ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1719/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 12 februarie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Societatea B. S.A. și intervenientul forțat C., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 40.000 RON, cu titlul de daune materiale, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamantă în urma vătămărilor rezultate din acest eveniment - inclusiv câștigul nerealizat din munca în perioada 19.02-31.03.2017 și contravaloarea cheltuielilor efectuate cu spitalizarea, analize medicale, recuperare medicală, medicamentele folosite, costurile controalelor medicale periodice, cheltuieli cu transportul, îngrijire personală; 450.000 RON, cu titlul de daune morale, pentru repararea prejudiciului produs de suferința fizică și psihică îndurată - ca urmare a producerii accidentului, în perioada de spitalizare și în perioada ce a urmat, precum și datorita gravitații consecințelor accidentului atât în plan fizic cât și în plan emoțional; solicită de asemenea obligarea pârâtei la plata penalizării de 0,2% calculată la sumele arătate anterior pentru fiecare zi de întârziere începând cu data formulării cererii de chemare în judecată și până la data plății efective, conform dispozițiilor art. 38 coroborat cu art. 37 din Norma ASF privitoare la RCA nr. 23/2014. Totodată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, 1376, 1377, 1381, 1385, 1386, 1387, 1388, 1391 C. civ., art. 1521-l525, toate coroborate cu art. 2199 și următoarele, precum și cu art. 2223-2226 C. civ. Legea 136/1995, Norma ASF privitoare la RCA nr. 23/2014

Prin sentința civilă nr. 3808 din 14 decembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea reclamantei A. și a obligat pârâta Societatea B. S.A. la plata sumei de 200.000 de RON, a penalităților de întârziere aferente de 0,2%/zi începând cu data de 12 februarie 2018 până la data plății și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 RON.

Prin sentința civilă nr. 620 din 12 martie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată cererea de completare a hotărârii formulată de reclamanta A., având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 620 din 12 martie 2019 a declarat apel reclamanta A., iar împotriva sentinței civile nr. 3808 din 14 decembrie 2018 a formulat apel pârâta B. S.A., ambele hotărâri fiind pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1684A din 21 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3808 din 14 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 620 din 12 martie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că admite cererea și completează sentința civilă nr. 3808 din 14 decembrie 2018, în sensul că obligă pârâta și la plata sumei de 5.105 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Obligă apelanta-pârâtă la plata sumei de 4.500 RON cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 50, pct. 1, lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora, la stabilirea daunelor morale în caz de vătămare corporală, trebuie avute în vedere legislația și jurisprudența din România. Faptul că, într-adevăr, așa cum a reținut și instanța de apel, jurisprudența nu este încă stabilizată nu poate constitui un argument în sensul acordării unor despăgubiri excesive, ca în prezenta cauză. Or, daunele morale acordate sunt de 200.000 de RON, adică 5.000 de RON pentru fiecare zi de îngrijiri medicale, cuantum exagerat și care se îndepărtează foarte mult de media jurisprudenței din România, oricât de largă ar fi marja de apreciere a instanțelor, la care a făcut referire instanța de apel.

Potrivit jurisprudenței, însă, daunele morale trebuie să fie în măsură să amelioreze efectiv condițiile proprii de viață. Tot jurisprudența a arătat însă, că aceste despăgubiri trebuie să fie rezonabile, cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului real și efectiv, în așa fel încât să nu se transforme într-o sursă de îmbogățire a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale.

Acestea sunt motivele pentru care trebuie subliniată necesitatea corelării cuantumului daunelor morale cu nivelul venitului mediu și cu cel al dezvoltării economice din România.

Nivelul daunelor morale trebuie să fie în limite rezonabile, în concordanță cu jurisprudența în materie, cu venitul mediu pe cap de locuitor și cu nivelul general de dezvoltare economică a României.

Este adevărat că, așa cum a reținut instanța de apel, nu există limite minime și maxime în privința prejudiciului moral, însă recurenta apreciază că suma acordată este prea mare, instanța de apel neținând seama de criteriile echității și proporționalității cu urmările accidentului, având în vedere că daunele morale au rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursă de îmbogățire.

Or, în speță, instanța de apel a avut în vedere mai degrabă rolul sancționator al daunelor morale acordate, iar nu acordarea unei despăgubiri, în sensul dispozițiilor legale arătate. Instanța de apel și-a însușit motivarea sentinței pronunțate de instanța de fond și nu a ținut seama de faptul că daunele morale trebuie să aibă efect compensatoriu și nici de faptul că aceste sume nu pot constitui amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victime.

Într-o altă critică se susține că decizia atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora:

"despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

In speță, daunele nu aveau caracter cert la data de 12 februarie 2018, moment de la care pârâta a fost obligată la plata penalităților, întrucât, în faza respectivă, daunele nu erau individualizate și cuantificate prin documente.

In opinia recurentei, este nelegală obligarea la plata penalităților, din moment ce despăgubirile sunt rezultatul evaluării probatoriului. Astfel, răspunderea părților implicate și întinderea acesteia au fost stabilite numai prin hotărâre judecătorească, motiv pentru care consideră că este nelegală obligarea sa la plata penalităților începând cu data menționată.

Prin întâmpinarea depusă la data de 26 februarie 2020, intimata-reclamantă A. a solicitat în principal, pe cale de excepție constatarea nulității recursului, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 488 din același cod, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat si menținerea în tot, a deciziei pronunțate de Curtea de Apel București.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 20 martie 2020, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor acesteia ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 7 mai 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 13 mai 2020, intimata-reclamantă depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1684 A din 21 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 24 septembrie 2020, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 50, pct. 1, lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora, la stabilirea daunelor morale în caz de vătămare corporală, trebuie avute în vedere legislația și jurisprudența din România.

Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că aserțiunile recurentei nu sunt fondate, având în vedere că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În același sens pot fi evocate și dispozițiile art. 1 C. civ., din conținutul cărora, rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Într-o altă critică se susține că decizia atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 37, alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora:

"despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

In acest context, recurenta susține că daunele nu aveau caracter cert la data de 12 februarie 2018 - data introducerii cererii de chemare în judecată - moment de la care pârâta a fost obligată la plata penalităților, întrucât, în faza respectivă, daunele nu erau individualizate și cuantificate prin documente.

Această critică este întemeiată, având în vedere că, în cauză, recurenta susține că despăgubirea cuvenită reclamantei, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, context în care penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu puteau fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

Astfel, la data de 18 februarie 2017 - data producerii evenimentului rutier soldat cu vătămarea reclamantei - Ordinul CSA nr. 14/2011 nu mai era în vigoare, fiind abrogat de Norma nr. 23/2014 din 1 ianuarie 2015, care la rândul ei a fost abrogată de Norma nr. 39/2016 din 25/11/2016 privind asigurările auto din România, care la art. 20 alin. (1) prevede că "despăgubirile se stabilesc după depunerea cererii de despăgubire de către persoana prejudiciată sau asigurat, astfel:

lit. c) prin hotărâre judecătorească definitivă, în cazul în care nu s-a realizat înțelegerea între părți".

Tot în acest context, se rețin și dispozițiile Ordonanței de urgență nr. 54/2016 din 14 septembrie 2016, în vigoare la data producerii accidentului, privind soluționarea cererii de despăgubire, ce prevăd la art. 20 alin. (4), că "despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiția depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Așadar, despăgubirile la care era îndreptățită reclamanta D., ca urmare a vătămării suferite de aceasta cu ocazia producerii evenimentului rutier, ce a avut loc la data de 18 februarie 2017, urmează a fi acordate de la data rămânerii definitive a hotărârii ce viza suma de despăgubire pe care asigurătorul RCA este obligat să o plătească.

În consecință, față de împrejurarea că, în speță casarea deciziei atacate vizează doar momentul acordării penalităților, iar prima critică formulată de către recurentă ce viza daunele morale nu a fost primită de Înalta Curte, se constată că hotărârea instanței de apel, pronunțată la 21 octombrie 2019 a rămas definitivă sub acest aspect.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea motivului de apel referitor la momentul de la care se pot acorda penalitățile de întârziere din perspectiva evoluției legislative, aspect ce nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, în raport cu criticile de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să răspundă criticilor în raport cu temeiurile de drept invocate, în condițiile în care aceasta nu a analizat aspectul ce viza momentul de la care se pot acorda în dosar penalitățile de întârziere, aferente despăgubirilor stabilite pe cale judecătorească.

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1684 A din 21 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1684 A din 21 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă D. și intimata-intervenientă C..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.