ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2189/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/2017, la data de 30.08.2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 31983 euro reprezentând despăgubiri materiale, la plata sumei de 100000 euro reprezentând despăgubiri morale, precum și cheltuieli de judecată. A fost chemat în judecată și intervenientul forțat B..

În drept a invocat dispozițiile art. 1349, 1350 si urm, art. 1381 si urm., art. 2223 si urm din Noul C. civ.. art. 148 si urm., 411, 451, 453 din Noul C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 1381 si urm., art. 1387 si urm. din C. civ. art. 11 completat cu art. 20 alin. (2), art. 22 din Constituția României, art. 19 alin. (2) din C. proc. pen., dispozițiile O.U.G. nr. 54/2016, precum și dispozițiile art. 26, 37, 38, 50 si celelalte din cadrul Normei A.S.F nr. 23/2014.

La data de 03.01.2018 reclamanta a solicitat modificarea cererii de chemare in judecata, astfel solicită penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, datorate la despăgubirile solicitate de la data de 25.04.2017, data depunerii cererii de despăgubire/avizarea daunei și până la momentul achitării despăgubirii conform art. 38 coroborat cu art. 39 alin. din Norma 23/2014 a ASF și a art. 1350 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 487/22.01.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată de pârâtă; s-a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă la data de 04.04.2018, sub nr. x/2018.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 2935/03.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a admis în parte cererea modificată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. Asigurarea Româneasca C. S.A. și cu intervenientul forțat B., obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 60.000 de euro, în echivalent RON la data plății, potrivit cursului oficial afișat de BNR, cu titlu de daune morale, a sumei de 1451,14 RON și a sumei de 121 euro, în echivalent RON la data plății, potrivit cursului oficial afișat de BNR, cu titlul de daune materiale, fiind respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel ambele părți.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia nr. 808/2019 din 8 mai 2019, a admis apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. ASIGURAREA ROMANEASCA C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2935/03.10.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă, în dosarul nr. x/2018; a respins apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefundat; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlul de daune morale, precum și a sumelor de 725,57 RON și 60,5 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlul de daune materiale și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva deciziei nr. 808/2019 din 8 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta S.C. ASIGURAREA ROMANEASCA C. S.A. a formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susținut, în esență că soluția instanței de apel de a respinge în parte apelul său este nelegală, întrucât aceasta este rezultatul greșitei aplicări a prevederilor art. 54 și art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 1351 alin. (3) C. civ.

Astfel, s-a arătat că, în raport de circumstanțele speței, soluția instanței de apel de a reține în sarcina intervenientului forțat încălcarea prevederilor art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002 și de a înlătura argumentele pârâtei referitoare la culpa exclusivă a intimatei-reclamante este nelegală, având în vedere faptul că: nu există nicio normă care să impună terțului intervenient să se asigure prin întoarcerea corpului și privirea prin lunetă; nici prevederile art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și nici art. 125 si 142 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 nu prevăd modalitatea în care terțul intervenient ar fi trebuit să se asigure; terțul intervenient s-a asigurat la efectuarea manevrei de mers cu spatele, după cum reiese din declarația acestuia, aspecte învederate chiar de către intimata-reclamantă.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, dacă ar fi aplicat în mod corect prevederile art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002, instanța de apel ar fi trebuit să rețină aplicarea art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 1351 alin. (3) C. civ. și să rețină culpa exclusivă a intimatei-reclamante la producerea accidentului și exonerarea de răspundere a pârâtei.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că soluția instanței de apel cu privire la cuantumul daunelor morale acordate intimatei-reclamante a fost pronunțată cu greșita aplicare a prevederilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, recurenta-pârâtă a susținut că Norma ASF nr. 23/2014 prevede criteriile legale exprese în raport de care instanța de judecată să determine cuantumul daunelor morale, respectiv legislația și jurisprudența din România; în consecință, instanța avea obligația de a se raporta la jurisprudența în materie, care este orientată spre daune morale inferioare celor acordate de către instanța de apel, astfel cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere hotărârile pe care le-a depus cu titlu de practică judiciară, care relevă faptul că jurisprudența este orientată către un cuantum mai scăzut al daunelor morale în cauze similare cu cea dedusă judecății.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurenta-reclamantă a invocat excepția nulității recursului, susținând că motivarea recursului nu este susceptibilă de încadrare în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30 ianuarie 2020 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020 Îs-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă A.; a admis în principiu recursul și s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României.

Ca urmare a încetării efectelor stării de urgență, cauza a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel nu a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 54 și art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 1351 alin. (3) C. civ. și a art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

Art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002 instituie obligația conducătorului de vehicul care execută o manevră de schimbare a direcției de mers, de ieșire dintr-un rând de vehicule staționate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o alta bandă de circulație sau de virare spre dreapta ori spre stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele, de a semnaliza din timp și a se asigura că o poate face fără să perturbe circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic.

Totodată, potrivit art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice: "Pietonii surprinși și accidentați ca urmare a traversării prin locuri nepermise, la culoarea roșie a semaforului destinat acestora, sau a nerespectării altor obligații stabilite de normele rutiere poartă întreaga răspundere a accidentării lor, în condițiile în care conducătorul vehiculului respectiv a respectat prevederile legale privind circulația prin acel sector."

Conform art. 1351 alin. (1) C. civ., dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit. Astfel, cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs (art. 1351 alin. (3) C. civ.).

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind presupusa greșită reținere în sarcina intervenientului forțat a culpei în producerea accidentului și înlăturarea culpei exclusive a intimatei-reclamante, va fi înlăturată.

Prin invocarea unor pretinse încălcări ale dispozițiilor legale, recurenta-pârâtă dorește o reevaluare a situației de fapt și a probatoriilor administrate, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond cerând instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii, aspecte ce nu constituie motive de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Distinct de cele reținute, se constată că, instanța de apel în analiza culpei în producerea accidentului a raportat incidența menționatelor dispoziții la situația de fapt stabilită și a constatat, în mod corect că în cauză există culpa concurentă a reclamantei și a intervenientului forțat în producerea accidentului.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În cauză, se constată că, în analiza cuantumului daunelor morale, instanța de apel a reținut în mod corect că, daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, dar că la nivel legislativ și jurisprudențial nu s-au stabilit limite maxime sau minime în ceea ce privește acest tip de prejudicii.

Din acest punct de vedere se reține că jurisprudența invocată de părți reprezintă un punct de reper dar nu este esențială atât timp cât nu este una constantă și generalizată și că pentru asigurarea unui cuantum proporțional al daunelor morale instanța nu poate face abstracție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudența, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare însă nu identice.

Sumele se stabilesc în fiecare cauză în parte în raport de circumstanțele concrete ale speței, de valorile efectiv lezate ale reclamantului și de importanța lor pentru persoana respectivă, de gradul de lezare pe care îl resimte reclamantul și se apreciază în cadrul fiecărui dosar în parte.

Aceste elemente diferențiază cuantumul daunelor în cadrul fiecărei spețe concrete.

Ceea ce este esențial este asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între despăgubire și prejudiciu, ceea ce a realizat de fapt instanța de apel.

Or, este evident că instanța de apel a procedat la examinarea jurisprudenței instanțelor din România precum și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte, constată că în cuantificarea daunelor morale, instanța de apel a analizat în mod temeinic datele concrete ale cauzei și a apreciat în mod corect faptul că suma de 25.000 Euro reprezintă o reparație rezonabilă, justă și echitabilă pentru prejudiciului moral suferit de reclamantă, ca urmare a vătămării integrității corporale, care nu depășește limita unei îmbogățiri fără just temei a victimei, ci vine să repare suferințele acesteia ca urmare a traumelor pricinuite de acel eveniment, cu luarea în considerare a culpei concurente a acesteia în producerea accidentului.

Cum prin decizia recurată instanța de apel în justificarea despăgubirilor acordate a avut în vedere atât criteriile de stabilire a daunelor morale, gravitatea leziunilor suferite, consecințele pe care reclamanta le-a produs asupra sănătății, dar și asupra vieții de familie și sociale, cât și principiul echității și proporționalității, în sensul existenței unui just echilibru între prejudiciul suferit și despăgubirea acordată, criticile recurentei pârâte privind încălcarea dispozițiilor art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, sunt nefondate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că nu este întrunit motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ C. S.A.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ C. S.A. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă A., urmează a se aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 5800 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ C. S.A. împotriva deciziei nr. 808/2019 din 8 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 5800 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2020.