ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2318/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C.:

- să se constate, în principal, că, în conformitate cu art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) și art. 38 alin. (2) din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, pârâta este obligată la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat în cererea de despăgubire pe care a primit-o în 06.06.2016, motivat de faptul că, în termenul legal de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, nu i-a notificat respingerea pretențiilor de despăgubire și nu i-a plătit despăgubirea solicitată;

- obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a daunelor materiale și morale în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire, respectiv 6.559,77 RON daune materiale și 50.000 Euro daune morale, ca urmare a constatării neîndeplinirii obligațiilor sale prevăzute de art. 36 alin. (1) și (2) și art. 38 alin. (2) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în termenul legal de 3 luni, conduită care o obligă ope legis la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat, conform art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011.

În subsidiar, reclamanta a solicitat să fie obligată pârâta la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 6.559,77 RON și daune morale în cuantum de 50.000 Euro pentru repararea prejudiciului material și a prejudiciului moral care au fost cauzate reclamantei ca urmare a accidentului rutier din 16.12.2014.

De asemenea, a solicitat să fie obligată pârâta la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, aplicate la suma de 6.559,77 RON reprezentând daune materiale - și la suma de 50.000 Euro reprezentând daune morale, de la data de 07.09.2016 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea de daună) până la data plății efective a creanțelor principale (daune materiale și morale), conform art. 37 raportat la art. 36 alin. (1) și (2) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1491/2017 din 19 septembrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C..

A obligat pârâta B. S.A. la plata în favoarea reclamantei A. a sumei de 6.559,77 RON, reprezentând cheltuieli medicale și câștig nerealizat.

A obligat pârâta B. S.A. la plata în favoarea reclamantei A. a sumei de 30.000 euro sau a echivalentului în RON al acestei sume la data plății, cu titlu de daune morale în urma accidentului rutier din data de 16.12.2014.

A obligat pârâta B. S.A. la plata în favoarea reclamantei A. a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la sumele stabilite anterior, începând cu data de 06.09.2016 și până la data plății acestora.

A obligat pârâta B. S.A. la plata în favoarea reclamantei a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului și respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% calculate începând cu data de 06.09.2016.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și reclamanta A., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată făcute de aceasta în apel.

Prin decizia civilă nr. 503/2018 din 9 octombrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelurile declarate de pârâta B. S.A. și de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1491 din 19.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs principal, iar reclamanta A. a declarat recurs incident.

Prin decizia nr. 1326 din 10 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis atât recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 503/2018 din 9 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, cât și recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași decizii. A casat decizia recurată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă la data de 19 februarie 2021, sub nr. x/2016*.

Prin decizia nr. 193/2021 din 8 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelurile declarate de pârâta B. S.A. și de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1491 din 19.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva deciziei civile nr. 193/2021 din 8 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat recurs principal.

În motivare, recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, recurenta a arătat că decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 37 și art. 38 din Norma la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în vigoare la data accidentului-anul 2014.

Detaliind, recurenta-pârâtă a prezentat etapele și modul în care s-a derulat corespondența dintre părți în încercarea de soluționare a diferendului pe cale amiabilă, arătând că, în ceea ce privește corespondența electronică privind oferta pe care a transmis-o, instanța de apel în mod greșit a înlăturat-o din probațiune cu motivarea că reclamanta, în cererea sa, nu a menționat ca mijloc de comunicare adresa x@x.com. Totodată, precizează că instanța ar fi trebuit să observe că reclamanta nu a menționat în cerere că dorește în mod expres să-i fie comunicat răspunsul la adresa sa de domiciliu, iar în aceste condiții, a considerat că acea adresă de e-mail era utilizată de către reclamantă, ceea ce înseamnă că societatea B. și-a îndeplinit obligația și a răspuns acesteia în termenul legal de 30 de zile printr-o ofertă de plată.

În esență, recurenta consideră că, în speța dedusă judecății, discuția poartă cu precădere asupra datei la care creanța devine certă, lichidă și exigibilă, de la acel moment născându-se și obligația debitorului de a efectua plata datorată.

Astfel, în opinia recurentei, se face confuzie între momentul nașterii dreptului la reparație, care presupune și dreptul la acțiune al persoanei lezate prin fapta ilicită și de la care curge termenul de prescripție al acestui drept și momentul posibilității de cuantificare a prejudiciului, a daunei, care, uneori, se produce în patrimoniul persoanei vătămate după trecerea unei perioade de timp (ex. pierderea de venit) ori care nu poate fi evaluat decât mult după producerea accidentului.

De asemenea, arată că despăgubirile pentru daune morale se cuantifică și se acordă după analiza tuturor probelor de la dosar, a traumelor în ansamblul lor, cu luarea în calcul a întregii perioade scurse de la data accidentului până la pronunțarea hotărârii, iar nu strict/exclusiv prin raportare la suferințele produse în ziua accidentului. Or, tocmai pentru că despăgubirile acordate cu titlu de daune morale sunt determinate de judecător cu luarea în considerare și a stării fizice și/sau psihice a victimei ori a rudelor victimei după accident, ele devin creanțe certe, lichide și exigibile abia la finalul procesului, ceea ce înseamnă că daunele nu sunt susceptibile de a produce accesorii (dobânzi/penalități) calculate de la un moment anterior pronunțării hotărârii judecătorești definitive.

Mai arată că, în ceea ce privește daunele morale constând în traume fizice și/sau afective ocazionate de decesul ori de vătămarea corporală a victimei, nu se pune problema unui "prejudiciu uno ictu" de vreme ce suferințele nu sunt limitate la ziua în care s-a produs accidentul ori la data deschiderii dosarului de daună de către asigurător, ci ele se extind în viitor, de regulă, pe o perioadă de câțiva ani, uneori pe întreaga durată a vieții victimei și/sau a rudelor sale, acesta fiind, de altfel, și motivul pentru care despăgubirile pentru daune morale rămân întotdeauna la aprecierea judecătorului învestit cu soluționarea unei astfel de pricini, fiind cuantificate prin hotărârea definitivă în raport de gradul concret de afectare al victimei (în ipoteza vătămării corporale) și/sau a rudelor sale (în ipoteza decesului).

Mai arată că o dovadă în plus în acest sens este și faptul că, de cele mai multe ori, nici instanțele nu acordă integral despăgubirile pretinse cu titlu de daune morale, ci numai o parte din acestea, ceea ce înseamnă că respectiva creanță capătă caracter cert, lichid și exigibil abia la sfârșitul procesului.

În plus, faptul că, potrivit dispozițiilor legislației speciale în materia asigurării R.C.A., asigurătorul are obligația de a acorda despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații săi răspund față de terțe persoane, nu înseamnă că acestea trebuie interpretate excesiv și vădit în defavoarea debitorului obligației de plată.

Mai mult, recurenta susține că, prin refuzul reclamantei de a răspunde ofertei societății B., este evident că despăgubirile solicitate urmau a fi cuantificate de către instanță, după administrarea tuturor probelor, inclusiv audierea martorilor propuși de reclamantă, astfel încât nu se poate vorbi despre o punere în întârziere a societății B. nici în sensul prevederilor C. civ., creanța nefiind certă, lichidă și exigibilă la data de 06.09.2016.

Așadar, recurenta afirmă că o astfel de situație a fost prevăzută de legiuitor în materia asigurărilor, în cauză fiind incidente prevederile din Normele Anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care, la art. 36 alin. (5) teza a II-a menționează că:

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile ... de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească", coroborate cu cele ale art. 37, care prevăd că asigurătorul R.C.A. este obligat să plătească penalități de 0,2% pe zi de întârziere în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Altfel spus, în opinia recurentei, discuția poarta cu precădere asupra datei la care creanța devine certă, lichidă și exigibilă, de la acel moment născându-se și obligația debitorului de a efectua plata datorată.

Recurenta afirmă că în același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legislației speciale în materia asigurărilor în referire la obligația asigurătorului de plată a penalităților de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii, sens în care face trimitere la hotărârile pe care le-a depus la dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În susținerea afirmațiilor sale, recurenta face trimitere inclusiv la jurisprudența Curții de Apel Cluj de care instanța nu a dorit să țină cont, dar și la jurisprudența altor curți de apel naționale, din care rezultă că penalitățile de întârziere se acordă după 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, fie începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

Recurenta conchide în sensul că se impunea obligarea sa la plata penalităților de întârziere fie după rămânerea definitivă a hotărârii, fie după trecerea a 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, și nu de la data de 06.09.2016, întrucât, la această din urmă dată, creanța reclamantei nu era certă, lichidă și exigibilă.

Pe cale de consecință, solicită casarea în parte a deciziei civile nr. 193/2021 și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Cluj, pentru stabilirea datei de la care se acordă penalitățile de întârziere în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (5) din Norma la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

La 8 iulie 2021, intimata-reclamantă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat nulitatea motivelor de recurs care se referă la modul de apreciere a probelor de către instanța de apel, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

Împotriva aceleiași decizii, la 9 iulie 2021, intimata-reclamantă A. a formulat recurs incident, prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce privește modul de soluționare a apelului propriu declarat împotriva sentinței civile nr. 1491/2017 a Tribunalului Specializat Cluj și, în urma rejudecării apelului, admiterea apelului propriu, modificarea în parte a hotărârii instanței de fond, în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor de daune morale formulate în cererea de chemare în judecată; cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, autoarea recursului a arătat că decizia nr. 193/2021 a Curții de Apel Cluj este nelegală în ceea ce privește modul de soluționare a petitului I.A din cererea de chemare în judecată, în accepțiunea sa, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a refuzat să-și însușească înțelesul neechivoc al prevederilor art. 36 alin. (1) și (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, modificând în mod nepermis conținutul acestora, ceea ce, în opinia recurentei, reprezintă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Astfel, instanța de apel arată că își însușește statuările instanței de fond, prin care, practic, este înlăturată aplicarea art. 36 alin. (2) pe motive de oportunitate, absolut subiective, care pornesc de la premize false (dorința de îmbogățire a victimelor accidentelor rutiere și posibilitatea exonerării asigurătorului RCA de la suportarea consecințelor legale în cazul neexecutării obligațiilor sale stabilite prin norme imperative pentru motive diverse care nu sunt prevăzute în niciun act normativ).

Pe lângă aceste motive subiecte, recurenta arată că instanța de fond a mai invocat și faptul că art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu poate fi aplicat întrucât art. 36 alin. (5) consacră, implicit, doar două modalități de stabilire și acordare a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

Recurenta susține că acest argument a fost însușit și de instanța de apel, dar el nu este valid, întrucât art. 36 alin. (5) nu reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor, ci termenul în care acestea trebuie plătite.

În schimb, prevederile referitoare la stabilirea despăgubirilor, care sunt aplicabile în această cauză, se regăsesc în art. 26 alin. (1), art. 36 alin. (1), art. 38 alin. (2), art. 45 și art. 46.

Pe de altă parte, arată că cererea de chemare în judecată are ca scop tocmai obținerea unei hotărâri judecătorești prin care asigurătorul RCA să fie obligat la plata despăgubirii în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire, pe baza aplicării prevederilor legale la situația de fapt, astfel încât prevederile art. 36 alin. (2) nu vin în conflict cu cele ale art. 36 alin. (5).

De asemenea, în accepțiunea recurentei, nu este incidentă niciuna dintre situațiile prevăzute în art. 45, în care stabilirea despăgubirii revine exclusiv instanței de judecată.

Totodată, arată că, pe de altă parte, instanța de apel aduce și argumente suplimentare față de instanța de fond, incorecte în opinia recurentei, prin care încearcă să modifice înțelesul neechivoc al prevederilor art. 36 alin. (2).

În acest sens, arată că instanța de apel a reținut faptul că prevederea din art. 36 alin. (2), potrivit căreia "asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii" nu poate avea alt înțeles decât acela că asigurătorul datorează despăgubire, al cărei cuantum se va stabili în lipsa unui acord amiabil, prin mijlocirea instanței de judecată, în situația în care sunt îndeplinite condițiile legale, ceea ce, în opinia recurentei, reprezintă o încercare de modificare a textului legal și de adăugare la acesta, în contextul în care înțelesul său este clar și neechivoc.

Mai arată că, fără niciun temei legal, instanța de apel a concluzionat că, în situația prevăzută în art. 36 alin. (2), asigurătorul va fi obligat la plata unei despăgubiri care urmează a fi stabilită în viitor de către instanța de judecată.

Recurenta afirmă că această modificare făcută de către instanța de apel cu privire la momentul la care obligația de plată a despăgubirii devine scadentă nu are niciun temei legal și schimbă înțelesul clar și neechivoc al normei juridice.

Astfel, arată că, în timp ce norma juridică stabilește că, la momentul împlinirii termenului suspensiv de 3 luni, devine exigibilă obligația de plată a despăgubirii în cazul în care asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, instanța de apel, modificând în mod nepermis textul acestei norme, a apreciat că asigurătorul RCA va fi obligat în viitor la plata unei despăgubiri care va fi stabilită de instanța de judecată.

Recurenta susține că, denaturând înțelesul normei juridice, instanța de fond o golește de orice efecte juridice, ea apărând ca inutilă în contextul în care art. 49 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 stabilesc că asigurătorii R.C.A. sunt obligați să acorde despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asigurații răspund delictual față de terțe persoane.

Recurenta mai arată că, în ceea ce privește cuantumul despăgubirii, acesta este cel indicat în cererea de despăgubire, din moment ce asigurătorul nu a dat niciun răspuns în termenul legal de 3 luni de la data avizării de daună.

În altă ordine de idei, recurenta arată că instanța de apel a ignorat și faptul că interpretarea dată de recurentă se întemeiază pe unul dintre principiile fundamentale care trebuie să stea la baza întregii proceduri de despăgubire a victimelor accidentelor rutiere, și anume, celeritatea.

În acest sens, recurenta menționează că legislația internă transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi care, la punctul (40), prevede că statele membre trebuie să adopte măsuri pentru a garanta dreptul specific al părții vătămate de a obține soluționarea litigiului în cel mai scurt timp, prin adoptarea de sancțiuni financiare și administrative în cazul în care societatea de asigurare nu-și îndeplinește obligația de a prezenta o ofertă de despăgubire într-un termen rezonabil.

Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta conchide în sensul că modificarea prevederii legale din art. 36 alin. (2), în sensul că, dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul R.C.A. datorează o despăgubire care va fi stabilită de instanța de judecată, reprezintă o ingerință nepermisă a instanței în materie de reglementare legislativă, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că, atât instanța de fond, cât și cea de apel au încălcat sau au aplicat greșit prevederile art. 36 alin. (1) și (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Detaliind, recurenta susține că, spre deosebire de instanța de fond, care a motivat refuzul său de a aplica prevederile neechivoce ale art. 36 alin. (1) și (2) pe temeiuri pur subiective, care pornesc de la premize false, instanța de a apel a invocat o pretinsă interpretare sistematică a normelor din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Astfel, recurenta arată că, în accepțiunea instanței de apel, interpretarea dată de recurentă art. 36 alin. (2) ignoră interpretarea sistematică a normelor Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 care guvernează modul de stabilire a despăgubirilor în baza polițelor de asigurare R.C.A., îndeosebi a dispozițiilor art. 49, fără ca instanța să arate de ce art. 49 ar împiedica aplicarea art. 36 alin. (2), fiind, probabil, avute în vedere posibile "abuzuri" ale părților prejudiciate, în sensul solicitării unor daune care nu se încadrează în categoriile enumerate în art. 49.

Mai arată că art. 49 stabilește categoriile de prejudicii care trebuie avute în vedere de către asigurătorul R.C.A. pentru stabilirea despăgubirii în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, recurenta precizând că soluționarea cererii de despăgubire nu este echivalentă cu plata despăgubirii. Așadar, în opinia recurentei, soluționarea trebuie realizată conform art. 36 alin. (1) și în termenul prevăzut de această prevedere legală și constă în răspunsul asigurătorului RCA la cererea de despăgubire, care trebuie notificat părții prejudiciate.

Prin urmare, dacă vreuna sau mai multe dintre pretențiile din cererea de despăgubire nu se încadrează în cele prevăzute de art. 49, asigurătorul RCA are posibilitatea ca, în termen de 3 luni, să notifice părții prejudiciate respingerea în tot sau în parte a pretențiilor, conform art. 36 alin. (1).

Așadar, în accepțiunea recurentei, normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 stabilesc foarte clar un remediu eficient pentru orice posibil abuz al părții prejudiciate care ar formula pretenții ce nu se încadrează în categoriile stabilite în art. 49 (ceea ce nu este cazul în prezenta cauză).

În continuare, recurenta arată că instanța de apel își motivează soluția și prin afirmația că art. 36 alin. (2), art. 26 și art. 38 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu instituie derogări și nici nu aduc elemente de noutate față de prevederile de drept comun cuprinse în C. civ., care constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.

În opinia recurentei, această susținere nu corespunde realității, întrucât prevederile menționate stabilesc procedura de despăgubire care trebuie urmată de asigurătorul R.C.A. și consecințele nerespectării acesteia. În schimb, susține că aceste prevederi speciale pot fi coroborate cu prevederile de drept de comun.

Astfel, arată că, potrivit art. 1537 din C. civ., dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului în care, prin lege sau prin convenția părților, se prevede altfel. În cazul de față, recurenta arată că art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 stabilește o situație de excepție, care se circumscrie celor la care se referă art. 1537 din C. civ., dacă sunt îndeplinite condițiile din ipoteza normei juridice.

În continuare, recurenta arată că instanța de apel a mai reținut și că întârzierea în plata despăgubirii este sancționată cu daune moratorii, printr-o reglementare expresă și derogatorie de la dreptul comun, mult mai oneroasă pentru debitor, și anume plata penalizării de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere în condițiile art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și, ca atare, nu se justifică o sancțiune suplimentară, respectiv plata unei despăgubiri egale cu pretențiile exhibate în cererea de avizare de daune, pentru că asigurătorul RCA nu a respectat exigențele procedurale de comunicare a notificării la care face referire art. 36 din norme.

Recurenta apreciază că nici această justificare a instanței de apel pentru refuzul de a aplica prevederile clare și neechivoce cuprinse în art. 36 alin. (1) și (2) nu reprezintă un argument valid, întrucât obligarea asigurătorului RCA la plata despăgubirii în cuantumul solicitat, în cazul în care, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, reprezintă sancțiunea normei juridice cuprinse în art. 36 alin. (2).

Cu toate acestea, recurenta consideră că respectiva sancțiune nu trebuie privită ca o sancțiune similară accesoriilor creanței principale reglementate prin art. 37.

Așadar, recurenta susține că, în timp ce art. 36 alin. (2) stabilește că valoarea despăgubirii la plata căreia este obligat asigurătorul RCA este cea din cererea de despăgubire, în cazul îndeplinirii condițiilor din ipoteza normei juridice, penalitățile prevăzute de art. 37 au un caracter eminamente punitiv, raportat la zilele de întârziere pentru neîndeplinirea la termen a oricăreia dintre obligațiile reglementate de art. 36, astfel încât, în accepțiunea recurentei, nu există niciun impediment legal pentru a fi aplicate atât prevederile art. 36 alin. (2), cât și cele ale art. 37, în situația în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile legale.

La 30 iulie 2021, recurenta-pârâtă a formulat în termen legal întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea recursului incident ca nefondat, iar, la 16 august 2021, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat să se constate că toate apărările pârâtei sunt nefondate, reiterând solicitarea de admitere a recursului incident.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 17 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna dintre părți nu a uzat de dreptul de a formula în scris punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu ambele recursuri, stabilind termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 11:00, în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Criticile formulate prin memoriul de recurs au vizat modalitatea în care instanța de apel a soluționat criticile referitoare la capătul de cerere privind penalitățile de întârziere, sub aspectul momentului de la care s-au acordat penalități, recurenta-pârâtă considerând că acestea nu sunt datorate, întrucât, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Norma Anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, ordin emis de Autoritatea de Supraveghere Financiară ("A.S.F.") coroborate cu cele ale art. 37 din aceeași normă.

În aplicarea normelor anterior menționate, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că despăgubirile acordate de instanță devin o creanță certă, lichidă și exigibilă abia la finalul procesului, ceea ce înseamnă că daunele nu sunt susceptibile de a produce accesorii (dobânzi/penalități) calculate de la un moment anterior pronunțării hotărârii judecătorești definitive.

Totodată, în argumentarea celor susținute, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit instanța de apel a înlăturat din probațiune corespondența electronică privind oferta pe care a transmis-o reclamantei.

Analizând criticile recurentei-pârâte raportat la considerentele deciziei atacate, Înalta Curte reține, în acord cu cele statuate de instanța de apel, că apărarea recurentei ar fi fost valabilă doar dacă își îndeplinea în mod corespunzător toate obligațiile de ordin procedural impuse de art. 36 din Normele Anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Astfel, din parcurgerea considerentelor deciziei recurate, reiese că instanța de apel a dat o dezlegare asupra chestiunii de drept referitoare la momentul de la care pârâta ar fi datorat penalități de întârziere raportându-se în special la chestiuni de ordin procedural care au viciat comunicarea în relația cu reclamanta, victimă a accidentului.

În acest sens, Curtea a statuat că susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia trebuie obligată la plata penalităților de întârziere doar de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de stabilire a daunelor morale și a celor materiale, cu argumentul că doar atunci creanța reclamantei va avea un caracter cert, lichid și exigibil nu poate fi validată câtă vreme apelanta pârâtă nu a reacționat procedural la cererea de daune, viciul care afectează comunicarea notificării lipsind de orice efecte juridice înseși notificările invocate. Totodată, a reținut că jurisprudența depusă de către apelanta-pârâtă în sprijinul motivului de apel invocat este irelevantă în cauza de față deoarece în toate pricinile respective analiza instanțelor a pornit de la premisa existenței unei notificări formal valide a persoanei păgubite, care întrunea cerințele procedurale impuse de art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011. Or, în cazul de față, notificarea nu a ajuns la cunoștința destinatarului, situație care echivalează cu absența notificării.

De asemenea, Curtea a mai arătat că sancționarea pârâtei cu plata de penalități de întârziere a fost dispusă în mod corect în considerarea împrejurării că nu a trimis răspunsul la adresa menționată în cererea de despăgubire, în termen de 3 luni. Instanța de apel a precizat că se putea lua în calcul ipoteza obligării pârâtei la plata de penalități de întârziere doar de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a despăgubirilor numai în situația în care societatea de asigurare ar fi întocmit o ofertă de despăgubire justificată și care să fi fost expediată la adresa corectă în interiorul termenului de 3 luni, ofertă care ar fi fost respinsă de reclamanți.

Reținând, așadar, că oferta recurentei a fost considerată viciată din punct de vedere procedural, prin aceea că a fost transmisă reclamantei la o adresă de e-mail care nu a fost agreată de comun acord și care nu prezintă certitudinea că informațiile comunicate au și ajuns la cunoștința persoanei păgubite, criticile recurentei, potrivit cărora în mod greșit instanța de apel ar fi înlăturat din probațiune corespondența electronică privind oferta transmisă reclamantei, nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare invocat. Verificarea modului în care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor legale pretins a fi fost încălcate/aplicate greșit exclude verificarea unei chestiuni de temeinicie (constând în modalitatea de comunicare a ofertei făcute reclamantei) care, de fapt, a și stat la baza soluției adoptate.

Cum aceasta presupune, totodată, o reevaluare a situației de fapt care nu poate fi realizată în această etapă procesuală, fiind incompatibilă cu specificul căii de atac a recursului în care se realizează exclusiv verificarea legalității hotărârii recurate, iar nu temeinicia acesteia, criticile recurentei-pârâte nu pot fi reținute.

Totodată, având în vedere că, prin criticile formulate în susținerea ambelor motive de casare invocate, sunt vizate, în esență, aceleași norme legale - art. 36 alin. (1) și (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt susceptibile de a fi încadrate tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sancționează nerespectarea principiului separației puterilor în stat și presupune imixtiunea autorității judecătorești în activitatea puterii executive sau legislative, așa cum au fost consacrate de Constituția României.

Instanța reține, așadar, că depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activității executive sau legislative, ceea ce presupune săvârșirea de către instanța judecătorească a unor acte care intră în atribuțiile altei puteri legal constituite în stat. Excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcțiile ce revin autorităților publice, partajate la nivelul sistemului etatic, un exces față de limitele fixate prin norme constituționale sau prin legi organice.

În speță, însă, ceea ce impută recurenta-reclamantă instanței de apel, drept o ingerință nepermisă a instanței în materie de reglementare legislativă, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, este neaplicarea prevederilor art. 36 alin. (1) și (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în sensul că, în accepțiunea recurentei, în ce privește cuantumul despăgubirii, asigurătorul datorează suma indicată în cererea de despăgubire dacă acesta nu a dat niciun răspuns în termenul legal de 3 luni de la data avizării de daună.

Contrar celor afirmate de recurentă în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 4 al art. 488 C. proc. civ., pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel, care, în opinia recurentei, a refuzat să își însușească înțelesul neechivoc al prevederilor art. 36 alin. (1) și (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, înlăturând aplicarea art. 36 alin. (2), nu relevă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, aceasta cu atât mai mult cu cât, prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea/aplicarea greșită a acelorași norme mai sus amintite.

Prin urmare, criticile expuse în dezvoltarea primului motiv de recurs (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.) relevă că recurenta reclamă, în realitate, încălcarea/aplicarea greșită a unor norme de drept material, aceleași, de altfel, pe care le-a indicat și în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așa fiind, deși autoarea căii de atac a încadrat această critică în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., un atare motiv de recurs nu este incident, susținerile părții fiind susceptibile de a fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia vor fi verificate criticile acesteia.

În esență, recurenta este nemulțumită de cuantumul despăgubirilor constând în daunele morale acordate de prima instanță și menținute de instanța de apel în rejudecare. În acest sens, recurenta susține că art. 36 alin. (2) stabilește că valoarea despăgubirii la plata căreia este obligat asigurătorul RCA este cea din cererea de despăgubire, în cazul îndeplinirii condițiilor din ipoteza normei juridice.

Înalta Curte constată că recurenta critică modul în care instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

În opinia recurentei, încălcarea prevederilor art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 are drept consecință acordarea necondiționată a despăgubirilor solicitate prin cererea de despăgubire.

Înalta Curte reține că art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu se referă la plata despăgubirii solicitate, așa cum susține recurenta, ci numai la plata despăgubirii.

Or, art. 43 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, făcând trimitere la art. 54 din Legea nr. 136/1995, menționează doar două modalități de stabilire a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

Niciunde în economia Legii nr. 136/1995 și a Capitolul V Titlul III din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (care se referă la despăgubiri) nu se regăsesc prevederi care sancționează asigurătorul pentru nerespectarea obligației menționate în art. 36 alin. (2), prin acordarea necondiționată a sumei solicitate de către persoana prejudiciată, fără a se face vreo probă a acestei despăgubiri.

Dimpotrivă, în art. 36 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este menționată necesitatea administrării mijloacelor de probă pentru dovedirea răspunderii asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A. și cuantificarea prejudiciului, în baza probelor astfel administrate, asigurătorul având obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Ca atare, nu se poate concluziona că asigurătorul ar avea obligația de a despăgubi partea prejudiciată cu suma maximă cerută de aceasta ca despăgubire, în ipoteza prevăzută de art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

O astfel de sancțiune nu este prevăzută nici în art. 22 din Directiva nr. 2009/103/CE, care reglementează procedura de despăgubire și în care legiuitorul european a prevăzut că statele membre adoptă dispoziții care să garanteze că, în cazul în care oferta nu a fost prezentată în termen de 3 luni, se percep dobânzi calculate în funcție de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate.

Legea internă din România a transpus prevederile unionale, prevăzând posibilitatea de soluționare a cererii de despăgubire fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească și sancționând neîndeplinirea obligației de a soluționa cu celeritate cererea de despăgubiri doar prin plata de penalități de întârziere, conform art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, nu și prin plata de către societatea de asigurare a sumei solicitate de persoana vătămată.

O astfel de concluzie este întărită și de prevederile art. 36 alin. (5) din Norme, potrivit cărora despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Reținând, așadar, că nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ambele recursuri, ca nefondate, cu mențiunea că, dată fiind soluția pronunțată asupra recursurilor, nu vor fi acordate cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 193/2021 din 8 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2022.