ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 341/2021

Ședința publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11 iunie 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.A., pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta să le achite penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, de la 13 noiembrie 2014 până la plata efectivă a daunelor solicitate, pentru sumele de bani ce le-au fost acordate cu titlu de despăgubiri materiale și morale prin sentința civilă nr. 300/2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2014, respectiv: 135.000 RON, cu titlu de daune morale și 5.129 RON cu titlu de daune materiale pentru A., 90.000 RON, cu titlu de daune morale pentru B. și 270.000 RON, cu titlu de daune morale și 402 RON, cu titlu de daune materiale pentru C., conform poliței RCA seria x/16/H16/DV nr. x, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 33, art. 35, art. 36 și 37 și urm. din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Prin cererea formulată la 10 aprilie 2017, reclamanții și-au redus cuantumul pretențiilor astfel: A. a solicitat obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere în sumă de 19.112 RON, B. a solicitat suma de 84.800 RON, cu același titlu, iar C. a cerut 169.600 RON.

Prin sentința civilă nr. 1515/2017 din 26 septembrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis acțiunea precizată formulată de reclamanții A., B. și C. și, în consecință, a obligat-o pe pârâta D. S.A. să plătească reclamanților penalități de întârziere de 0,2%, după cum urmează:

- reclamantului A., suma de 19.112 RON, pentru perioada 13 noiembrie 2014-24 martie 2017,

- reclamantei B., suma de 84.800 RON, pentru perioada 13 noiembrie 2014 - 13 martie 2017, iar

- reclamantei C., suma de 169.600 RON, pentru perioada pentru perioada 13 noiembrie 2014 - 13 martie 2017.

De asemenea, tribunalul a obligat-o pe această pârâtă să plătească reclamanților cheltuieli de judecată, astfel: reclamanților A. și B., suma de 7.678,9 RON, iar reclamantei C., suma de 5.000 RON.

Împotriva sentinței mai sus evocate, pârâta D. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 147/2018 din 7 noiembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul și a obligat-o pe apelanta-pârâtă să plătească intimaților-reclamanți suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În memoriul depus la dosar, recurenta a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar a susținut că decizia recurată este rezultatul greșitei aplicări de către instanțele de fond a dispozițiilor art. 36-38 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și a prevederilor art. 397 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

În speță, a susținut că, ipotetic, lipsa răspunsului, în situația în care cererea de despăgubire cuprinde solicitări pe daune materiale strict grefate pe norma specială, respectiv pe art. 49 alin. (1) lit. a)-e) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, poate atrage obligarea asigurătorului la plata de penalități.

A subliniat însă că, în cauză, nici daunele morale, nici cele materiale nu au avut caracter cert, lichid și exigibil, câtă vreme valoarea acestora și a cheltuielilor de judecată a fost modificată semnificativ de instanța de prim control judiciar.

În acest sens, recurenta a notat că despăgubirile materiale nu au fost probate corespunzător, iar despăgubirile morale au fost stabilite pe cale judecătorească, context în care penalitățile se datorează abia după rămânerea definitivă a hotărârii care tranșează litigiul dintre părți.

A mai susținut că, potrivit art. 36 din Ordinul C.S.A nr. 14/2011, despăgubirea se plătește de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Din perspectiva expusă, a arătat că obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă, așa cum trebuia să se stabilească și în cauză, sens în care a enumerat o serie de decizii ale instanței supreme și ale Curții de Apel Cluj în materie, prin care s-a statuat că penalitățile de întârziere curg de la data primirii hotărârii judecătorești, respectiv că doar deschiderea dosarului de daune la asigurător, fără anexarea tuturor înscrisurilor justificative necesare determinării și cuantificării despăgubirilor, nu satisface exigențele art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, referitoare la condițiile privind procedura de stabilire și cuantificare a daunelor. A mai consemnat și decizia civilă nr. 85/2017 din 7 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2016, prin care penalitățile de întârziere s-a stabilit să se plătească începând cu a 10-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 397 alin. (1) teza finală C. proc. civ., recurenta a susținut că instanțele de fond au acordat mai mult decât s-a cerut. În acest sens, a arătat că instanțele anterioare au reținut în mod eronat că avizarea i-a fost comunicată la 13 august 2014, când, în realitate, s-a întâmplat la 22 august 2014, și că modalitatea de calcul a penalităților a fost greșită, fapt pe care l-a invocat atât în fața tribunalului, cât și a instanței de apel, prin solicitările de respingere a acțiunii.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți A., B. și C., care au depus întâmpinare, aflată la 33-39 din dosar, însoțită de împuternicirea avocațială dată d-lui avocat E. și de chitanțele de plată a onorariului în sumă de câte 5.000 RON pentru fiecare intimat.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au invocat excepțiile netimbrării recursului, inadmisibilității față de valoarea litigiului situată sub pragul de 1.000.000 RON și în considerarea promovării acțiunii introductive anterior datei de 20 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, în condițiile stabilite în decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, au invocat excepția nulității recursului, arătând ca dezvoltarea criticilor formulate de recurentă nu permite încadrarea acestora în motivele de nelegalitate statuate de art. 488 alin. pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, intimații au solicitat, în principal anularea recursului ca netimbrat, ori nemotivat, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca inadmisibil sau ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat în sumă de 5.000 RON pentru fiecare, conform chitanțelor depuse în original și aflate la dosar.

La 7 august 2018, astfel cum atestă dovada de înmanare de la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care la 14 august 2018 a formulat răspuns la întâmpinare în cuprinsul căruia a combătut apărările intimaților, între altele susținând că nu datorează taxa judiciară de timbru, având în vedere că fapta cauzatoare de prejudiciu, la data săvârșirii ei, era prevăzută de legea penală, independent de pronunțarea vreunei soluții de condamnare sau nu.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 16 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-pârâtă și intimații-reclamanți au formulat puncte de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu.

Prin încheierea din 20 octombrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepțiile privind netimbrarea, inadmisibilitatea și nulitatea recursului, invocate de intimații-reclamanți prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a stabilit termen pentru soluționarea cauzei în ședință publică.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor invocate și a normelor legale incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în prezent abrogată, și Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 sunt incidente în speță în raport de data nașterii raportului juridic.

În conformitate cu art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

Art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prevede următoarele:

"(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului, în condițiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice. (4) Asigurătorul RCA are obligația să comunice în scris asiguratului și păgubitului intenția de a desfășura investigații privind producerea accidentului, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data avizării daunei. (5) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (6) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat."

Sancțiunea pentru nerespectarea acestor obligații este prevăzută la art. 37 din același ordin sub forma penalizărilor de întârziere, astfel:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

Din dispozițiile art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 decurg mai multe obligații ale asigurătorului, printre care și aceea de a răspunde cererii părții solicitante, după cum urmează:

(i) în sensul formulării unei oferte de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat sau (ii) în sensul notificării părții prejudiciate cu arătarea motivelor pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

În urma administrării probatoriului, instanța de apel a reținut că asigurătorul nu și-a îndeplinit această obligație legală, respectiv nu a notificat nici acordarea despăgubirilor și nici refuzul de a aproba în parte sau în totalitate despăgubirile solicitate. De altfel, o situație contrară nici nu a fost susținută de recurenta-pârâtă.

Simpla nerespectare a obligației asigurătorului de a răspunde în termenul legal de 3 luni de la înaintarea cererilor de despăgubire, prin avizarea favorabilă sau nefavorabilă a pretențiilor, atrage aplicarea penalizărilor de întârziere, fără a avea relevanță natura daunelor.

Art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011, invocat de către recurentă, nu este incident în cauză. Potrivit acestei prevederi, "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Aplicabilitatea celei de-a doua teze a acestui text de lege intervine, spre exemplu, în cazul în care solicitantul se adresează în mod direct instanței de judecată, fără a notifica în prealabil asigurătorul, fapt care nu poate fi reținut în cauză.

Referitor la jurisprudența invocată de recurentă, se reține, în primul rând, că practica judiciară nu reprezintă izvor de drept în raport cu prevederile art. 1 C. civ., iar în al doilea rând, că privesc ipoteze diferite de situația analizată în speță.

Dintr-un alt punct de vedere, subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., relativ la data reținută de instanță ca fiind aceea a avizării daunei.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că, fiind invocată încălcarea unei norme de procedură civilă iar nu a unei norme de drept material, criticile recurentei ar fi putut fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.

Însă, se constată că recurenta nu a dezvoltat o adevărată critică de nelegalitate a deciziei atacate, ci, în realitate, susținerile acesteia vizează restabilirea situației de fapt cu privire la data expirării termenului de 3 luni de la data avizării de daună, prin reevaluarea probatoriului administrat în fața instanței de apel. În același timp, precizările recurentei privind calculul termenului tind să evidențieze o eventuală eroare de calcul făcută de instanța de apel, iar nu o eroare de judecată ce ar putea fi sancționată în prezenta cale de atac.

Or, recursul urmărește verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, lămurirea aspectelor de netemeinicie intrând în atribuțiile instanțelor devolutive.

În consecință, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 147/2018 din 19 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

În temeiul art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 494 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către fiecare dintre intimații-reclamanți a sumei de câte 5202,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorarii avocat (5000 RON x 3) dovedite cu chitanțele aflate la dosar și cheltuieli de deplasare (607 RON) dovedite cu bilete de tren aflate în copie de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 147/2018 din 19 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către fiecare dintre intimații-reclamanți a sumei de câte 5202,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 februarie 2021.