ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1260/2020

Ședința publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 16.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., reprezentată legal prin părinții: B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

- 5.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlul de daune materiale, reprezentând prejudiciul material suferit de către reclamanta in urma vătămărilor rezultate din accidentul rutier a cărei victima a fost;

- 100 000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlul de daune morale, reprezentând prejudiciul de ordin moral constând în traumele fizice și psihice suferite consecința a evenimentului rutier;

- penalizări de 0,2%/zi de întârziere calculata pentru sumele reprezentând daune materiale si daune morale începând cu data introducerii prezentei cereri și până la data plății efective, conform dispozițiilor art. 38 coroborat cu art. 37 din Norma ASF privitoare la RCA nr. 23/2014, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că în data de 05.08.2016, pe raza localității Craiova, str. x x, în timp ce traversa regulamentar, pe marcajul pietonal, a fost victima unui accident rutier, soldat cu vătămarea corporală a reclamantei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, 1376, 1381, 1385, 1386, 1387, 1388, 1389, 1391 din C. civ., art. 2223 și urm. C. civ., Legea 136/1995, Norma ASF privitoare la RCA nr. 23/2014.

Prin sentința civilă nr. 1384 din 08.05.2018 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și cu intervenienta E.. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro daune morale și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, începând de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății, a fost respinsă in rest cererea de chemare in judecată, ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta în cuantum de 1.000 RON.

În considerentele sentinței instanța de fond a reținut că accidentul rutier a avut loc din culpa exclusivă a intervenientei forțate, E., că potrivit art. 481 alin. (2) teza I din Legea nr. 136/1995, contractul de asigurare atestă existența asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, iar conform dispozițiilor art. 49 din aceeași lege, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri, iar în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv.

Conform art. 53 din Legea nr. 136/1995, prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condițiile de plată, durata asigurării, facilitățile și penalizările aplicabile asiguraților, criteriile și condițiile pentru acordarea sau retragerea autorizației, persoanele care au obligația să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum și alte informații referitoare la acest tip de asigurare.

Potrivit art. 24 alin. (2) lit. b) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010, asigurătorii RCA au obligația de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, iar limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, pentru accidente produse în anul 2011, sunt la un nivel de 3.500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României.

Instanța de fond a reținut că, pentru angajarea răspunderii civile în sarcina pârâtei societate de asigurări, abilitată să practice asigurarea de răspundere civilă auto obligatorie, este necesar a fi întrunite în persoana intervenientului forțat condițiile pentru angajarea răspunderii delictuale, în conformitate cu art. 998 și art. 999 C. civ., respectiv săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta comisă și prejudiciul realizat, precum și vinovăția făptuitorului, așa încât instanța va proceda în continuare la analiza cu privire la existența cumulativă a acestor elemente.

S-a apreciat că fapta ilicită există și constă în încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 195/2002, întrucât intervenientul forțat nu a respectat dispozițiile art. 51 din O.U.G. nr. 195/2002.

De asemenea, există și vinovăția intervenientului forțat în comiterea faptei ilicite, care a fost stabilită și recunoscută de intervenient în cursul urmăririi penale, fără să se fi administrat probe în sens contrar.

Instanța a reținut că există și prejudiciul și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, întrucât, în urma accidentului produs datorită faptei ilicite a intervenientului forțat, a rezultat vătămarea corporală a reclamantei, vătămare ce a necesitat 70 zile de îngrijiri medicale.

În ceea ce privește daunele materiale datorate de asigurător, s-a avut în vedere că art. 49 pct. 1 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010 prevede că, în caz de vătămare corporală, asigurătorul acordă despăgubiri pentru eventualele cheltuieli prilejuite de accident, probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare, ceea ce înseamnă că instanța de judecată nu poate acorda pe bază de simplă apreciere daune materiale pentru aceste cheltuieli, iar, în speță, reclamanta nu a dovedit cu documente justificative cheltuielile pretinse în sumă de 5.000 euro.

În ceea ce privește daunele morale, instanța a reținut că această vătămare corporală a determinat în mod evident și suportarea de către reclamanta a unor dureri fizice inerente și a unor suferințe psihice decurgând atât direct din vătămare, cât și din procedurile medicale urmate.

De asemenea, instanța a apreciat că această vătămare corporală a determinat și suportarea de către reclamantă a unor dureri fizice inerente perioadei de convalescență până la momentul refacerii, precum și a unor suferințe psihice decurgând din restrângerea vieții sociale în această perioadă, care, la fel, sunt de domeniul evidenței.

În ceea ce privește prejudiciile morale constatate, instanța a reținut că, potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010, despăgubirile se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În aceste sens, raportându-se la doctrină și la practica judiciară în materie, instanța a reținut că scopul sumei de bani destinate a compensa prejudiciul corporal este acela de a ușura situația victimei, de a atenua consecințele faptei prejudiciabile, de a o face să revină la o stare de echilibru, iar suportul acordării de despăgubiri pentru daunele morale provocate ca urmare a vătămării corporale rezidă în ideea de compensare. Prin acordarea de despăgubiri într-un cuantum adecvat, vătămarea și suferința provocate, chiar dacă nu pot fi suprimate, respectiv șterse din memoria afectivă, pot fi într-o anumită măsura atenuate, aplanate, astfel încât să i se poată oferi victimei o satisfacție compensatorie.

Instanța a mai reținut că despăgubirile pentru daune morale trebuie să aibă o importantă semnificație sub aspectul cuantumului sumelor acordate și, deși nu trebuie să fie o sursă de înavuțire, nu trebuie să fie exagerate față de prejudiciul moral suferit, cum afirmă și pârâta, totuși despăgubirea trebuie să fie efectivă, rezonabilă, iar nu pur simbolică, compensarea prejudiciului neefectuându-se prin faptul obligării la plată în sine, ci prin chiar suma de bani acordată, care trebuie să aibă o capacitate de a diminua întrucâtva suferințele sau frustrările trăite de victimă, astfel cum s-a statuat atât în doctrină, cât și în practica judiciară în materie.

Prin urmare, reținând că, deși a existat o vătămare corporală care a necesitat 70 zile de îngrijiri medicale, timp în care reclamanta a suportat dureri fizice și suferințe psihice, precum și o restrângere a vieții sociale și a posibilităților de a efectua diferite activități specifice vârstei de 16 ani, totuși, această diminuare datorată vătămării este redusă, iar vătămarea nu a cauzat nicio infirmitate, în vreme ce restrângerea vieții sociale este și ea, de asemenea, minimă.

În consecință, ținând seama de aceste criterii concrete reținute în cauza de față, instanța constatat că suma de 100.000 euro pretinsă de reclamantă este exagerată, întrucât pentru a compensa prejudiciile morale suferite de reclamanta este suficientă suma de 20.000 euro, pretențiile reclamantei fiind neîntemeiate pentru diferența până la totalul sumei solicitate cu acest titlu.

În raport de cele arătate, instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite cerințele legale cuprinse în art. 998-999 din C. civ., pentru angajarea răspunderii delictuale a intervenientului forțat, astfel că, în baza art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul RCA, respectiv pârâta este ținută să achite despăgubirile pentru prejudiciul de care asiguratul său răspunde în baza legii.

Referitor la penalitățile de întârziere, tribunalul a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește integral obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de suma neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii."

În temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ. pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 1.000 RON, reprezentând onorariu de avocat acordat proporțional cu pretențiile admise.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului declarat și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii introductive de instanța, astfel cum aceasta a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, apelanta a arătat că un prim motiv de apel vizează soluția instanței de fond cu privire la obligarea paratei la plata daunelor materiale reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat.

Astfel, apelanta a arătat că, în primul rând, în mod greșit prima instanță a reținut că, potrivit normei speciale incidente, daunele materiale nu pot fi probate decât prin înscrisuri, iar in al doilea rând, contrar înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, ca nu ar fi făcut dovada avansării sumelor solicitate.

Apelanta a învederat că norma speciala incidentă in cauza, raportat la momentul producerii accidentului, este Norma CSA Nr. 23/2014, și nu Ordinul CSA Nr. 5/2010, la care in mod greșit a făcut trimitere instanța de fond, art. 26 alin. (1) din Norma CSA Nr. 23/2014 prevăzând posibilitatea persoanei păgubite, de a-si dovedi pretențiile formulate prin orice mijloc de probă

În opinia apelantei, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente și atunci când i-a respins proba testimoniala solicitată, atât prin cererea introductivă, cat și prin cererea de încuviințare probe.

În plus, apelanta a arătat că, în fața instanței de fond, a depus înscrisuri doveditoare (facturi, chitanțe, bonuri fiscale), însumând 13.619 RON.

Al doilea motiv de apel invocat de apelantă a vizat cuantumul despăgubirilor la care a fost obligata pârâta cu titlu de daune morale, apelanta considerând că instanța de fond a făcut o greșita apreciere a cuantumului sumei la care a obligată pârâta cu acest titlu.

Din această perspectivă, apelanta a invocat greșita interpretare a probatoriului administrat în cauză de către instanța de fond, susținând că în mod greșit s-ar fi reținut că vătămările corporale pe care le-a suferit ar fi necesitat doar 70 de zile de îngrijiri medicale, în condițiile în care, din concluziile raportului de expertiză medico legală întocmit în cauză, rezultă ca numărul total de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor suferite este de 110 zile.

Referitor la aspectul probatoriului administrat in vederea dovedirii prejudiciilor de ordin moral suferite, apelanta a susținut că a fost prejudiciată prin respingerea cererii sale de administrare a probei testimoniale, cu toate ca a indicat teza probatorie în cuprinsul cererii de încuviințare a acestui mijloc de probă.

În ceea ce privește motivarea soluției cu privire la acest capăt de cerere, apelanta a considerat că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a situației de fapt, reținând printre altele că, deși a suferit "o restrângere a vieții sociale și a posibilităților de a efectua diferite activități specifice vârstei de 16 ani, totuși aceasta diminuare datorată vătămării este redusă, iar vătămarea nu a cauzat nicio infirmitate, în vreme ce restrângerea vieții sociale este și ea de asemenea minimă."

Apelanta a mai subliniat că, deși daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, cu toate acestea, în materie, operează principiul reparației integrale, în raport de care, aceasta reparație nu constituie in niciun caz o îmbogățire fără just temei.

Apelanta a solicitat instanței să constate că, prin raportare la natura valorilor lezate, măsură în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele, măsură in care a fost afectata situația familială, profesională, socială, apreciază ca instanța de fond a făcut o greșită interpretare a dramei suferite de ea.

Totodată, apelanta a invocat și practica judiciară privind spețe similare.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de apel, care a vizat momentul de la care instanța de fond a înțeles să oblige pârâta la plata penalităților de întârziere, apelanta a învederat ca textul de lege la care face trimitere instanța de fond nu este cel incident in cauză, acesta din urmă fiind art. 38 coroborat cu art. 37 din Norma ASF Nr. 23/2014, nicidecum O.U.G. nr. 54/2016, iar momentul de la care pârâta datorează penalitățile prevăzute de către legiuitor prin dispozițiile legale anterior amintite este momentul introducerii cererii de chemare in judecată și nu cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, prin care este obligată pârâta la plata acestora, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Referitor la cel de-al patrulea motiv de apel, care a vizat diminuarea nejustificată a cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, la care a fost obligată pârâta, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Ultima critică pe care apelanta a adus-o sentinței apelate a vizat nesocotirea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Prin decizia civilă nr. 2558 din 18 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanta A., prin reprezentant legal B., împotriva sentinței civile nr. 1384 din 8 mai 2018, pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă și a sumei de 13.954,24 RON, cu titlu de daune materiale, precum și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%/zi, aferente acestei sume, calculate de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri și până la data plății efective, a fost obligată pârâta la plata integrală a onorariului de avocat în cuantum de 4.500 RON către reclamantă, a fost dată în debit pârâta cu suma de 3.744,31 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată statului.

Instanța de apel a menținut restul dispozițiilor hotărârii atacate și a fost obligată intimata la plata către stat a sumei de 401,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Totodată, a fost obligată intimata la plata către reclamantă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele:

În mod greșit, consideră instanța de apel, tribunalul a respins integral cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale, întrucât potrivit art. 26 alin. (1) și art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma CSA Nr. 23/2014, privind asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, dispozițiile art. 50 alin. (1) lit. d) au caracter special față de cele ale art. 26 alin. (1) din aceeași Normă, primele urmând a fi aplicate cu prioritate, în respectarea principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, s-a arătat, art. 26 alin. (1) din Norma CSA Nr. 23/2014 se referă la despăgubiri, în general, acoperind atât noțiunea de daune materiale, cât și pe cea de daune morale, în timp ce art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma 23/2014 face distincție între aceste două tipuri de daune, prevăzând cerințe suplimentare pentru acordarea fiecărei categorii de daune, astfel cum sunt acestea enumerate la lit. a)-f).

Curtea a considerat că numai prin administrarea probei cu înscrisuri, apelanta avea posibilitatea de a-și proba aceste pretenții (daunele materiale), acesta fiind și motivul pentru care instanța de apel i-a respins ca inadmisibilă proba testimonială solicitată inclusiv în dovedirea daunelor materiale.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, Curtea a procedat, ea însăși, la reevaluarea probatoriului administrat, având în vedere că, prin apelul formulat, reclamanta a susținut caracterul dovedit al daunelor materiale solicitate, constatând că s-a făcut dovada de către apelanta-reclamantă a unui prejudiciu cert, aflat în legătură de cauzalitate cu accidentul rutier din data de 05.08.2016, în cuantum de 13.954,24 RON, în această limită urmând a fi schimbată soluția primei instanțe cu privire la daunele materiale.

În legătură cu cel de-al doilea motiv de apel, care a vizat cuantumul daunelor morale, cercetând considerentele primei instanțe, precum și probele administrate în cauză, Curtea a apreciat că suma de 20.000 Euro acordată cu titlu de daune morale este proporțională cu prejudiciul suferit de către reclamantă, solicitarea apelantei de majorare a acestei sume fiind neîntemeiată.

Instanța a mai reținut că, întrucât pârâta nu a înțeles să formuleze cale de atac împotriva sentinței civile pronunțate de tribunal, soluția primei instanțe privind obligarea sa la plata sumei de 20.000 Euro, cu titlu de daune morale a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi repusă în discuție, în baza apărărilor formulate prin întâmpinare, pârâta achiesând la hotărârea primei instanțe.

Referitor la momentul de la care pârâta poate fi obligată la plata penalităților de întârziere aferente despăgubirilor, Curtea a reținut că temeiul pentru acordarea acestora îl constituie art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Norma CSA 23/2014, potrivit cărora, "despăgubirea se plătește de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească", având în vedere că acest text este incident pentru ipoteza în care se ajunge la un litigiu, care urmează a fi tranșat de către o instanță judecătorească.

În plus, în opinia instanței, refuzul asigurătorului de a achita despăgubirile solicitate de apelantă în cuantumul pretins de aceasta nu a fost nici abuziv și nici nejustificat, având în vedere concluzia instanței în sensul că aceasta ar fi îndreptățită la daune morale de 20.000 Euro, deși a solicitat 100.000 Euro.

Astfel, Curtea a considerat că, în mod corect, prima instanță a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar nu de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu mențiunea că pârâta va fi obligată și la plata penalităților aferente daunelor materiale, având în vedere caracterul accesoriu al acestei cereri.

Referitor la diminuarea onorariului de avocat de către prima instanță de la 4.500 RON la 1.000 RON, Curtea a considerat că în mod neîntemeiat s-a dispus o asemenea reducere, instanța raportându-se exclusiv la admiterea în parte a pretențiilor reclamantei.

Curtea a reținut că, în mod neîntemeiat prima instanță a decis reducerea onorariului de avocat de la 4.500 RON la 1.000 RON, având în vedere criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și cele din Statutul profesiei de avocat, anume: complexitatea cauzei, durata cazului, timpul și volumul de muncă solicitata pentru executarea mandatului primit (a fost întocmită cerere de chemare în judecată, cerere de ajutor public judiciar, răspuns la întâmpinare, concluzii scrise), reprezentantul reclamantei fiind prezent la toate termenele de judecata, valoarea pretențiilor.

Curtea a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta considerând cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, că "acestea urmează sa fie recuperate de partea care a câștigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost in mod real făcute, in limita unui cuantum rezonabil", având în vedere rolul judecătorului în desfășurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexității cauzei și muncii depuse de avocat (cauza Nielsen și Johnsen împotriva Norvegiei, cauza Sabou și Pârcălab împotriva României, cauza Almeida, Garret si alții contra Portugaliei).

Cât privește omisiunea primei instanțe de a obliga intimata la plata cheltuielilor de judecată (constând in taxa judiciară de timbru datorată de reclamantă corespunzător pretențiilor admise și de care reclamanta a fost scutită), instanța a apreciat că o asemenea cerere este întemeiată, având în vedere dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit cărora, "Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale. Partea căzută în pretenții va fi obligată la plata către stat a acestor sume."

La 7 martie 2019, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2558 din 18 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a formulat o singură critică de nelegalitate pe care a subsumat-o art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta vizând faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 din perspectiva stabilirii momentului de la care asigurătorul este obligat la plata penalităților de întârziere de 0.2% pe zi, calculate la debitul principal reprezentat de indemnizația de asigurare. Argumentația adusă în susținerea acestei critici a vizat următoarele aspecte:

S-a arătat că instanța de apel s-a raportat doar la dispozițiile art. 37 alin. (4) teza a 2-a din Norma nr. 23/2014, ignorând incidența în cauză a celorlalte prevederi ale aceluiași articol. Totodată, s-a subliniat că prevederile art. 37 alin. (4) teza a 2-a din Norma A.S.F. nr. 23/2014 au fost reglementate de către legiuitor în considerarea situației prevăzute la art. 46 din aceeași normă.

Recurenta-reclamantă a precizat că intimata-pârâtă ar fi trebuit ca în termen de maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei să procedeze la plata despăgubirii. Astfel, recurenta consideră că, în speță, nu se impunea recurgerea la forța coercitivă a statului, raportat și la faptul că nu sunt incidente prevederile art. 46 și nici cele ale art. 37 alin. (4) teza a 2-a din Norma nr. 23/2014.

În opinia recurentei, contrar celor reținute de către instanța de apel, sunt incidente dispozițiile art. 37 alin. (4) prima teza din Norma A.S.F. nr. 23/2014, deoarece există un dosar de daună deschis, iar prin cererea de despăgubire depusă la dosarul cauzei au fost stabilite atât existența, cât și întinderea prejudiciului suferit, obligația intimatei-pârâte devenind astfel certă și exigibilă din momentul în care aceasta și-a exprimat în mod neîndoielnic refuzul de a-și executa obligația legală, care-i incumbă în calitate de asigurător de răspundere civilă auto, respectiv aceea de a plăti indemnizația de asigurare, aspect de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 38 din Norma nr. 23/2014.

Consideră recurenta că, dacă s-ar merge pe raționamentul instanței de apel, textul de lege care reglementează obligarea asigurătorului la plata unor penalități de întârziere pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor sale ar fi lipsit de eficacitate întrucât, în atare situații, asigurătorii ar avea tot interesul să soluționeze toate cererile de despăgubire în instanță, dat fiind faptul că până la soluționarea cauzei nu ar mai exista nicio pârghie legală prin care aceștia să fie sancționați pentru un astfel de comportament arbitrar.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile stipulate prin Norma A.S.F. nr. 23/2014, iar data nașterii dreptului său la despăgubire o reprezintă data la care intimata-asigurător ar fi trebuit să plătească dosarul de daună, respectiv maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris, în speță la 10 zile după momentul 1 februarie 2017, când recurenta a transmis intimatei ultimele documente solicitate. Astfel, s-a învederat că, începând din acel moment, reclamanta a fost prejudiciată în mod direct, Norma A.S.F. nr. 23/2014 sancționând tocmai o asemenea atitudine a asigurătorilor.

La data de 15 aprilie 2019, intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală, raportat la faptul că D. S.A. a respectat prevederile legale incidente în cauză, văzând și faptul că între persoana păgubită și asigurătorul R.C.A. al persoanei vinovate de producerea accidentului nu s-a ajuns la un acord privind cuantumul despăgubirii, asigurătorul R.C.A. datorând penalități de întârziere de 0,2% pe zi, calculate din a 11-a zi de la data pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive și până la data plății efective.

La 3 mai 2019, a depus la dosar întâmpinare și intimata-intervenientă E., prin care a solicitat respingerea recursului, relevând legalitatea deciziei recurate din perspectiva stabilirii de către instanța de apel a momentului de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii, iar cea a introducerii cererii de chemare în judecată.

La 13 mai 2019, respectiv la 16 mai 2019, recurenta-reclamantă A. a depus la dosar răspuns la întâmpinări, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimate prin întâmpinări.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de critica formulată și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că de fapt, critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum este aceasta detaliată sub aspectul ignorării susținerilor reclamantei privitoare la data la care s-a născut dreptul său la despăgubiri și, pe cale de consecință, privitoare la momentul de la care societatea de asigurare datorează penalitățile de întârziere, îmbracă mai degrabă caracteristicile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că motivarea hotărârii conține omisiuni în ceea ce privește unele argumente invocate de reclamantă în susținerea cererii sale.

Astfel, sub acest aspect, critica recurentei este întemeiată, deoarece instanța de apel a concluzionat fără o analiză atentă a dispozițiilor legale incidente, că penalitățile de întârziere datorate de asigurator, în condițiile în care acesta a refuzat să plătească daunele solicitate de reclamantă, se calculează de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit suma de despăgubire, reținând că temeiul acestei concluzii este " art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Norma CSA 23/2014."

Reținerea în acest fel a dispozițiilor legale secundare aplicabile, în ceea ce privește momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere, este criticabilă întrucât reclamanta a invocat atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin apelul declarat împotriva sentinței pronunțate în primă instanță, incidența art. 37 alin. (4) teza I din Norma CSA 23/2014, textul reglementând și teza a II a, cu aplicabilitate diferită, în opinia reclamantei, fără incidență în cauză.

Amintim astfel că art. 37 alin. (4) din Norma CSA nr. 23/2014 reglementează: "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA (teza I) în maxim 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau (teza a II a) de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care era obligat să o plătească." (s.n.).

În acest sens, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat aplicabilitatea tezei I din art. 37 alin. (4), cu consecința calculării penalităților de întârziere pentru neplata despăgubirilor (materiale și morale deopotrivă) raportat la termenul de 10 zile de la data depunerii ultimului document la dosarul de daună sau la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (a se vedea cererea de apel - fila x verso din dosarul de apel și cererea de chemare în judecată - dosarul tribunalului).

Or, așa cum rezultă din motivarea deciziei recurate, instanța de apel s-a limitat la a indica fără o analiză cel puțin sumară, incidența art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Normă (lipsind precizarea uneia sau alteia dintre tezele textului), fără însă a motiva înlăturarea susținerilor reclamantei privind incidența tezei I din art. 37 alin. (4) (adică momentul de la care curg penalitățile de întârziere este de 10 zile de la data depunerii ultimului document, data indicată de reclamantă ca fiind 10 zile de la data de 01.02.2017, iar capătul de cerere privind penalitățile făcând referire conform principiului disponibilității la data introducerii cererii de chemare în judecată) și ca o consecință a acestei înlăturări, aplicarea tezei a II a din Normă, care stabilește că penalitățile de întârziere se calculează de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit dreptul la daune.

Clarificarea aplicării uneia sau alteia dintre cele două teze, reglementate de art. 37 alin. (4) din Normă, cu precizarea opțiunii reclamantei de a solicita aceste penalități de întârziere de la data introducerii cerii, este esențială în cauza de față, tocmai pentru judecata apelului, în privința motivului de apel privind momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere datorate de societatea de asigurare.

Susținerile contradictorii ale părților referitoare la acest moment trebuiau analizate în fapt și în drept de către instanța de apel prin decizia recurată, ale cărei considerente nu cuprind argumente care să explice motivele care au stat la baza stabilirii implicite a incidenței tezei a II a din art. 27 alin. (4) și înlăturarea implicită a tezei I din același text, teză invocată expres de către reclamantă, care a ales să solicite chiar de la un moment ulterior expirării celor 10 zile, respectiv data introducerii cererii de chemare în judecată. În același sens, instanța de apel nu a răspuns susținerilor reclamantei privind momentul depunerii ultimului document la dosarul de daună, adică 01 februarie 2017 și nici nu a făcut o analiză a probelor administrate sub aspectul demersurilor anterioare declanșării litigiului de față, cu referire la cererea de despăgubire, constituirea dosarului de daună și oferta făcută de asigurator în perioada anterioară litigiului, toate acestea fiind de natură a contura premisele aplicării uneia sau alteia dintre tezele cuprinse în art. 37 alin. (4) din Normă.

De asemenea, raportat la aceeași critică de nelegalitate, recalificată corespunzător de către Înalta Curte, considerentele instanței de apel sunt lipsite și de analiza caracteristicilor litigiului de față raportat la situațiile diferite pe care le reglementează textele din legislația secundară, respectiv art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) teza I și teza II din Norma CSA nr. 23/2014 și la situația de fapt concretă dedusă judecății de către reclamantă, care a susținut că momentul depunerii ultimului document la dosarul de daună a fost 01 februarie 2017, astfel că în 10 zile de la expirarea acestui termen asiguratorul avea obligația de a achita daunele materiale și daunele morale solicitate, sub sancțiunea plății penalităților de întârziere conform art. 38 raportat la art. 37 alin. (1) teza I din Norma CSA 23/2014, solicitate de reclamantă de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

În acest sens, se constată că legiuitorul secundar, îndreptățit la o asemenea reglementare de dispozițiile din legislația primară (art. 53 din Legea nr. 136/1995, aplicabilă în cauza de față), a reglementat sancțiunea plății de penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, diferit, după cum persoana păgubită alege calea soluționării amiabile, prin declanșarea unor demersuri nelitigioase, constând în solicitarea către asigurător a acestor daune, care pot fi materiale sau morale ori calea judiciară, prin formularea directă a unei cereri de chemare în judecată, la instanța competentă, fără încercarea soluționării amiabile anterior litigiului (aprecierea culpei acestuia pentru neplata despăgubirilor și pe cale de consecință nașterea dreptului persoanei păgubite la obținerea de penalități de întârziere făcându-se diferit) .

Or, în cauza de față, așa cum susține și reclamanta prin motivele de recurs și cum a susținut și prin motivele de apel, aceasta a efectuat demersuri anterior litigiului pentru soluționarea amiabilă a cererii sale de despăgubire adresată asigurătorului, însă acestea s-au finalizat cu un refuz implicit al societății de asigurare, prin formularea unei oferte către reclamantă de plată a sumei totale de "20.000 de RON reprezentând daune morale și materiale …", fără precizarea defalcată a cuantumului fiecărei categorii de daune (dosarul Tribunalului București, secția a VI-a civilă), ceea ce instanța de apel a ignorat cu desăvârșire, omisiune care echivalează cu lipsa motivării sub aspectul momentului de la care se calculează penalitățile de întârziere, cu distincțiile teoretice mai sus arătate.

Înalta Curte amintește și considerentele Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publ. în M.Of. nr. 46/17.01.2018) potrivit cărora " daunele interese moratorii evaluate legal de art. 38 (din Norma CSA nr. 23/2014-s.n) se circumscriu sferei obligațiilor care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani, cât și obligațiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esență, se sancționează nesoluționarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum și neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât și atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri."

De aceea, în cauza de față era esențial ca instanța de apel, învestită prin motivele de apel cu critica referitoare la momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere, diferit după cum se apreciază incidența concretă fie a tezei I din art. 37 alin. (4) din Norma CSA nr. 23/2014, fie a tezei a II a din același text, cu precizarea că reclamanta a solicitat ca acestea să se calculeze de la data introducerii cererii (având această posibilitate conform principiului disponibilității) să clarifice aceste aspecte, iar nu să se limiteze la a indica doar art. 37 alin. (4) (care reglementează două situații cu consecințe total diferite în planul momentului de la care se naște dreptul la penalități de întârziere).

Reținând ca incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curtea va admite recursul reclamantei, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași curți de apel spre o nouă judecată sub aspectul stabilirii momentului de la care curg penalitățile de întârziere, aferente despăgubirilor materiale și morale stabilite de către cele două instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2558 din 18 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 iulie 2020.