ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2572/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 23.11.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, solicitând ca, în contradictoriu și cu intervenientul B., să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro (respectiv 230.000 RON) echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând daune morale, la plata sumei de 6.000 RON, cu titlu de daune materiale, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 132/2017, Norma nr. 23/2014 a Autorității de Supraveghere Financiară, art. 1391 C. civ. Pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat diminuarea cuantumului despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale și acordarea daunelor materiale în măsura dovedirii acestora cu documente justificative.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1752 din 28 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și cu intervenientul forțat B., a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale și la plata sumei de 3.639 RON, cu titlu de daune materiale pentru prejudiciile suferite în urma accidentului din 18.10.2016; a luat act că reclamantul solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 1468A din 18 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelantul-intervenient B., împotriva sentinței civile nr. 1752 din 28 septembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. d) și f) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv art. 1385 alin. (1) și (2) și art. 1391 alin. (1) C. civ. A învederat că, în speță, la determinarea în concret a cuantumului daunelor morale, instanța de apel nu a procedat la o analiză amplă a repercusiunilor evenimentului rutier din anul 2016, nesocotind atât criteriile jurisprudențiale pe care le-a enumerat, cât și dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014. S-a depus la dosarul cauzei practică judiciară, din care reiese, fără echivoc, că instanțele de judecată au acordat, în situații similare, sume de bani, cu titlu de daune morale, mult superioare celei propuse în litigiul pendinte. Această împrejurare constituie o limitare disproporționată și nejustificată a dreptului de despăgubire prin raportare la jurisprudență și la criteriile stabilite în practică. Mai mult, instanța de apel a reținut eronat că este suficientă o apreciere cu caracter estimativ, considerând că "stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare"; or, astfel, au fost încălcate în mod flagrant dispozițiile legale incidente în materie, cu referire greșită la Ghidul adoptat de Biroul Asigurătorilor Auto din România, care conține date statistice extrase din hotărâri ale instanțelor de judecată, acest înscris nereprezentând un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral, ci un instrument pus la dispoziția asigurătorilor în procedura administrativă, scopul acestei lucrări fiind de soluționare a pretențiilor de despăgubire pe cale amiabilă, în relațiile dintre victime și asigurători. De asemenea, instanța de apel s-a raportat greșit inclusiv la oferta pe care intimatul a formulat-o în etapa anterioară demarării prezentului litigiu, încălcând prevederile legale aplicabile. A mai arătat că, în cauză, consecințele accidentului asupra vieții recurentului au fost individualizate în numeroase înscrisuri aflate la dosar, precum și în declarația martorei audiate, dovezi care nu au fost avute în vedere la cuantificarea sumei acordate cu titlu de daune morale. În situația de față nu s-a ținut cont de următoarele: gravitatea leziunilor traumatice a fost evaluată din punct de vedere medico - legal la 80 zile de îngrijiri medicale; recurentul a stat mai bine de jumătate de an imobilizat la pat, perioadă în care a avut nevoie permanent de o altă persoană, având ambele brațe, cât și piciorul drept în aparat gipsat; în ianuarie 2017, acesta a fost supus unei intervenții chirurgicale, având multiple rupturi musculare la brațul drept, după care a stat din nou cu orteză (nici în prezent nu își poate folosi brațul drept); a urmat o serie de tratamente pentru recuperare (87 de ședințe), mai bine de 9 luni de zile; prezintă o incapacitate adaptivă de 30 %, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză emis de Institutul național de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă; a fost nevoit să se pensioneze, nemaiputând îndeplini atribuțiile de serviciu, fiind cadru militar (supus, periodic, unor teste de tragere cu arma); în prezent, are dureri la nivelul piciorului drept, iar la brațul drept mișcările pe care le poate efectua sunt limitate, deși face ședințe de kinetoterapie - înot; înainte de accident era o persoană foarte activă, practica diferite sporturi și activități, pe care nu le mai poate desfășura, cum reiese din depoziția martorei; există riscul să fie supus unei noi intervenții chirurgicale; recurentul a fost foarte afectat psihic, în urma producerii evenimentului rutier, simțindu-se frustrat și neputincios, iar sentimentul de inutilitate produce efecte dramatice. Or, în aceste condiții, regulile în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecințele negative suferite în plan fizic și moral, având în vedere importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială, însă, în cauză, instanța de apel nu s-a raportat la criteriul echității, nici la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, consacrate pe cale jurisprudențială în materia stabilirii daunelor morale. Recurentul a precizat că aceeași instanță a reținut în mod eronat că daunele materiale "nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, fiind efectuate mult mai târziu, respectiv în anul 2019". Or, suma de 6.000 RON a fost solicitată cu titlu de daune materiale, ce reprezintă cheltuielile pe care acesta le-a efectuat pe toată perioada spitalizării, cât și pentru recuperare, inclusiv pentru recuperarea pe care o urma la momentul formulării cererii de chemare în judecată și în continuare. Este evidentă legătura de cauzalitate dintre cheltuielile efectuate de parte, ale căror dovezi există la dosarul cauzei, și accidentul rutier din anul 2016. Mai mult, a învederat recurentul, cheltuielile efectuate ulterior formulării acțiunii introductive și respinse de instanța de apel au natura unui prejudiciu viitor, existența sa fiind certă, în cursul judecății fiind dovedită doar întinderea acestuia. Practica judiciară este unanimă în a accepta că poate fi reparat și prejudiciul care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel nu a analizat probele administrate în cauză, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în speță, deși acesta a evocat, la nivel teoretic, o parte dintre normele substanțiale și procedurale incidente, nu a făcut o aplicare concretă a acestora, motiv pentru care soluția pronunțată nu corespunde exigențelor art. 425 C. proc. civ., iar instanța de control judiciar este în imposibilitatea de a exercita un control efectiv al hotărârii atacate. A precizat că prin cererea de apel a prezentat o serie de argumente de natură să susțină solicitarea sa de majorare a cuantumului daunelor morale și materiale, pe care instanța de apel fie nu le-a analizat, fie le-a analizat superficial. Ca atare, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, care nu a analizat motivele de apel privind stabilirea corectă a cuantumului daunelor morale în raport de criteriile statuate, pe cale jurisprudențială, de practica judiciară, de circumstanțele particulare ale speței, de consecințele suportate de acesta în urma accidentului, fiind nesocotite și dispozițiile din C. civ., precum și dreptul recurentului la un proces echitabil.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 22 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1468A din 18 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce succed. Trebuie reținut că, potrivit art. 50 pct. 1 lit. d) și f) din Norma ASF nr. 23/2014, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la momentul producerii incidentului, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: "d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare"; ... f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România". Conform art. 1385 C. civ., "(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică". Art. 1391 alin. (1) C. civ. prevede că, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială". Printr-o primă critică formulată, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că, la determinarea cuantumului prejudiciului moral, instanța de apel a nesocotit criteriile jurisprudențiale pe care le-a enumerat și dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, deși la dosarul cauzei era depusă practică judiciară, din care rezulta că, în situații similare, au fost acordate sume de bani mult superioare celei propuse în litigiul pendinte. Recurentul nu a făcut, în concret, referire la vreo hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu de natura celui de față. Înalta Curte constată că, în cauză, în considerentele deciziei recurate s-a reținut că valoarea daunelor morale "se determină pe baza evaluării instanței de judecată, neexistând criterii legale, obiective pentru stabilirea acestora" și că "deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză în plan psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Este adevărat că nu există criterii legale de evaluare a daunelor morale, însă, tocmai din acest considerent, trebuia să se dea prevalență mediei rezultate în practica judecătorească, aceasta putând reprezenta un punct de reper". Totodată, instanța de apel a observat că, întrucât legislația din România nu conține norme pentru determinarea cuantumului daunelor morale, criteriul principal de determinare al acestora îl reprezintă jurisprudența. Curtea a avut în vedere și ghidul adoptat de Biroul Asiguratorilor Auto din România, dar și faptul că recurentului i s-a propus, în procedura administrativă, acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 36.000 RON. Cu referire la speță, a apreciat că prima instanță a stabilit un cuantum echitabil al despăgubirilor morale, raportat la circumstanțele cauzei, astfel cum au rezultat din probatoriile administrate, așadar având în vedere și criteriul jurisprudențial . Critica este nefondată. Astfel, Înalta Curte constată că se poate invoca nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii despăgubirilor morale, în măsura în care acest fapt este dovedit, însă, în speță, nu s-a probat. Este reală afirmația recurentului în sensul că, în aprecierea cuantumului daunelor morale, soluțiile adoptate trebuie să se înscrie în linia jurisprudenței naționale, reperul la care face trimitere art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 fiind cel al unei jurisprudențe constante și unitare, ceea ce presupune însă verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, se pot determina anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor. Or, reperul la care face trimitere norma este cel al jurisprudenței constante și unitare, iar nu al jurisprudenței care consacră soluții ce rămân cazuri izolate sau particulare. Recurentul nu a dovedit că în mod uzual, constant, chiar pentru situația sa, soluțiile instanțelor sunt orientate către sumele pe care acesta le-a solicitat prin acțiunea dedusă judecății. De altfel, în speța de față, recurentul nu a indicat, în mod concret, care este acea jurisprudență constantă care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa, în condițiile în care, soluția criticată nu excedează, într-o manieră nejustificată, limitelor stabilite în spețe cu o cazuistică similară. În cauză, nu s-a arătat, prin motivele de recurs, în ce constă în concret pretinsa limitare nejustificată a dreptului la despăgubiri prin raportare la practica judiciară atașată, ci doar s-a contestat referirea la ghidul adoptat de Biroul Asigurătorilor Auto din România, precum și la oferta pe care intimatul a formulat-o în etapa anterioară demarării prezentului litigiu. Înalta Curte reține că, într-adevăr, studiul de practică judiciară menționat nu poate constitui, în lipsa unei dispoziții legale care să îl definească ca atare, un criteriu legal obligatoriu pentru instanțe, a cărui neaplicare să atragă desființarea unei hotărâri pentru lipsă de temei legal, însă raportarea la datele statistice din conținutul acestuia poate avea un caracter orientativ, iar, în măsura valorificării alături de celelalte criterii de evaluare, nu este de natură a conduce la aplicarea greșită a art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014. Aceeași concluzie se impune și în situația în care instanța de apel a făcut vorbire de oferta primită de recurent, întrucât acest aspect nu a fost singular evaluat în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor, ci prin prisma valorii propuse de intimat. Or, instanța de apel a concluzionat, în mod corect, că daunele morale nu trebuie să aibă un caracter pur simbolic, ci să amelioreze efectiv condițiile de viață ale reclamantului prin procurarea unor satisfacții morale, avându-se în vedere și gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii, respectiv că despăgubirile nu trebuie să depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința psihică și nici să conducă la îmbogățirea fără just temei a persoanelor îndreptățite la reparații. Apreciind, în raport de cele reținute anterior, că soluția instanței de apel se înscrie în marja unei jurisprudențe constante și unitare pentru cazuri similare, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul nesocotirii normei invocate. Recurentul a invocat faptul că instanța de apel nu a avut în vedere tot probatoriul administrat (înscrisuri, declarații de martor) și că nu a ținut cont de gravitatea leziunilor traumatice, perioada imobilizării, intervențiile chirurgicale suferite, tratamentul pentru recuperare, incapacitatea adaptivă de 30 %, pensionarea sa, pentru care regulile în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecințele negative suferite în plan fizic și moral; a susținut că instanța de apel nu s-a raportat la criteriul echității, nici la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Înalta Curte apreciază că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi făcută o reapreciere a probatoriului în legătură cu cuantumul despăgubirilor ce rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei în această cale extraordinară de atac. De aceea, în condițiile în care recurentul nu a demonstrat nesocotirea unor dispoziții legale, simpla nemulțumire a acestuia în legătură cu modalitatea de evaluare a despăgubirilor morale de către instanțele fondului nu reprezintă o critică de nelegalitate în conformitate cu exigențele art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte observă că instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 1385 alin. (1) C. civ., a reținut că nu se impune diminuarea cuantumului daunelor morale, acordate de instanța de fond, reclamantul prezentând leziuni ca urmare a acestui incident, ce au necesitat peste 60 de zile de îngrijiri medicale, având și o incapacitate adaptivă de 30%, problemele medicale conducând la suferințe psihice pe toată durata recuperării, continuând și după această perioadă, întrucât reclamantul nu a mai putut să aibă același stil de viață ca în trecut, în sensul că nu mai poate practica în siguranță anumite sporturi. Totodată, având în vedere că reclamantul nu se află în situația de a-și fi pierdut un simț sau un organ ca urmare a accidentului produs, având capacitatea de muncă păstrată și neîncadrându-se într-un grad de invaliditate, criterii ce ar fi condus la acordarea unor despăgubiri în cuantum majorat, a considerat că se impune menținerea cuantumului despăgubirilor stabilite de prima instanță, care corespund prejudiciului moral suferit. Așadar, chiar dacă, în concret, nu a făcut vorbire de criteriul echității și de principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, indirect instanța de apel, prin cele anterior reținute, s-a raportat la aceste două cerințe ce stau la baza principiului inserat în art. 1385 alin. (1) C. civ. În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1391 alin. (1) C. civ., Înalta Curte constată că această critică este invocată în mod formal, caz în care nu se impune a fi analizată. În legătură cu încălcarea prevederilor art. 1385 alin. (2) C. civ., privind repararea "prejudiciului material", Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000 RON, reprezentând daune materiale, susținând că suma reprezintă cheltuieli efectuate atât în spitalele unde a fost internat, cât și mai apoi, după externare, medicamente, deplasări, recuperări, așadar cheltuieli făcute de parte anterior formulării prezentei acțiuni. Acesta a învederat că diferența dintre suma solicitată și cea evidențiată în opisul atașat, de 3639 RON, urmează a fi probată cu martori, nemaifiind în posesia dovezilor. Prima instanță a reținut, cât privește prejudiciul material, că din probele administrate în cauză a rezultat că reclamantul a efectuat cheltuieli în cuantum de 3639 RON în vederea recuperării stării de sănătate avută înainte de accident, fiind luate în calcul înscrisurile depuse la dosar. Au fost înlăturate cheltuielile efectuate cu recuperarea medicală în perioada noiembrie 2016 - iulie 2017, întrucât cele 78 de ședințe de tratament la care se face referire au fost efectuate într-un centru medical de diagnostic și tratament, iar reclamantul, în calitate de cadru militar, beneficia în mod gratuit la servicii medicale și de recuperare. Nu au fost avute în vedere nici deconturile de cheltuieli întocmite pentru cele două perioade de spitalizare ale reclamantului, la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central "Dr. Carol Davila", acestea fiind suportate din fondul asigurărilor de sănătate. Prin motivele de apel formulate, reclamantul a arătat că solicită reaprecierea cuantumului daunelor materiale, în sensul acordării în cuantumul indicat în cuprinsul acțiunii introductive, că în mod eronat prima instanță i-a acordat doar suma de 3639 RON, limitându-se la preluarea sa din cuprinsul opis-ului depus și că la ultimul termen de judecată a atașat dovada achitării contravalorii expertizei efectuate la Institutul de expertizare a Capacității de Muncă în cuantum de 534 RON, ce nu a fost avută în vedere de prima instanță. A învederat că suma solicitată cu titlu de pretenții materiale reprezintă, pe de-o parte, cheltuielile efectuate atât în spitalele unde a fost internat, cât și mai apoi, după externare, medicamente, alimente, deplasări, recuperări etc. În apel, reclamantul a depus înscrisuri noi, reprezentând dovada cheltuielilor efectuate după data de 19.03.2019. Referitor la prejudiciul material, instanța de apel a apreciat că în mod temeinic și legal acesta a fost stabilit la suma de 3639 de RON de către prima instanță, reținând că nu pot fi acordate cheltuielile în cuantum de 3000 RON, reprezentând contravaloarea unor abonamente de înot și hidrokinetoterapie, ce au fost depuse în apel, precum și contravaloarea consultației medicale, acestea nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată, fiind efectuate mult mai târziu, respectiv în anul 2019. Or, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat acordarea daunelor materiale suferite în perioada 2016 - 2017, astfel încât cheltuielile depuse în apel excedează acestei cereri și perioadei vizate. Prin cererea de recurs, recurentul a susținut, contrar celor arătate în fond și apel, că suma de 6.000 RON reprezintă cheltuielile pe care acesta le-a făcut pe toată perioada spitalizării, cât și pentru recuperare, inclusiv pentru recuperarea pe care o urma la momentul formulării cererii de chemare în judecată și în continuare și că cele efectuate ulterior datei acțiunii introductive și respinse de instanța de apel au natura unui prejudiciu viitor, existența sa fiind certă, în cursul judecății fiind dovedită doar întinderea acestuia. Înalta Curte constată că, în mod evident, cererea formulată de recurent prin motivele de recurs se referă la o pretenție nouă, nededusă judecății prin solicitările regăsite în cererea inițială, aceasta având o cauză juridică distinctă de cea a daunelor materiale pretinse prin cererea introductivă de instanță, justificate pe temeiul art. 1385 alin. (2) C. civ., în sensul că se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. Aceste pretenții noi, ce nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, fiind efectuate mult mai târziu, respectiv în anul 2019, nu pot fi considerate ca fiind circumscrise textului de lege invocat, instanța de judecată fiind ținută, sub aspect procedural, de limitele învestirii sale. În acest context, nici această critică nu este fondată. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel nu a analizat probele administrate în cauză, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în speță, deși acesta a evocat, la nivel teoretic, o parte dintre normele substanțiale și procedurale incidente, nu a făcut o aplicare concretă a acestora, motiv pentru care soluția pronunțată nu corespunde exigențelor art. 425 C. proc. civ. Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva invocată, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat. Motivul de nelegalitate susținut are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Argumentele formulate de recurent sub acest aspect nu se încadrează în ipotezele prevăzute de norma procedurală menționată, fiind contrazise de conținutul hotărârii, care îndeplinește exigențele unei motivări corespunzătoare. Astfel, examinând modul în care instanța de apel a analizat cererea de apel, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ., privitoare la descrierea faptelor, încadrarea juridică a acestora în temeiurile de drept incidente, motivele care au stat la baza înlăturării ori aplicării lor, argumentarea fiind, contrar afirmațiilor recurentului, logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente. Prin considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a prezentat în mod detaliat și explicit faptele, astfel cum au fost deduse din interpretarea întregului material probator administrat, reținând însă că pretențiile recurentului sunt neîntemeiate. Cât privește valorificarea probelor, Înalta Curte constată că această chestiune vizează exclusiv modul de apreciere concretă a dovezilor administrate, aspect ce nu poate fi reproșat, de asemenea, din perspectiva unei nemotivări corespunzătoare. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1468A/2019 din 18 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,