ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1920/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la 16 februarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. și intervenienta forțată C., pentru ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 843,15 RON cu titlu de pagube materiale privind diferența contravalorii motocicletei (servicii transport și reconstatare deviz), conform art. 24 alin. (2) lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011 completat de Norma ASF nr. 23/2014, la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune materiale, cheltuielile de spitalizare și recuperare, costuri privind asistența medicală în spital și în ambulatoriu, medicamente, suplimente alimentare, îngrijitori etc, transportul de la și la instituțiile medicale unde a fost internat și dovedite prin actele medicale și raportul de expertiza medico-legală.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune nepatrimoniale, echivalentul sumei de 200.000 euro calculat la data accidentului, respectiv 25.04.2015 - curs euro 4,4136 RON. Au fost solicitate și penalități pentru suma de 200.000 euro (882.720 RON) pe care asigurătorul pârât ar fi trebuit să le acorde reclamantului, în cuantum de 0,2% zi calculată pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data 27 octombrie 2015 și până la data efectivă a plății.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 alin. (1), art. 1385 alin. (1), art. 1387 alin. (1), art. 1391, art. 2208 C. civ., Legea nr. 136/1995, art. 36 - 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 și Ordinul ASF 23/2014 cu modificările si completările ulterioare.

Reclamantul a formulat cerere de mărire a cuantumului obiectului doi al cererii de chemare în judecată referitor la valoarea daunelor materiale cu suma de 10.000 euro ce reprezintă venit nerealizat din activități pe care trebuia să le desfășoare la societatea la care era angajat.

Prin sentința civilă nr. 3502 din 9 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C., în sensul obligării pârâtei la plata către reclamant a sumei de 2863,99 RON cu titlu de daune materiale. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale, echivalentul în RON, în funcție de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR, la data plății efective. S-a respins ca nefondat capătul de cerere referitor la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 7735 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și s-a respins ca neîntemeiată cererea intervenientei de obligare a părților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 769/A din 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-au admis apelurile declarate de reclamantul A. și pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3502 din 9 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-intervenientă C.. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamant a despăgubirilor pentru daune materiale în cuantum de 1194,31 RON. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru daune morale în cuantum de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR de la data plății și a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi aferente acestei sume în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Au fost păstrate dispozițiile din sentință referitoare la cheltuielile de judecată. S-a dispus obligarea reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 1549,87 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

La 21 iunie 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 769/A din 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o noua judecată instanței de apel.

Înalta Curte reține că cererea de recurs vizează doar cuantumul daunelor morale, recurentul neformulând critici cu privire la penalitățile de întârziere.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, s-a apreciat ca nu au fost respectate normele de drept material, și anume prevederile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, referitoare la stabilirea daunelor morale, în sensul că nu au fost acordate conform jurisprudenței din România.

Al doilea motiv de recurs vizează greșita aplicare a legii în ceea ce privește obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru achitată de pârâta B. în cuantum de 1.549,87 RON, fiind încălcate astfel prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentul a mai criticat decizia atacată și din perspectiva greșitei aplicări a legii în ceea ce privește Ordinul CSA considerând că se aplică Ordinul nr. 14/2011, iar nu Ordinul nr. 23/2014 învederând că polița RCA a fost încheiată la data de 8 septembrie 2014 cu valabilitate până la 7 septembrie 2015, iar potrivit art. 26 din Ordinul nr. 14/2011 al CSA acesta se aplică polițelor încheiate în perioada de valabilitate a Ordinului iar pe polița RCA se arată în subsolul acesteia că legea aplicabilă este Ordinul nr. 14/2011.

La data de 7 august 2019, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, raportat la faptul că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum erau în vigoare înainte de a fi declarate neconstituționale, respectiv cu luarea în considerare a faptului că hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de 1.000.000 RON inclusiv, nu sunt susceptibile de recurs.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 a fost respinsă exceptia inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A., prin întâmpinare. A fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 769/A din 24 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Totodată, s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

La termenul din 13 octombrie 2020, Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a fost victima unui accident rutier produs la data de 25.04.2015, soldat cu vătămarea sa corporală, leziunile traumatice produse necesitând aproximativ 25-30 zile de îngrijiri medicale, motiv pentru care, prin acțiunea care formează obiectul prezentului dosar a solicitat daune materiale și morale.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurentul a susținut că nu au fost respectate prevederile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, referitoare la stabilirea daunelor morale, în sensul că nu au fost acordate conform jurisprudenței din România.

Critica nu este fondată.

Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere dacă hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Instanța de apel, analizând motivele de apel, a concluzionat că sunt întemeiate criticile formulate de pârâtă în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru daunele morale acordate de prima instanță reclamantului, sens în care, reapreciind situația de fapt, a redus cuantumul acestora.

Potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, respectiv art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, ambele texte normative având conținut similar, stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale acordarea daunelor morale se face în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În prezent, la nivel legislativ nu există criterii obiective, respectiv criterii matematice sau economice, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, instanțele ghidându-se după criterii variabile de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete ale speței, astfel încât să fie acordate despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă, precum și de jurisprudența în materie.

În acest sens, principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

De aceea, pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni, astfel, un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor cauzate.

Or, în speță, stabilirea întinderii despăgubirii acordate s-a realizat de instanța de apel în raportat de consecințele concrete suportate de reclamant ca urmare a accidentului pentru care a solicitat daune asigurătorului, dar și în funcție de criteriul echității și proporționalității despăgubirii în raport cu dauna suferită, criterii a căror aplicare au fost în măsură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a acestora, ca persoană păgubită. Or, toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare din cauza dedusă judecății, au fost expuse în raționamentul logico-judiciar al soluției pronunțate de instanța de apel în privința determinării despăgubirilor morale, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciilor concrete suferite de reclamant iar nu o sursă de îmbogățire a acestuia, despăgubiri care să constituie, pe cât posibil, un mijloc de compensație pentru consecințele produse de accident, astfel încât nu se poate imputa instanței de apel că nu a examinat concret toate aceste criterii legale.

În acest context al analizei, nu poate fi primită susținerea recurentului referitoare la stabilirea unei despăgubiri morale diminuate, injuste și neechitabile, pentru prejudiciul suferit de acesta.

Dat fiind caracterul nepatrimonial al acestui tip de prejudiciu, determinarea despăgubirilor de către instanța de apel s-a realizat în funcție de criteriile oferite de doctrină și jurisprudență, dar și de circumstanțele concrete ale speței conturate de importanța valorii lezate și intensitatea durerilor suferite de reclamant.

Astfel, Curtea a reținut că prejudiciul moral trebuie să acopere și prejudiciul de agrement, respectiv restrângerea posibilităților victimei de a se bucura de viață, de a avea parte de satisfacțiile de care avea parte anterior producerii accidentului, prin urmare, pentru repararea în echivalent bănesc a prejudiciului moral constând în suferința psihică determinată de vătămările corporale ca urmare a accidentului, în considerarea efectului compensatoriu al acestei despăgubiri, Curtea a apreciat că suma de 10.000 de euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale este de natură să asigure o reparație echitabilă.

Totodată, Curtea a mai reținut că suma de 200.000 de euro solicitată de reclamant nu poate fi acordată deoarece ar genera îmbogățirea fără justă cauză a acestuia, în condițiile în care din raportul de expertiză medico-legală rezultă că leziunile nu au pus în primejdie viața reclamantului, acesta nu prezintă infirmitate și nici prejudicii estetice grave sau permanente.

Numărul de îngrijiri medicale constituie un reper în stabilirea consecințelor accidentului însă instanța de apel nu s-a rezumat doar la acest criteriu, ci a avut în vedere toate probele administrate în cauză.

Așa fiind nu se poate pretinde că nu au fost respectate criteriile obiective de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate de actele normtive indicate referitor la legislația și jurisprudența din România, drept pentru care reclamantul nu poate pretinde o sumă de bani mai mare decât cea acordată de instanța de apel, în urma reanalizării acelorași criterii care au fundamentat soluția de acordare a daunelor morale, recurată în cauză.

Al doilea motiv de recurs vizează greșita aplicare a legii în ceea ce privește obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru achitată de pârâta B. în cuantum de 1.549,87 RON, fiind încălcate astfel prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013.

Și această critică este nefondată.

Potrivit art. 453 C. proc. civ. partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Așadar, obligarea părții care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată are legătură cu culpa procesuală, prin urmare intervine și în situația în care una dintre părți este scutită legal de la plata taxei judiciare de timbru, cum este cazul în speță.

Astfel, deși recurentul-reclamant este scutit de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 în cazul culpei procesuale a acestuia, art. 453 C. proc. civ. nu conține derogări pentru această situație, prin urmare, obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată sub forma taxei judiciare de timbru achitată de partea adversă, se înscrie în ipoteza legală, scutirea de la plata taxei judiciare de timbru neatrăgând și scutirea de la plata cheltuielilor de judecată.

Este nefondată și critica prin care se susține greșita aplicare a legii în ceea ce privește Ordinul CSA recurentul considerând că se aplică Ordinul nr. 14/2011, iar nu Ordinul nr. 23/2014.

Polița RCA aferentă cererii de despăgubire a fost încheiată la data de 8 septembrie 2014 cu valabilitate până la 7 septembrie 2015 iar accidentul s-a produs la data de 24 aprilie 2015, dată la care era în vigoare Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cum corect a reținut instanța de apel.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 769/A din 24 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 769/A din 24 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,13 octombrie 2020.