ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1326/2020

Ședința publică din data de 10 iulie 2020

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată fomulată la data de 13 octombrie 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că, în conformitate cu art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) și art. 38 alin. (2) din Anexa la Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor ("CSA") nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pârâta este obligată la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat în cererea de despăgubire primită la data de 6 iunie 2016, întrucât, în termenul legal de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, pârâta nu i-a notificat respingerea pretențiilor de despăgubire și nu i-a plătit despăgubirea solicitată (capătul de cerere I.A. a).

A mai solicitat, prin capătul de cerere I.A. b), obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire, respectiv 6.559,77 RON daune materiale și 50.000 Euro daune morale, ca urmare a constatării neîndeplinirii obligațiilor pârâtei, prevăzute de art. 36 alin. (1) și (2) și art. 38 alin. (2) din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, în termenul legal de 3 luni, conduită care obligă pârâta, ope legis, la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat, conform art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011.

În subsidiar, în cadrul capătului de cerere I.B., reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 6.559,77 RON și daune morale în cuantum de 50.000 Euro, pentru repararea prejudiciului material și a prejudiciului moral cauzat, urmare accidentului rutier din data de 16 decembrie 2014.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, aplicate, pe de o parte, sumei de 6.559,77 RON, reprezentând daune materiale, și, pe de altă parte, sumei de 50.000 Euro, reprezentând daune morale, începând cu data de 7 septembrie 2016 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea daunei) și până la data plății efective a creanțelor principale (daune materiale și morale), conform art. 37 raportat la art. 36 alin. (1) și (2) din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin sentința civilă nr. 1491 din data de 19 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și cu intervenientul forțat C..

A obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantei A., a sumei de 6.559,77 RON, reprezentând cheltuieli medicale și câștig nerealizat, precum și a sumei de 30.000 euro sau a echivalentului în RON al acestei sume, valabil pentru data plății, cu titlu de daune morale, suferite în urma accidentului rutier din data de 16 decembrie 2014.

A obligată pârâta B. S.A. la plata, în favoarea reclamantei A., a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la sumele stabilite anterior, începând cu data de 6 septembrie 2016, până la data plății acestora.

A fost obligată pârâta la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin decizia nr. 503 din data de 9 octombrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a Civilă a respins apelurile declarate de apelanții B. S.A. și A. împotriva sentinței civile nr. 1491, pronunțată la data de 19 septembrie 2017 în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal pârâta B. S.A., iar recurenta-reclamantă A. a declarat recurs incident.

Recurenta-pârâtă a solicitat, în cadrul recursului formulat, admiterea acestei căi de atac și, în rejudecare, înlăturarea obligației de plată a penalităților de întârziere de 0,2%, stabilite în sarcina sa.

Criticile formulate prin memoriul de recurs au vizat modul în care instanța de apel a soluționat capătul de cerere privind penalitățile de întârziere, recurenta-pârâtă considerând că acestea nu sunt datorate, întrucât, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară ("ASF") și textul art. 2225 C. civ.

În aplicarea normelor anterior menționate, recurenta-pârâtă a susținut că despăgubirile acordate de instanță devin o creanță certă, lichidă si exigibilă doar de la data rămânerii definitive a hotărârii, de la acea dată putând fi purtătoare de penalități.

În argumentarea celor susținute, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la jurisprudența pe care a apreciat-o a fi relevantă speței.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul incident pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei, numai în ceea ce privește modul de soluționare a apelului formulat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond, și trimiterea cauzei pentru rejudecare, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat neanalizarea, de către instanța de prim control judiciar, a motivelor de apel prin care aceasta a criticat modul eronat în care instanța de fond a soluționat petitul I.A. din cererea de chemare în judecată, vizând modul de determinare a cuantumului despăgubirii în cazul lipsei oricărui răspuns din partea asigurătorului în termenul legal de 3 luni, recurenta-reclamantă precizând că a invocat, drept temei juridic, aplicarea prevederilor art. 36 alin. (1) și (2), art. 26 alin. (1) și art. 38 alin. (2) din normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și, de asemenea, textul art. 1537 teza a doua din C. civ.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanța de apel a omis să analizeze și motivele de apel prin care a criticat modul în care instanța de fond a soluționat petitul I.B. din cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat, în subsidiar, daune morale, în raport cu dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și cu practica judiciară, rezultată din hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei.

A precizat că motivarea Curții de Apel Cluj se referă la determinarea momentului de la care devine exigibilă obligația asigurătorului de a plăti despăgubiri, în timp ce apelul declarat de recurenta-reclamantă a vizat cuantumul daunelor morale.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel și-a întemeiat soluția de respingere a apelului declarat de reclamantă, în mod eronat, pe dispozițiile art. 37 si 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2015 (conform art. 74 din acest act normativ), neținând cont că Norma menționată nu este aplicabilă speței, în raport cu data producerii accidentului rutier, 16 decembrie 2014.

În plus, a susținut că, în motivare, instanța de apel a analizat doar efectul textului alin. (4) din art. 37 al Normei ASF nr. 23/2014, care se referă, în mod exclusiv, la momentul plății despăgubirii.

Recurenta-reclamantă a apreciat, contrar concluziei instanței de apel, că normele incidente în cauză sunt cele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în forma în vigoare la data de 16 decembrie 2014, data producerii accidentului rutier.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. A mai invocat nemotivarea, în drept, a recursului, considerând că și acest aspect impune analizarea excepției nulității recursului, din perspectiva art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante, ca neîntemeiat.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor concluzionând că ambele recursuri sunt admisibile, sunt scutite de plata taxei de timbru și au fost declarate în termenul legal.

Totodată, a considerat că dezvoltarea criticilor formulate permit exercitarea controlului de legalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

De asemenea, prin încheierea din data de 20 martie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, a admis în principiu recursurile și a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluția președintelui completului de judecată din data de 13 mai 2020, a fost fixat termen în ședință publică la această dată, 10 iulie 2020, în vederea repunerii pe rol a cauzei, reluării judecății și soluționării recursurilor.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție le va admite, ca fiind fondate, pentru următoarele considerente:

În cadrul litigiului de față, recurenta-reclamantă a formulat cerere de obținere a despăgubirilor, reprezentând daune materiale și morale, suferite ca urmare a accidentului rutier produs din culpa intimatului-intervenient C., la data de 16 decembrie 2014, precum și acordarea de penalități de întârziere pentru despăgubirile solicitate și neplătite de recurenta-pârâtă, în calitate de asigurător de răspundere civilă delictuală al autovehiculului implicat în accident.

Temeiul de drept al cererii a fost indicat ca fiind reprezentat de dispozițiile C. civ. în materiile răspunderii civile, reparării prejucidiului, efectelor contractului, în general, și contractului de asigurare, în special, precum și de prevederile Legii nr. 136/1995 și ale Ordinul CSA nr. 14/2011, în raport cu împrejurarea că, între intimat și recurenta-pârâtă era încheiată Polița de asigurare RCA seria x nr. x, în vigoare la data accidentului.

Verificând decizia recurată, în examinarea criticilor recurentei-pârâte privind greșita rezolvare, de către instanța de apel, a motivului de apel privind data de la care începe să curgă obligația de plată a penalităților de întârziere de 0,2%, stabilite în sarcina recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că motivarea respingerii acestei critici, de altfel unică în apelul pârâtei, nu cuprinde referiri la normele juridice aplicabile, nici aprecieri ale instanței de apel privind momentul de la care încep să curgă penalitățile aferentei creanței reprezentând despăgubiri.

Din lectura considerentelor deciziei atacate cu recurs, rezultă că instanța de apel, făcând trimitere la dispozițiile art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, a reținut, la nivel de principiu, că "textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubire. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel prin art. 54 a Legii nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei. Cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.".

Din aceste considerente ale deciziei recurate rezultă că instanța de apel a avut în vedere dispozițiile Normei 23/2014 a A.S.F. în privința stabilirii datei la care trebuie achitată despăgubirea de către asigurator, însă nu a oferit considerații referitoare la modul în care actul normativ invocat se aplică, în mod concret, situației de fapt reținute în cauză, și nici nu a exprimat o analiză aplicată la elementele de fapt din speță, din care să reiasă o concluzie referitoare la data de la care instanța consideră că încep să curgă penalitățile de întârziere.

În aceste condiții, instanța de recurs nu poate răspunde criticilor recurentei-pârâte (ce pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.), întrucât lipsește obiectul cenzurii pe care Înalta Curte este chemată să o realizeze.

Cu alte cuvinte, în raport cu motivul de apel referitor la momentul de la care pârâta datorează penalități de întârziere, în lipsa indicării argumentelor și textelor de lege pe care instanța de apel le-a avut în vedere în pronunțarea soluției, Înalta Curte se află în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile de control judiciar, motiv pentru care, recursul recurentei-pârâte urmează a fi admis, iar cauza va fi trimisă aceleiași instanțe de apel, pentru ca aceasta să răspundă, într-un mod efectiv și fundamentat, motivului de apel formulat de pârâtă, în sensul de a prezenta elementele de fapt și de drept ce susțin soluția, precum și modul în care acestea se corelează, pentru a reflecta decizia asupra apelului.

În ceea ce privește normele de drept material ce vor fi aplicate, în rejudecare, de către instanța de apel, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi cele ale Normei A.S.F. nr. 23/2014, întrucât aceste dispoziții nu erau în vigoare la data producerii accidentului, 16 decembrie 2014, actul normativ menționat intrând în vigoare ulterior, la data de 1 ianuarie 2015 (art. 74 din Normă).

În virtutea principiului tempus regit actum, dispozițiile legale care guvernează, sub aspectul dreptului material, cauza de față, sunt cele ale Ordinului CSA nr. 14/2011, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 858 din 6 decembrie 2011, cu modificările și completările ulterioare, act normativ în vigoare la data producerii accidentului.

Ca atare, dând un răspuns și celei de a doua critici formulate de recurenta-reclamantă în cadrul recursului incident, Înalta Curte consideră întemeiată critica acesteia privind greșita aplicare a normelor de drept material de către instanța de recurs, atât prin prisma neobservării de către instanța de apel a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată (indicat expres de reclamantă a fi Ordinul nr. 14/2011 al CSA), cât și prin prisma analizării, în mod eronat, a apelului recurentei-reclamante, din perspectiva reglementării legale prescrise de Norma nr. 23/2014, act normativ care nu era incident în speță, nefiind în vigoare la data producerii evenimentului care a produs prejudiciul.

Este întemeiată și critica recurentei-reclamante referitoare la neanalizarea, de către instanța de prim control judiciar, a motivelor de apel formulate de recurenta-reclamantă privind greșita soluționare a petitul I.A. din cererea de chemare în judecată.

Astfel, deși recurenta-reclamantă a criticat, în cadrul apelului formulat, soluția dată de instanța de fond în ceea ce privește petitul I.A., referitor la determinarea cuantumului daunelor morale, în raport cu prevederile art. 36 alin. (1) și (2), art. 26 alin. (1) și art. 38 alin. (2) din Anexa Ordinului CSA nr. 14/2011, instanța de apel nu a răspuns în niciun mod acestei critici, hotărârea fiind sub acest aspect, nemotivată.

Raportat la elementele relevate anterior, se impune admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În cadrul rejudecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ., vor fi avute în vedere toate motivele invocate în fața instanței de apel, precum și îndrumările date prin decizia de recurs, în sensul soluționării apelurilor prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, reprezentate de Ordinul CSA nr. 14/2011 și Anexa acestuia, nefiind aplicabile prevederile Normei ASF nr. 23/2014.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând incidente cazurile de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 și 497 din C. proc. civ. va admite recursurile formulate, va casa în totalitate hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 503/2018 din 9 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Admite recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia recurată

Trimite cauză spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2020.