotriva sentinței tribunalului, iar A. și B. au formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1161A/30.062021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis apelul principal și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra sumelor reprezentând despăgubiri pentru daune morale și daune materiale, ca urmare a decesului intervenit, începând cu a 11-a zi de la data primirii de către asigurător a hotărârii judecătorești definitive cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească și până la data plății efective a despăgubirilor; a menținut în rest dispozițiile sentinței; a respins ca nefondat apelul incident.

Împotriva acestei decizii, A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, recurentele au susținut că instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 21 alin. (1)-(6) din Legea nr. 132/2017, în condițiile în care au avizat intimatei dauna, iar Legea nr. 132/2017 a instituit un termen de 30 de zile în care asigurătorul poliței de răspundere civilă auto este obligat fie să răspundă cererii, fie să notifice, în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. Or, intimata nu a respectat termenul de 30 de zile, iar oferta diminuată în mod nejustificat le-a fost transmisă la 26.11.2018, în cea de-a 83-a zi de la primirea cererii de despăgubire.

Totodată, au arătat că legiuitorul a dispus asupra penalităților în art. 21 alin. (6) din Legea nr. 132/2017, iar instanța de apel nu a reținut argumente valide pentru acordarea penalităților din a 11-a zi de la data primirii de către asigurător a hotărârii judecătorești definitive.

După prezentarea cererii de despăgubire formulate în cadrul acțiunii și a obligațiilor juridice ce revin asigurătorului prin prisma Legii nr. 132/2007 privind soluționarea acestei cereri, recurentele au arătat că pârâtei îi revine obligația de plată a penalităților începând cu 15.10.2018, cererea lor având ca temei art. 1.381 alin. (2) C. civ.

Potrivit recurentelor, penalitățile se cuvin persoanelor prejudiciate din momentul depunerii tuturor documentelor necesare stabilirii despăgubirilor, astfel că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 nu poate fi interpretat în sens restrictiv, prin suspendarea calculului penalităților în cazul în care persoana prejudiciată se adresează instanței cu o acțiune în pretenții, nemulțumită fiind de atitudinea asigurătorului care în mod nejustificat a diminuat despăgubirile, cum este cazul de față.

Au mai susținut că, prin obligarea la plata penalităților începând cu a 11-a zi de la data primirii de către asigurător a hotărârii judecătorești definitive, ar fi anihilată intenția expresă a legiuitorului, în sensul aplicării de penalități în cazul asigurătorilor care nu dau curs cererilor de despăgubire sau le diminuează în mod nejustificat.

Or, deși au invocat incidența art. 21 alin. (2) și (6) din Legea nr. 132/2017, cu consecința calculării penalităților de întârziere pentru nesoluționarea în termen legal al cererii de despăgubire din a 11-a zi de la expirarea termenului de 30 de zile pentru soluționarea cererii, recurentele au apreciat că instanța de apel nu a motivat în drept dispoziția dată asupra penalităților și nu a analizat aplicabilitatea art. 21 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 132/2017.

Totodată, au arătat că instanța de apel s-a raportat în mod greșit la existența unei oferte, pentru că respectiva ofertă nu a fost înaintată în termen, ci în a 83-a zi de la avizarea daunei, astfel că nu poate produce efectele juridice.

În concluzie, recurentele au apreciat că dispozițiile Legii nr. 132/2017 își au izvorul în normele cu caracter general de la art. 1.381 alin. (2) și (3) și art. 1.535 alin. (1) C. civ. și s-au considerat îndreptățite la acoperirea integrală a prejudiciului suferit, prin plata penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere aplicabile despăgubirilor reprezentând daune morale și materiale acordate, începând cu 15.10.2018 și până la plata lor efectivă.

În drept, au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 01.10.2021 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor ce ar putea fi subsumate celor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 18.05.2022 a fost respinsă excepția nulității recursului, iar acesta a fost admis în principiu, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea prezentului recurs constă în stabilirea datei de la care încep să curgă penalitățile de întârziere.

Dacă prima instanță, apreciind întemeiată în parte cererea reclamantelor, a obligat pârâta să le plătească acestora, pe lângă sumele acordate cu titlu de daune materiale și/sau morale, și penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând din 15.10.2018 și până la data plății efective a debitului principal, instanța de apel, reformând în parte sentința tribunalului, a obligat asigurătorul la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor reprezentând despăgubiri pentru daune morale și daune materiale, începând cu a 11-a zi de la data primirii hotărârii judecătorești definitive cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească, până la data plății efective a despăgubirilor.

În opinia recurentelor, această statuare contravine prevederilor art. 21 alin. (1)-(3) din Legea nr. 132/2017, deoarece asigurătorul nu a răspuns pretențiilor de despăgubire în termen de 30 de zile de la data avizării daunei, ci le-a transmis o ofertă diminuată nejustificat, în a 83-a zi de la primirea cererii de despăgubire.

Criticile nu sunt fondate.

În considerarea datei producerii accidentului, 30.11.2017, norma legală care guvernează raporturile dintre părți este cea cuprinsă în Legea nr. 132/2017, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

Se cuvine subliniat că, o dată cu intrarea acestei legi în vigoare, la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431/12.06.2017, a fost abrogată, între altele, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, lege în baza căreia Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a emis Norma nr. 14/2011, iar, succesiv, Autoritatea de Supraveghere a Asigurărilor a emis Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Analiza evoluției legislative relevă, în noua reglementare, o abordare diferită a chestiunii penalităților.

Astfel, de exemplu, dacă prevederile art. 36-38 din Norma nr. 23/2014 au instituit sancțiunea aplicării unor penalități pentru situația în care asigurătorul RCA nu își îndeplinea obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinea defectuos (adică și în cazul în care asigurătorul nu își îndeplinea obligația ca, în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, și când nu își îndeplinea obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretențiile de despăgubire, și în cazul parcurgerii procedurii judiciare), Legea nr. 132/2017 reglementează diferit problematica penalităților.

Potrivit art. 21 alin. (1) din această lege, "În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Similar reglementării anterioare, și actuala lege, sancționând atitudinea de pasivitate, îl obligă pe asigurător la acțiune.

Astfel, acestuia îi este impusă obligația ca, în 30 de zile de când a fost sesizat cu o cerere de despăgubire, să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în măsura în care asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor asigurate, iar prejudiciul a fost cuantificat, sau să îi notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretențiile de despăgubire.

Înalta Curte subliniază că distincția esențială între ipotezele de la art. 21 alin. (1) derivă din conținutul răspunsului asigurătorului: dacă lit. a) are în vedere un răspuns pozitiv dat cererii de dezdăunare (care înglobează o ofertă de despăgubire), lit. b) se referă la un răspuns negativ, de respingere a pretențiilor de despăgubire.

Dacă a formulat o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, art. 21 alin. (4) din lege îl obligă pe asigurător ca, în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire, să o plătească.

În acest sens, dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 prevăd că "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (...)".

Iar în conformitate cu alin. (5) al aceluiași articol, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii".

Rezultă, prin urmare, că sancțiunea obligării asigurătorului la plata unor penalități de întârziere intervine doar dacă acesta nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea ei.

Se cuvine reiterat că art. 21 alin. (4) a instituit un termen de 10 zile, care curge fie de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a), fie de când asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă/acordul entității de soluționare a litigiului, termen în care acesta trebuie să achite despăgubirea.

Alineatul (4) al art. 21 – la care face trimitere alin. (5) – nu se referă și la cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligației prevăzute de art. 21 alin. (1) lit. b).

Așa fiind, Înalta Curte impune părților concluzia că în ipoteza neîndeplinirii sau a îndeplinirii defectuoase a obligației prevăzute de art. 21 alin. (1) lit. b), legea nu mai reglementează posibilitatea acordării de penalități din a 11-a zi de la expirarea termenului de 30 de zile pentru soluționarea cererii, ci o înlocuiește, în art. 21 alin. (2), cu o sancțiune mai energică, reprezentată de obligarea asigurătorului la plata despăgubirii.

Astfel, potrivit acestor din urmă dispoziții legale, "Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

Textul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 132/2017 se referă, în mod neechivoc, numai la ipoteza cuprinsă în art. 21 alin. (1) lit. b).

Reiterând cele expuse în precedent, din care rezultă că dacă teza de la art. 21 alin. (1) lit. a) conturează un răspuns pozitiv dat cererii de dezdăunare, lit. b) se referă la un răspuns negativ, de respingere a pretențiilor de despăgubire, Înalta Curte subliniază că, dacă asigurătorul nu notifică părții prejudiciate motivele pentru care nu i-a aprobat, în totalitate sau în parte, pretențiile, o atare împrejurare, echivalând cu respingerea cererii de despăgubire, nu poate fi circumscrisă ipotezei prevăzute de art. 21 alin. (1) lit. a) și nu poate fi sancționată prin obligarea sa la plata de penalități, ci se circumscrie art. 21 alin. (1) lit. b) și poate fi sancționată numai în condițiile art. 21 alin. (2).

Prin urmare, legiuitorul a consolidat atingerea scopului normei – impunerea unei conduite active a asigurătorului –, prin instituirea celei mai energice sancțiuni, constând în ajungerea la scadență a obligației de dezdăunare chiar la împlinirea termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire.

Stabilirea despăgubirii, în acest caz, presupune însă intervenția instanței, care urmează a verifica întinderea ei, în raport cu un probatoriu specific.

Legiuitorul sancționează drastic, așadar, pasivitatea asigurătorului printr-o dispoziție care se diferențiază în conținut de cea prevăzută în art. 21 alin. (4) din lege și instituie un regim juridic cu o altă dinamică.

Astfel, dacă despăgubirea s-a stabilit în condițiile art. 21 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 137/2017 sau judiciar ori prin acordul entității de soluționare a litigiului, scadența obligației de plată a acesteia intervine la 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire ori de la comunicarea hotărârii judecătorești definitive ori a acordului entității implicate.

Spre deosebire, însă, dacă despăgubirea se stabilește, în aplicarea art. 21 alin. (2), ca o consecință a demarării unui proces pentru că asigurătorul nu a răspuns părții prejudiciate în 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire, indiferent de data comunicării hotărârii definitive prin care aceasta este stabilită, obligația de plată înregistrează scadența la expirarea termenului de 30 de zile în care asigurătorul era obligat să răspundă.

De asemenea, indiferent de scadența obligației de plată de despăgubirii după distincția operată, în toate cazurile în care despăgubirea este stabilită judiciar, penalitățile curg, în acord cu art. 21 alin. (5) din Legea nr. 317/2017, numai începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive asigurătorului.

Așadar, indiferent de scadența obligației de plată a despăgubirii, a cărei nerespectare produce alte consecințe juridice în acest caz, penalitatea are un curs prefixat de lege și nu poate fi acordată în alt mod decat cel prefigurat în lege.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, sancțiunea obligării la plata unor penalități de întârziere intervine, în plus față de ipotezele în care asigurătorul nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 sau și le îndeplinește defectuos, și în cazurile în care acesta diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea ei; o asemenea concluzie este impusă de utilizarea, în text, a adverbului "inclusiv".

Ipoteza diminuării nejustificate a despăgubirii nu este aplicabilă.

În etapele devolutive ale procesului s-a reținut că răspunsul asigurătorului la cererea de despăgubire formulată de recurente la 04.09.2018 a constat într-o ofertă, datată 29.11.2018.

În aceste condiții, oferta asigurătorului nu a fost transmisă în termenul fixat de lege, ci ulterior, așa încât conduita sa relevă nesoluționarea în termenul legal a cererii de despăgubire, ipoteză în care, după cum s-a reținut deja, nu curg penalități de întârziere începând din momentul avut în vedere de recurente.

De aceea, instanțele de fond nu aveau a verifica natura justificată sau nu a atitudinii asigurătorului, care a făcut oferta de despăgubiri într-un cuantum inferior celor acordate mai apoi, prin hotărâre judecătorească.

Nu se regăsește nici ipoteza întârzierii achitării despăgubirii, la care se referă ultima teză a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, deoarece, deși incidența art. 21 alin. (2) generează scadența specifică a obligației de plată, întinderea creanței a fost stabilită pe cale judecătorescă, în prezentul proces.

În speță, atitudinea de pasivitate a asigurătorului, demonstrată de faptul că acesta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 21 alin. (1) lit. b), de a notifica în scris, cu confirmare de primire, în termen de 30 de zile de la data avizării daunei, motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretențiile de despăgubire, a determinat părțile prejudiciate să inițieze demersul judiciar de față.

Într-o astfel de ipoteză, pentru nesoluționarea în termen legal a cererii de despăgubire nu curg penalități de întârziere din a 11-a zi de la expirarea termenului de 30 de zile pentru soluționarea cererii, așa cum apreciază recurentele, ci se produce efectul amânării momentului de la curg penalitățile, până la împlinirea a 10 zile de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă.

De aceea, reformarea în acest sens a sentinței primei instanțe se dovedește a fi făcută cu respectarea legii, iar prin criticile lor recurentele nu au demonstrat că decizia atacată ar fi afectată de vreun viciu de nelegalitate.

În aceste condiții, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1161A din 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2022.