ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1103/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13 noiembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C. a solicitat:

Prin sentința civilă nr. 1477 din 3 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C. și s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.824 RON lunar pentru perioada octombrie 2018 - septembrie 2021, la plata sumei de 418.065,03 RON daune materiale; la plata sumei de 80.000 Euro (în RON la cursul BNR din ziua plății) cu titlul de daune morale, precum și la plata penalității de 0,2%/zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea efectivă a debitului.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. și pârâta B. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2046A din 5 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1477 din 3 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018; a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1477 din 3 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 418.065,03 RON, reprezentând cheltuieli de îngrijire medicală, cheltuieli determinate de sporirea nevoilor de viață și alte cheltuieli materiale, la plata daunelor morale, precum și la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere aferente acestor sume, fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că decizia pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România raportat la art. 1357 alin. (1), art. 1381 alin. (1), art. 1385, art. 1387 alin. (1) și art. 1391 alin. (1) C. civ., considerând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prin nedovedirea prejudiciului suferit și a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, cheltuielile făcute nefiind determinate de evoluția stării de sănătate și nefiind consecința directă a sporirii nevoilor de viață.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că nu s-au justificat, în concret, necesitatea acestor cheltuieli în raport de starea de sănătate și faptul că nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare și nici nu au fost depuse prescripțiile medicale prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

A mai arătat recurentul că, din culpa intervenientului forțat C., a suferit accidentul de circulație și urmare a acestuia a fost diagnosticat cu tetrapareză cu paraplegie-traumatism coloană cervicală cu nivel C5-C6 operată cu grefon autolog și plăcuță titan, ceea ce prezintă infirmitate fizică posttraumatică, în legătură de cauzalitate directă cu accidentul rutier din 28 februarie 2014 (potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. x din 03.06.2016 întocmit de către INML Mina Minovici București, avizat de Comisia de Avizare și Control de pe lângă INML Mina Minovici București).

De asemenea, a precizat recurentul că, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, din anul 2014 a fost examinat anual de către Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap din cadrul Consiliului Local Sector 6, fiind menținută deficiența funcțională gravă, însă cu termen de revizuire în fiecare an.

Totodată, contrar aprecierii instanței de apel, potrivit căreia starea de sănătate era ireversibilă și stabilită în mod cert și definitiv încă de la momentul pronunțării deciziei penale în anul 2016, iar accidentul rutier a produs modificări decisive și iremediabile în existența sa, considerând că nimic nu poate schimba starea de sănătate în care se află recurentul și că nu s-a făcut dovada că după soluționarea acțiunii civile formulate în procesul penal, acesta ar fi suferit alte prejudicii care să îi confere dreptul la reparație în forma solicitată, acesta a arătat că tocmai prin emiterea certificatului de încadrare în grad de handicap nr. x/27.06.2017 eliberat de Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap din cadrul Consiliului Local Sector 6 prin care a fost stabilită valabilitatea permanentă a certificatului, devenind nerevizuibil documentul, a căpătat caracter decisiv în determinarea stării de sănătate.

Dacă la momentul rămânerii definitive a sentinței penale, exista șansa ca starea de sănătate a recurentului să se îmbunătățească și să se recupereze într-o oarecare măsură, în prezent, această șansă nu mai există, fiind constatată în mod nerevizuibil de către o comisie specială constituită în acest sens.

În legătură cu acordarea valabilității permanente a certificatului de încadrare în grad de handicap, instanța de apel a considerat că acest act administrativ emis în temeiul Legii nr. 448/2006 și în conformitate cu metodologia aprobată prin H.G. nr. 430/2008 și cu criteriile aprobate de Ordinul ministrului muncii, familiei și egalității de șanse și al ministrului sănătății publice nr. 762/1992/2007, nu stabilește starea de sănătate a persoanei încadrate în grad de handicap și, cu atât mai puțin, caracterul ireversibil al afectării stării de sănătate, or acest act administrativ reflectă adevărata stare de sănătate a persoanei solicitante, stare care poate suferi modificări, fiind de altfel emis în baza unei întregi documentații.

A mai susținut recurentul că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că în afara actului administrativ constând în certificatul de încadrare în grad de handicap nr. x/27.06.2017 nu a invocat și nu a probat agravarea stării de sănătate și apariția unor noi suferințe fizice și psihice, din moment ce a explicat că în urma emiterii acestui înscris acesta a trecut prin suferințe psihice la gândul că recuperarea medicală nu este și nu a fost favorabilă, că după ce a făcut nenumărate ore de terapie și recuperare medicală timp de 3 ani, starea sa nu s-a schimbat cu nimic.

În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate cu titlu de diferență între prețul apartamentului cu trei camere achiziționat și valoarea de impunere a apartamentului cu două camere în care recurentul a locuit anterior, acesta susține că instanța de apel a constatat că achiziționarea unui apartament mai mare a fost necesară, utilă și în legătură directă cu urmările accidentului, ca urmare a sporirii nevoilor de viață ale reclamantului.

Potrivit art. 6 lit. e) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, persoanele cu handicap beneficiază de drepturi la locuință, amenajarea mediului de viață ambiant, transport, acces la mediul fizic, informațional și comunicațional.

De asemenea, dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap prevăd în mod expres în ce constă dreptul la locuință, respectiv: În vederea asigurării accesului persoanelor cu handicap la obținerea unei locuințe, autoritățile publice au obligația să ia măsuri pentru introducerea unui criteriu de prioritate pentru închirierea, la nivelurile inferioare, a locuințelor care aparțin domeniului public al statului ori unităților administrativ-teritoriale ale acestuia.

În aceste condiții, achiziționarea unui apartament mai mare care să corespundă nevoilor speciale ale recurentului s-a făcut în virtutea stării de sănătate, stare provocată de către intervenientul forțat în accidentul rutier în care acesta a fost implicat, consecință directă a acțiunii intervenientului forțat, fiind în legătură directă cu aceasta.

A mai arătat recurentul că, în ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate cu titlu de contravaloare a autovehiculului marca x destinat persoanelor cu handicap, prevăzut cu rampă pentru accesul scaunului rulant, a cheltuielilor făcute cu înmatricularea și transportul acestuia, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1387 alin. (1) C. civ. și art. 49 pct. 1 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, considerând că aceste cheltuieli nu se încadrează în dispozițiile legale și astfel nu sunt datorate de către societatea de asigurări.

Astfel, în mod greșit, a apreciat instanța de apel că prețul plătit pentru achiziționarea unui nou autovehicul, chiar special adaptat pentru transportul persoanelor cu handicap, nu reprezintă, în integralitate, o cheltuială determinată de sporirea nevoilor de viață.

A considerat instanța de apel că starea de sănătate nu a determinat achiziționarea unui nou autovehicul, această cheltuială nereprezentând o necesitate și fiind efectuată pentru asigurarea unor facilități suplimentare în ceea ce privește transportul persoanei cu handicap, față de cele prevăzute de art. 22- art. 24 din Legea nr. 448/2006.

Mai mult decât atât, a considerat instanța de apel că recurentul nu a făcut dovada valorii de piață a autovehicului pe care acesta îl deținea anterior și nici valoarea adaptărilor speciale pe care le deține autovehiculul achiziționat, sens în care se arată că anterior acesta a deținut un autovehicul marca x, care nu putea fi adaptat sub nicio formă cu spațiul necesar unui scaun cu rotile și a rampei de acces.

În ceea ce privește acordarea de către prima instanță a despăgubirilor în cuantum de 14.152,13 RON, reprezentând prețul unui scaun cu rotile și a sumei de 50.776,62 RON, reprezentând cheltuieli efectuate cu medicație, produse îngrijire, investigații de specialitate, instanța de apel a constatat că nu s-a făcut o analiză detaliată a acestor cheltuieli și a înscrisurilor depuse pentru dovedirea lor, dar și că nu s-a analizat nici justificarea acordării lor în raport de dispozițiile speciale cuprinse de art. 49 pct. 1 din Norma CSA nr. 14/2011.

Însă, în situația vătămării integrității corporale, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice prejudicii materiale. Sarcina reparației integrale consacrată de principiul răspunderii civile delictuale așa cum este prevăzut la art. 1385 și urm. C. civ. impune acordarea acestor cheltuieli necesare îngrijirii și recuperării, cu condiția dovedirii acestora.

A mai susținut recurentul că, instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că se impune înlăturarea integrală a despăgubirilor solicitate pentru cheltuielile de îngrijire medicală, întrucât acesta nu ar fi justificat, în concret, necesitatea lor în raport de starea de sănătate și faptul că nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare și nici nu a depus prescripții medicale prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. d) din Norma CSA nr. 14/2011.

Pe de altă parte, s-a susținut de către recurent că, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a art. 10 și art. 11 din Legea nr. 448/2006, considerând că nu a dovedit că beneficiază de asistență medicală gratuită și medicamente gratuite, dar și că nu a dovedit faptul că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli medicale, inclusiv serviciile de masă ale însoțitorului său achitate la internarea în Sanatoriul de recuperare Techirghiol, nu fac parte dintre cele suportate din fondurile de asigurări sociale.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și, pe cale de consecință trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

La data de 23 iulie 2020 intimatul forțat C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată, în sumă de 500 RON, conform chitanței aflate la dosar recurs.

Prin întâmpinarea depusă, la 4 august 2020, intimata B. S.A. Societate de Asigurare - Reasigurare a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului, întrucât recurentul nu menționează în mod expres care sunt normele de drept material pretins încălcate ori greșit aplicate cu indicarea greșelilor săvârșite de instanța de apel în motivarea deciziei atacate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 19 noiembrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 2 decembrie 2020 și respectiv 3 decembrie 2020, părțile nedepunând punct de vedere.

La termenul de discutare a admisibilității în principiu a recursului, în ședința din 11 martie 2021, constatând că recursul nu poate fi soluționat nici conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și nici conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a acordat termen de judecată la 22 aprilie 2021, în ședință publică, pentru discutarea excepției nulității recursului invocată de intimata B. S.A.

Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A., constată că este întemeiată, urmând ca recursul declarat de recurentul-reclamant A. să fie constatat nul.

În ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și este limitat la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel, enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 486 alin. (3) din același cod.

Potrivit dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres și limitativ la punctele 1- 8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alin. (3) al aceluiași articol stipulează în sensul că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. d) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Dispozițiile art. 487 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute de art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede că sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același act normativ.

Din perspectiva celor expuse, se constată că, prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei în rejudecare instanței de apel, invocând, în esență, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, prin raportare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

De asemenea, a criticat decizia recurată și din perspectiva greșitei interpretări a probelor administrate, respectiv proba cu înscrisuri.

Aceste susțineri ale recurentului, însă, nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul indicării, prin motivele de recurs, a unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 din acest act normativ, iar, pe de altă parte, a argumentării juridice a acestuia, prin formularea unor critici propriu-zise cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Astfel, recurentul critică decizia instanței de apel privind respingerea cererii de acordare a unor noi daune materiale și morale, aspecte ce au fost analizate de către instanța de control judiciar și care a apreciat că se impune respingerea acestor pretenții, pentru motivele pe larg argumentate.

Așadar, deși reclamantul își întemeiază recursul pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995 și a dispozițiilor C. civ., respectiv art. 1357 alin. (1), (13)81 alin. (1), art. 1385, art. 1387 alin. (1) și art. 1391 alin. (1), se constată că acesta nu dezvoltă critici care să reprezinte o minimă argumentarea în drept a unor aspecte de nelegalitate, fiind de fapt, o reiterarea cu privire la interpretarea și aprecierea probelor administrate în cauză.

Din această perspectivă, nu se poate considera că afirmațiile recurentului reprezintă o motivare a căi de atac exercitate în sensul exigentelor prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate cu indicarea greșelilor săvârșite de instanța de apel în motivarea deciziei.

În realitate, din conținutul cererii de recurs rezultă că, în susținerea motivelor de recurs invocate, recurentul face, exclusiv, trimiteri la situația de fapt reținută de instanța de apel, despre care se susține că ar fi fost greșit stabilită, la probele administrate și la modul de interpretare a probelor realizat de instanță, aspect ce conduce la concluzia că recurentul-reclamant a invocat doar formal, în susținerea recursului său, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a conduce la casarea hotărârii, cererea de recurs trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul expunerii cu claritate a acelor critici, care, circumscrise cazurilor de casare, sunt de natură să susțină nelegalitatea hotărârii.

Reținând că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs subliniază că poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în textul art. 488 C. proc. civ.

Or, în speță, Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc veritabile critici de nelegalitate la adresa deciziei pronunțate în apel, care să poată fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste dispoziții fiind invocate doar formal.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că modalitatea în care recurentul a înțeles să motiveze recursul nu se subsumează criticilor care să permită încadrarea, din oficiu, într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum prevăd dispozițiile art. 489 alin. (3) din același act normativ.

Pentru argumentele expuse, reținând că cerința motivării recursului este reglementată în art. 486 alin. (3) C. proc. civ. sub sancțiunea nulității, Înalta Curte, va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2046 A din 5 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatul-intervenient forțat C. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimatul-intervenient forțat C. a solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 500 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisul existent la dosarul de recurs

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul A. la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2046 A din 5 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și intimatul-intervenient forțat C..

Obligă recurentul A. la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatul-intervenient forțat C..

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2021.