ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 681/2022
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 681/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 17 martie 2022
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 20 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C., a solicitat instanței obligarea pârâtei B. S.A. la plata: sumei de 5.612 RON, reprezentând despăgubire pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 30.09.2018; sumei de 150.000 Euro, reprezentând despăgubire pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 30.09.2018; penalităților de întârziere, de 0,2%/zi, începând cu data de 04.07.2019, când a expirat termenul de 30 zile în care asigurătorul trebuia să răspundă cererii de despăgubire și până la data plății efective și integrale a debitelor principale; la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 768/2021 din 21 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2020 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., fiind obligată pârâta B. S.A. să achite reclamantei suma de 5.612 RON, reprezentând daune materiale și suma de 50.000 Euro (la cursul BNR din ziua plății), reprezentând daune morale, precum și penalitățile de întârziere în cuantum de 0,2%/zi aferente acestor sume de bani, calculate începând cu data de 4 iulie 2019 și până la momentul plății efective.
A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta S.C. B. S.A..
Prin decizia civilă nr. 494/2021 din 28 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 768 din 21 aprilie 2021 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2020, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 40.000 Euro la cursul BNR din ziua plății, precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi aferente acestei sume, calculate începând cu 4 iulie 2019 și până la momentul plății efective.
Păstrează restul dispozițiilor sentinței.
Respinge cererea intimatei privind cheltuielile de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În acest context, recurenta apreciază că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 - în privința cuantificării prejudiciului moral, respectiv cuantificarea prejudiciului în conformitate cu practica judiciară în materie și a art. 21 alin. (4) și (5) din Legea nr. 132/2017 - în privința acordării penalităților de întârziere de la data de 4 iulie 2019 și până Ia momentul plății efective.
Prin întâmpinarea, depusă la 21 decembrie 2021, intimata-reclamantă A. a invocat excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac și a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 de RON.
La 7 ianuarie 2022 intimatul-intervenient C. a depus note de ședință prin care a arătat că nu se opune admiterii recursului formulat.
Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 din același cod, excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă, care primează înaintea oricărei alte excepții invocate în cauză, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:
Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și acesta presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.
Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.
Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 din același cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.
În speță, reclamanta A. a învestit Tribunalul Specializat Cluj la 20 octombrie 2020 cu o cerere în materia asigurărilor, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, solicitând obligarea pârâtei B. S.A. la plata daunelor morale și materiale pentru prejudiciul provocat prin accidentarea reclamantei, ca urmare a evenimentului rutier produs în data de 30 septembrie 2018, care constituie eveniment asigurat potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 132/2017.
vând în vedere că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în speță sunt incidente dispozițiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 sus-menționată.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j
3
), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."
Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 494/2021 din 28 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în apel, într-o cerere pronunțată în materia asigurărilor.
Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, decizia atacată este una definitivă, nefiind supusă recursului.
În plus, instanța supremă invocă și dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1309/2020, decizie în care s-au reținut, în considerentul nr. 61, următoarele:
"În prezent, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este reglementată de dispozițiile Legii nr. 132/2017, care transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 263 din 7 octombrie 2009, precum și prevederile art. 21 alin. (2) și art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 335 din 17 decembrie 2009. Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligația de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toți proprietarii și deținătorii de vehicule care se află în mod obișnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de aceste vehicule."
De asemenea, relevanță din perspectiva naturii juridice a litigiului dedus judecății de față prezintă și următoarele considerente ale aceleiași decizii:
"65. De altfel, natura și conținutul raporturilor juridice dintre părțile litigante (terțul păgubit reclamant - asigurătorul pârât - asiguratul intervenient forțat/pârât) au primit o clarificare de principiu și în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reținut că recunoașterea legitimării procesuale active a persoanei păgubite, terț față de raportul juridic de asigurare, reprezintă o consacrare a principiului protecției terțului păgubit (paragraful 56).
În sensul amintit, trebuie precizat faptul că în Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 181 din 20 iulie 2000, în materia asigurării de răspundere civilă rezultată din circulația autovehiculelor, astfel cum a fost modificată, după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 149 din 11 iunie 2005, legiuitorul comunitar nu numai că a prevăzut, la art. 3, atribuirea în cadrul ordinii juridice a statelor membre a unui drept de acțiune directă al părții vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, ci s-a referit în mod expres, în considerentul 24 din norma de modificare, și la art. 9 alin. (1) lit. b) și art. 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care privesc normele de competență în materia asigurărilor, cu ocazia menționării dreptului persoanei vătămate de a intenta o acțiune în justiție împotriva asigurătorului în fața instanței de la locul unde aceasta își are domiciliul.
În Hotărârea Curții Europene de Justiție din 13 decembrie 2007, pronunțată în Cauza C-463/06 FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva lui Jack Odenbreit, se arată că, în aplicarea normei de competență prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, nu este exclusă o calificare, în dreptul național, a acțiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, ca acțiune în răspundere delictuală, care privește un drept exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Natura acestei acțiuni în dreptul național nu are nicio relevanță pentru aplicarea dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001, singura condiție pe care art. 11 alin. (2) din acest act normativ o impune aplicării respectivei norme de competență fiind ca acțiunea directă să fie prevăzută de dreptul național.
Cu alte cuvinte, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acțiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată "acțiune în răspundere delictuală".
Reiese faptul că importante sunt consecințele acțiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, iar nu titulatura agreată de dreptul național sub acest aspect cu privire la dreptul exterior raporturilor juridice cu caracter contractual.
Se mai observă că, în astfel de litigii, instanțele nu sunt învestite doar cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci și cu cereri complexe de antrenare a răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA".
În consecință, față de argumentele din evocata decizie pronunțată în recursul în interesul legii, obligatorii potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., este dincolo de orice îndoială că litigiul dedus judecății de față este un litigiu în materia asigurărilor, care, raportat la data sesizării instanței, nu este supus recursului.
Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:
Intimata-reclamantă A. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurile existente la pagina 27 din dosar.
Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".
Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei-reclamante A. suma de 2.000 RON constând în onorariu avocațial.
Având în vedere considerentele expuse în precedent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 494/2021 din 28 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și va obliga recurenta să plătească intimatei-reclamante A. suma de 2.000 RON constând în onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 494/2021 din 28 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. și intimatul-intervenient C..
Obligă recurenta să plătească suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2022.