ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2305/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., cu citarea intervenientului forțat D., solicitând obligarea pârâtei la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit astfel:

I. Pentru reclamantul A.:

A) despăgubiri în cuantum de 116.430 euro, cu titlu de despăgubiri materiale și morale;

B) penalități de întârziere de 0,2% pe zi din despăgubirile datorate (materiale și morale), calculate de la data avizării de daună a asigurătorului de răspundere civilă S.C. C. S.A., respectiv 4 octombrie 2016 și până la data plății efective, conform prevederilor art. 1.350 din C. civ. coroborate cu art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 datorate pentru nerespectarea prevederilor dispuse în cadrul art. 37 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

II. Pentru reclamanta B.:

A) despăgubiri în cuantum de 105.126 euro, cu titlu de despăgubiri materiale și morale;

B) penalități de întârziere de 0,2% pe zi din despăgubirile datorate (materiale + morale), calculate de la data avizării de daună a asigurătorului de răspundere civilă S.C. C. S.A., respectiv 4 octombrie 2016 și până la data plății efective, conform prevederilor art. 1.350 din C. civ. coroborate cu art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 datorate pentru nerespectarea prevederilor dispuse în cadrul art. 37 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

III. cheltuieli de judecată și reprezentare ocazionate de soluționarea procesului pentru ambele părți;

Prin sentința civilă nr. 1813/2020 din 13 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și intervenientul forțat D., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel, solicitând admiterea acestuia și modificarea în tot a sentinței apelate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 888 din 19 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1813/2020 din 13 octombrie 2020 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.A. și intimatul-intervenient forțat D., ca nefondat.

La data de 20 mai 2021 intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 888 din 19 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în sensul pronunțării și cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea apelanților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat în cuantum de 500 RON, conform înscrisurilor transmise la dosar pentru termenul de judecată din 7 aprilie 2021.

Prin decizia civilă nr. 1131 din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea de completare dispozitiv formulată de intimata-pârâtă S.C. C. S.A., în contradictoriu cu apelanții-reclamanți A. și B., precum și cu intimatul-intervenient forțat D.; s-a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 888 din 19 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă în apel cu mențiunea obligării apelanților-reclamanți la plata sumei de 500 RON către societatea intimată-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariul apărătorului.

La data de 25 noiembrie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 888 din 19 mai 2021 și a deciziei civile nr. 1131 din 16 iunie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 888/19.05.2021 și a deciziei civile nr. 1131/16.06.2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. De asemenea, au solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

S-a criticat decizia civilă nr. 888/19.05.2021 din perspectiva faptului că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit următoarele norme de drept material: art. 49 alin. (1) și art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, forma republicată, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări, art. 1.351 din C. civ. (având denumirea marginală "forța majoră și cazul fortuit"), art. 1.352 din C. civ. (având denumirea marginală "fapta victimei sau a terțului"), art. 27 și art. 28 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Potrivit art. 1.351 alin. (1) din C. civ., "dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit".

Art. 1.352 din același cod prevede că "fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere".

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că pot exista situații în care este înlăturată răspunderea civilă atunci când prejudiciul este produs de forța majoră sau de caz fortuit, însă aceste excepții trebuie prevăzute de lege sau convenite în mod expres de către părți.

Una dintre aceste excepții este reglementată de art. 27 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, normă care este incidentă în cauza dedusă judecății. Astfel, s-a arătat că în cuprinsul art. 27 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 sunt indicate în mod expres situațiile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, iar printre aceste excepții nu se află și cazul fortuit.

Prin urmare, se poate observa că legiuitorul nu a inclus cazul fortuit printre situațiile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, indicând expres doar forța majoră.

În aceste condiții, răspunderea civilă a asigurătorului, pârâta din prezenta cauză, pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule nu este înlăturată atunci când accidentul a fost provocat de un caz fortuit și nici când a fost provocat de fapta victimei înseși, fiind incidentă situația de excepție prevăzută de art. 1.351 din C. civ., respectiv art. 1.352 din C. civ., mai exact, atunci când există o dispoziție într-un act normativ (respectiv art. 27 din Norma A.S.F. nr. 23/2014) care stabilește acest lucru.

Așa cum s-a menționat anterior, conform art. 27 din Norma A.S.F nr. 23/2014, cazul fortuit nu înlătură răspunderea civilă a asigurătorului pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule.

Pe cale de consecință, este nelegală decizia instanței de apel care a reținut, în mod greșit, la pagina 12 din hotărâre, că "în contextul în care este necesar să fie îndeplinite cumulativ cele patru condiții pentru atragerea răspunderii civile delictuale, iar în cauza de față s-a ajuns la concluzia neîndeplinirii condiției legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul afirmat, întrucât există o cauză care exclude existența acestui raport de cauzalitate, reprezentat de fapta victimei înseși ce prezintă caracteristicile cazului fortuit, Curtea nu va mai analiza condiția vinovăției intimatului-intervenient".

De asemenea, ceea ce se omite cu desăvârșire este faptul că în prezenta cauză intervenientul forțat (conducătorul autoturismului) se află în culpă, așa cum rezultă din considerentele de la pagina 10 a hotărârii recurate, instanța de apel reținând că: "prin urmare, Curtea concluzionează că în sarcina intimatului-intervenient se reține săvârșirea unei fapte ilicite, contând în conducerea unui autovehicul cu o viteză de rulare cuprinsă între 60 km/h și 69 km/h pe un tronson de drum în cadrul căruia viteza legală era de 50 km/h".

În opinia recurenților-reclamanți, decizia recurată este nemotivată și, pe cale de consecință, nelegală și din perspectiva refuzului instanței de apel de a aplica dispozițiile legale invocate prin apelul formulat, respectiv dispozițiile art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, care stabilesc că: "pietonii surprinși și accidentați ca urmare a traversării prin locuri nepermise, la culoarea roșie a semaforului destinat acestora, sau a nerespectării altor obligații stabilite de normele rutiere poartă întreaga răspundere a accidentării lor, în condițiile în care conducătorul vehiculului respectiv a respectat prevederile legale privind circulația prin acel sector".

Asupra dispozițiilor legale anterior evocate instanța de apel nu s-a pronunțat, întrucât nu a adus niciun argument, în sensul că acestea nu ar fi aplicabile.

Cu alte cuvinte, instanța de apel nu a arătat motivele pentru care nu a aplicat art. 72 alin. (4) din din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, raportat la art. 27 și art. 28 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, texte de lege care puteau să ducă la concluzia că există o culpă comună în producerea accidentului rutier.

Așadar, decizia Curții de Apel București este nemotivată cu privire la culpa comună a intervenientului forțat și a victimei, în condițiile în care apelanții-reclamanți au dezvoltat acest aspect, pe larg, la punctul 4 al cererii de apel.

Răspunderea civilă a intervenientul forțat, în calitate de făptuitor, va exista atât timp cât fapta sa nu se încadrează între limitele legale permise de lege. Cu alte cuvinte, intervenientul forțat ar fi beneficiat de exonerarea răspunderii civile numai dacă ar fi respectat dispozițiile legale și ar fi circulat în localitate cu o viteză maximă de 50 km/h. Numai în aceste condiții ar fi fost întrunite condițiile cazului fortuit.

Intervenientul nu a dovedit și nici nu a afirmat vreodată că nu a fost capabil să prevadă încălcarea legii, respectiv a art. 48, art. 49 alin. (1), art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și consecințele acestei încălcări atunci când a circulat cu o viteză a autoturismului condus la momentul impactului ce era de 60 km/h (conform expertizei I.N.E.C) sau de 69 km/h (conform expertizei tehnice), pe un sector de drum, în localitate, noaptea, cu mult peste viteza maximă legală de 50 km/h în localitate.

Legiuitorul a stabilit această viteză maximă de deplasare în localități de 50 km/h tocmai pentru a limita acțiunea periculoasă a autovehiculelor asupra vieții și integrității locuitorilor acestora. În aceste condiții, este evident că posibilitatea ca un pieton care circulă în localitate să traverseze fără să se asigure sau să se asigure necorespunzător reprezintă o situație acceptată, ce poate fi prevăzută de orice șofer diligent.

Instanța de judecată nu a avut în vedere faptul că este vorba despre o răspundere civilă delictuală, în cadrul căreia făptuitorul răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Recurenții-reclamanți apreciază că hotărârea recurată nu este motivată, de vreme ce instanța de apel a nesocotit toate dispozițiile legale care au fost încălcate de către intervenientul forțat [art. 35 alin. (1), art. 48, art. 49 alin. (1) și art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002].

Au reiterat faptul că este vorba de o culpă comună în producerea accidentului, atâta timp cât intervenientul forțat nu a respectat viteza legală de deplasare pe drumurile publice, circulând cu o viteză excesivă, iar victima (pe fondul nopții și al bătrâneții) nu a respectat condițiile de traversare a drumului public.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a refuzat să constate că uciderea pietonului putea reprezenta caz fortuit, doar dacă intervenientul forțat se deplasa cu o viteză de maxim cu 50 km/h în localitate. Conform normelor indicate în cuprinsul cererii de recurs, depășirea vitezei legale de către intervenientul forțat, nu reprezintă caz fortuit pentru a justifica uciderea pietonului, ci o culpă gravă pe care instanțele anterioare au refuzat să o sancționeze.

Pe de altă parte, aplicarea legii în ipoteza intervenirii unui eveniment asimilat cazului fortuit nu conduce la înlăturarea răspunderii asigurătorului R.C.A., întrucât contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie antrenează o răspundere civilă obiectivă, în baza căreia asigurătorul are obligația de a plăti indemnizația potrivit obligației pe care și-a asumat-o prin contractul de asigurare.

Așadar, instanța de apel a respins, în mod nelegal, cererea formulată împotriva asigurătorului, deoarece nu este înlăturată răspunderea civilă obligatorie a acestuia în situația în care prejudiciile produse prin accidente de vehicule sunt determinate de un caz fortuit.

Fapta intervenientului forțat D. care a condus autoturismul în localitate cu o viteză peste limita legală, accidentând grav pietonul E. și producând decesul acestuia, atrage răspunderea civilă pentru cea mai ușoară culpă, conform art. 1357 din C. civ.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a săvârșit un exces nepermis de putere, întrucât a ignorat total situația de fapt stabilită și s-a pronunțat contrar probatoriului administrat în cauză, încălcând astfel grav dreptul reclamanților la un proces echitabil.

În finalul memoriului de recurs, autorii căii de atac au menționat că trebuie reținute grave și inexplicabile deficiențe ale motivării deciziei recurate care contravin dezideratelor expuse cu privire la legalitatea, corectitudinea și calitatea motivării. Totodată, au arătat că toate acestea conduc spre concluzia că instanța de apel, invocând motive contradictorii și străine de natura cauzei, a realizat o apreciere profund eronată, superficială, subiectivă, arbitrară și, mai ales, fără niciun temei.

Nu există nici măcar o abordare generică a instanței de apel privind analizarea situației culpei intervenientului din prezenta cauză și a răspunderii civile a asigurătorului din perspectiva cazului fortuit, ceea ce trebuie să atragă nulitatea hotărârii atacate și reformarea acesteia.

Ca urmare a casării deciziei civile nr. 888 din 19 mai 2021, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat casarea deciziei civile nr. 1131 din 16 iunie 2021, prin care au fost acordate cheltuielile de judecată efectuate de către intimata-pârâtă în faza procesuală a apelului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, arătând că recurenții-reclamanți nu au dezvoltat motive de nelegalitate. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Recurenții-reclamanți A. și B. nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legeanr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Ulterior, prin rezoluția din 22 august 2022, s-a fixat termen la data de 3 noiembrie 2022 pentru examinarea stadiului recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția insuficientei timbrări a recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Articolul 1 din O.U.G nr. 80/2013 statuează că acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru, care se datorează atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice.

În conformitate cu dispozițiile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părții i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Totodată, art. 486 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar, alin. (3) teza I al aceluiași articol stabilește că această cerință este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Potrivit art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON", iar conform art. 33 alin. (1) din același act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege".

În aplicarea acestor texte de lege, instanța supremă constată că prin rezoluția de primire din 6 decembrie 2021 s-a stabilit în sarcina recurenților-reclamanți A. și B. obligația de a depune taxa judiciară de timbru în sumă de 100 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a pus în vedere recurenților-reclamanți să precizeze suma contestată în calea de atac a recursului și să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, calculată la valoarea indicată, conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurenții-reclamanți au depus precizări, la data de 13 decembrie 2021, prin care au arătat că litigiul are ca obiect acordarea despăgubirilor civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din săvârșirea unei infracțiuni, prin comiterea faptei care a făcut obiectul acțiunii penale, în care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă produse în urma unui accident rutier ce a avut loc în data de 9 octombrie 2015. Au solicitat să se observe faptul că există o cauză penală, astfel încât recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1), lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere că se solicită "despăgubiri civile pentru prejudicii materiale și morale decurgând din cauze penale". De asemenea, au menționat că s-a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru pentru a beneficia de scutirea prevăzută de art. 29 alin. (1), lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

În vederea îndeplinirii obligației stabilite de către instanța de recurs în sarcina recurenților-reclamanți, aceștia au precizat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, iar nu a sumei contestate în recurs (având în vedere că în recurs nu se contestă nicio sumă, ci doar se solicită verificarea legalității hotărârii pronunțate).

Prin înscrisul intitulat "precizări", recurenții-reclamanți au indicat un cuantum total al daunelor morale, materiale și al penalităților pentru A. de 2.696.369,76 RON, iar pentru B. de 2.434.583,55 RON.

De asemenea, au indicat că, în recurs, cuantumul taxei judiciare de timbru, pentru daune morale, materiale și penalități solicitate de recurentul-reclamant A. prin cererea de chemare în judecată este de 15.284,35 RON, reprezentând 1/2 din 30.568,70 RON, iar cuantumul taxei judiciare de timbru, pentru daune morale, materiale și penalități solicitate de recurenta-reclamantă B. prin cererea de chemare în judecată este de 13.975,42 RON, reprezentând 1/2 din 27.950,83 RON.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 26 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea formulată de petenții A. și B. privind reexaminarea taxei judiciare de timbru.

La data de 19 aprilie 2022 recurenții-reclamanți A. și B. au depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 100 RON, aferentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. .

Prin adresele comunicate la 24 iunie 2022 (la domiciliul procesual ales, la Cabinet de Avocat F. - dosar), recurenților-reclamanți A. și B. li s-a pus în vedere să achite, în completare, taxa judiciară de timbru în sumă de 15.284,35 RON, respectiv în sumă de 13.975,42 RON, datorată pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, sub sancțiunea anulării cererii.

La data de 29 iunie 2022, apărătorul recurenților-reclamanți a transmis la dosar o cerere, prin care a solicitat Înaltei Curți să soluționeze recursul formulat în cauză cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pentru care a fost achitată taxa judiciară de timbru în sumă de 100 RON. În ceea ce privește solicitarea de a fi completată taxa judiciară de timbru cu suma de 15.284,35 RON, respectiv cu suma de 13.975,42 RON, aferentă motivului de nelegalitate ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, a arătat că recurenții-reclamanți nu dețin aceste sume de bani și nici nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de ajutor public judiciar.

Întrucât recurenții-reclamanți A. și B. nu și-au îndeplinit această obligație legală până la termenul de judecată din 3 noiembrie 2022, când a rămas în pronunțare cauza, devine incidentă sancțiunea nulității recursului. Aceasta, întrucât consecința neachitării taxei judiciare de timbru, aferentă căii de atac a recursului, în cuantumul prevăzut de lege, este prevăzută de dispozițiile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., iar sancțiunea stabilită de legiuitor este nulitatea recursului netimbrat sau insuficient timbrat, după caz.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 486 alin. (3) teza I, raportat la art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula ca insuficient timbrat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 888 din 19 mai 2021 și a deciziei civile nr. 1131 din 16 iunie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca insuficient timbrat.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2022.