ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 314/2020

Ședința publică din data de 6 februarie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 11.02.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea B. S.A. și pe intervenientul forțat C., solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a despăgubirilor civile, a penalităților legale de întârziere și a cheltuielilor de judecată, după cum urmează, despăgubiri:

1.1. Cu titlu de daune morale, în cuantum de 75.000 EUR, în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății.

1.2. Despăgubiri cu titlu de daune materiale, în valoare totală de 43.499,31 RON, reprezentând cheltuieli medicale în valoare de 39.755,31 și echivalentul câștigului din muncă în valoare de 3.194 RON, cheltuieli evaluare psihologică de 550 RON.

Prin sentința civilă nr. 26 din 12 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. și intervenientul forțat C. .

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 45.000 Euro, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale și suma de 43.499,31 RON, reprezentând prejudiciul material produs în urma evenimentului rutier, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere aferente debitelor principale, începând cu data de 5 februarie 2016 și până la plata efectivă a acestor despăgubiri.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.553,59 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 440 din 11 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civila, s-au admis cererile de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 26 din 12 ianuarie 2017, în sensul că a dispus îndreptarea erorii materiale, în sensul ca prenumele reclamantei este D. și nu E., precum și eroarea materială inserată în penultimul paragraf al filei 20 din sentința, fiind greșit dactilografiat "capătul de cerere prin care s-a solicitat de către reclamanta plata penalităților de întârziere este apreciat de către tribunal ca nefondat", în loc de " ... este apreciat de către tribunal ca fondat".

A respins cererea de completare a sentinței civile nr. 26 din 12 ianuarie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva sentinței nr. 26/2017 a declarat apel reclamanta A. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței și anume, cu privire, la:

I. Capătului de cerere nr. x, prin care a solicitat ca instanța să constate că pârâta a încălcat obligațiile prevăzute la art. 36 alin. (1) din ordinul CSA 14/2011 și să o oblige la plata despăgubirilor potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, prin aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA 14/2011.

II. Capătul de cerere subsidiar privind acordarea despăgubirilor morale ca urmare a probatoriului administrat în cauză prin care sunt dovedite elementele răspunderii civile delictuale

III. În cazul în care cererea de lămurire a dispozitivului va fi soluționată în sensul respingerii capătului de cerere privind penalitățile, se formulează apel și cu privire la acest capăt de cerere.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1435 din 5 iulie 2018 a respins apelurile reclamantei A. împotriva sentinței civile nr. 26 din 12 ianuarie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a sentinței civile nr. 440/11.01.2018.1907, ca nefondate.

A admis apelul pârâtei Societatea B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 26 din 12 ianuarie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C..

A schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că, pe fond a obligat pârâta la plata sumei de 25.000 Euro, în echivalent în RON la data plății, la cursul BNR, cu titlu de daune morale, la plata sumei de 42.399,31 RON despăgubiri materiale, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere aferente debitelor, începând cu a 11-a zi de la data pronunțării prezentei decizii.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei nr. 1435 din 5 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă recurenta-reclamantă Bucoveanu Brânzoiu D. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă prezintă argumentele sale privind admisibilitatea prezentei căi de atac, având în vedere decizia nr. 369 din 30 mai 2017 pronunțată de Curtea Constituțională.

În continuare, precizează că, criticile din prezentul recurs se referă numai la soluția pronunțată cu privire la apelurile formulate de reclamantă și de pârâtă împotriva sentinței nr. 26/2017.

O primă critică adusă deciziei recurată se referă la soluția nelegală dată capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cu titlu de daune materiale și morale în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire, ca urmare a faptului că pârâta nu a notificat reclamantei respingerea motivată a pretențiilor de despăgubire în termenul legal de 3 luni, prin aplicarea prevederilor imperative ale art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA 14/2011.

Pe de o parte, instanța se raportează în motivarea acestui capăt de cerere la alte dispoziții legale decât cele invocate de reclamantă, fiind adăugate și argumente contradictorii.

Instanța de apel trebuia să se pronunțe cu privire la următoarea problemă de drept, și anume, asigurătorul sesizat cu o cerere de despăgubire pe cale amiabilă este obligat legal ca în termen de maxim 3 luni să formuleze o ofertă de despăgubire sau să dea un răspuns motivat de respingere a pretențiilor. Dacă în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, asigurătorul nu a notificat respingerea pretențiilor de despăgubire, asigurătorul este obligat la plata despăgubirii potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire și ulterior solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum dispune art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA 14/2011.

Pentru a stabili despăgubirea la care este obligat asigurătorul, art. 36 alin. (2) trebuie coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA 14/2011.

În condițiile în care pârâta nu a notificat reclamantei motivele respingerii parțiale a pretențiilor de despăgubire, reclamanta a solicitat instanței să constate că asigurătorul este obligat ope legis la plata despăgubirilor conform pretențiilor formulate în cererea de despăgubire.

Soluția de respingere a acestui capăt de cerere este nelegală și din perspectiva faptului că este dată numai cu privire la daune morale, deși petitul cuprindea și daune materiale, în acest sens hotărârea nefiind motivată.

În consecință, sub acest aspect, hotărârea nu cuprinde apărările părților, probele administrate, normele juridice aplicate și nici înlăturarea unor probe invocate în susținerea cererilor.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă susține că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și a fost dată cu încălcarea normelor de drept material în privința cuantumului daunelor morale.

Instanța de apel nu a analizat întregul probatoriul administrat în cauză, cu consecința minimizării prejudiciului, iar din această perspectivă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În sprijinul cuantificării prejudiciului, recurenta-reclamantă face trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că aprecierea instanței nu este una subiectivă, ci ea trebuie să se bazeze pe probe și să aplice criteriile de evaluare a daunelor morale la situația de fapt concretă în cauză.

Instanța de apel nu a ajuns să stabilească prejudiciul real suferit de reclamantă și nu l-a evaluat corespunzător, iar despăgubirea acordată nu este proporțională cu prejudiciul real și efectiv suferit și nu reprezintă o reparație integrală a prejudiciului.

Se mai arată că dreptul material aplicabil impune un sistem de referință obiectiv în stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale, respectiv art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Nemotivarea diminuării daunelor morale contravine prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Sub al treilea aspect, recurenta reclamantă susține că și soluția de diminuare a daunelor materiale pentru suma de 900 RON este dată cu încălcarea normelor de drept material. Dovada plății se regăsește în copie pe aceeași pagină cu factura nr. x/2014.

Soluția dată acestui capăt de cerere este dată cu încălcarea normei de drept material cuprinse în art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevede că despăgubirile acordate de asigurătorul RCA includ eventuale cheltuieli prilejuite de accident.

Soluția de modificare a hotărârii primei instanțe prin acordarea penalităților legale de întârziere de 0,2% pe zi începând cu a 11-a zi de la data pronunțării deciziei din apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Se arată că soluția dată acestui capăt de cerere este nelegală sub aspectul lipsei motivării și sub aspectul încălcării grave și aplicării greșite a normelor de drept material.

Instanța de apel nu a stabilit situația de fapt reală rezultată din administrarea probelor și nu a analizat probele administrate cu privire la acest capăt de cerere.

Sancțiunea pentru neîndeplinirea, îndeplinirea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor de către asigurator este reglementată prin art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011. În cazul de față, se susține că art. 36 alin. (5) teza a 2-a din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu este incident. În prezenta cauză, este incidentă ipoteza în care reclamanta a uzat de procedura amiabilă a cererii de despăgubire, iar pârâta nu a notificat reclamantei motivele pentru care nu a aprobat în totalitate pretențiile de despăgubire, respectiv a diminuat nejustificat despăgubirea, îndeplinindu-și în mod defectuos obligațiile legale, devenind incidente dispozițiile art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 14 martie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 21 martie 2019.

Prin încheierea din 10 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1435 din 5 iulie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 6 februarie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care, recurenta susține că în speță hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 36 alin. (2) coroborat cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Din analiza Ordinului CSA nr. 14/2011, se constată că art. 26 alin (1) face parte din Capitolul II - Riscurile acoperite și excluderile, iar art. 36 (1) din Capitolul V - Despăgubirea, iar aplicarea greșită a acestora, în opinia recurentei, vizează faptul că asigurătorul trebuie să achite întreaga sumă solicitată prin cererea de despăgubire, având în vedere că polița RCA (potrivit art. 26) acoperă și despăgubiri pentru vătămări corporale.

Această critică a recurentei nu poate fi primită, iar acest motiv de nelegalitate nu poate fi reținut, întrucât pe parcursul cercetării judecătorești, B. S.A. a răspuns solicitării de despăgubire în interiorul termenului de 3 luni, conform art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA, înaintând astfel, o ofertă de despăgubire justificată în raport cu dispozițiile art. 49 din Ordinul CSA.

Art. 36 alin. (2) prevede că "dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat ta plata despăgubirii".

În acest sens, se reține că în termenul de 3 luni de la data avizării, asigurătorul B. S.A. a notificat recurentei oferta de despăgubire pentru prejudiciile suferite, în raport cu dispozițiile art. 49 din Ordinul CSA, unde sunt prevăzute despăgubirile care se acordă cu titlu de daune materiale și despăgubirile cu titlu de daune morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Așadar, nu poate fi reținut un motiv de nelegalitate vizând aplicarea greșită a normelor de drept privind dispozițiile art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în condițiile în care, în termenul de 3 luni de la data avizării, asigurătorul B. S.A. a notificat recurentei oferta de despăgubire pentru prejudiciile suferite, aceasta neacceptând oferta de despăgubire în mod amiabil, astfel că au fost achitate despăgubirile, la care au fost obligați prin decizia Curții de Apel București, în data de 17 iulie 2018, iar din această perspectivă soluția instanței de apel se apreciază a fi temeinică și legală.

Totodată, trebuie reținut faptul că, potrivit jurisprudenței, daunele morale au rolul de a acoperi prejudiciile cu caracter nepatrimonial suferite de victimele accidentelor rutiere și sunt menite să conducă la realizarea unei reparații echitabile în raport cu prejudiciul afectiv și cel al condițiilor de viață ce au fost aduse acestora.

Astfel, stabilirea daunelor morale presupune o doză de aproximare, luând în considerare consecințele negative suferite de persoana vătămată, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori si intensitatea cu care au fost percepute de persoana vătămată, iar la aprecierea cuantumului despăgubirilor este necesar a se acorda importanță doar caracterului compensatoriu al despăgubirilor pentru daune morale, acestea urmând să contribuie la alinarea suferinței persoanei vătămate în accident și nu să creeze premizele unei îmbogățiri fără justă cauză.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel este nemotivată, întrucât instanța nu a analizat întregul probatoriu administrat în cauză, cu consecința minimizării prejudiciului și a diminuării în mod nejustificat a daunelor morale, prin neluarea în considerare a unui nou criteriu de stabilire a acestora și prin ignorarea în totalitate a obligației de raportare la legislația și jurisprudența din România, context în care apreciază că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În legătură cu acest motiv de recurs, se va reține că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanței de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, așa încât, considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluția fiind motivată pe aspectele esențiale care au format convingerea instanței de apel.

Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile.

Din această perspectivă, se constată, contrar susținerilor recurentei că hotărârea curții de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, instanța nefiind ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest lucru și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. - ceea ce în speță nu se regăsește.

Simpla nemulțumire a recurentei cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită și că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1435 din 5 iulie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1435 din 5 iulie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și intimatul-intervenient C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2020.