ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 53/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Analizând actele de la dosar și decizia atacată reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16.05.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din Romania, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata către reclamant a următoarelor sume: 20.000 euro (90.000 RON), cu titlu de daune materiale; 500 RON, reprezentând prestație periodică, calculată de la data depunerii cererii de chemare în judecată până la împlinirea vârstei legale de pensionare și 200.000 euro (900.000 RON), cu titlu de daune morale. A mai solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 1.381 și urm. C. civ., Ordinul nr. 14/2011, art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Prin sentința civilă nr. 625/12.03.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1820/A/05.11.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, a admis apelul formulat de pârât și a schimbat sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 25.000 euro, cu titlu de daune morale.

Împotriva deciziei din apel, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, a arătat că decizia atacată este nemotivată și că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Concretizând, a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 potrivit cărora, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România; art. 1.391 alin. (1) C. civ. conform căruia "în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială" și art. 1.385 alin. (1) C. civ. care prevede obligația reparării integrale a prejudiciului.

A arătat recurentul că instanța de apel a admis apelul pârâtului și a diminuat daunele morale de la suma de 50.000 euro, acordată de tribunal, la suma de 25.000 euro, reținând culpa comună în producerea accidentului, precum și că reclamantul nu a rămas cu o infirmitate fizică, fără a arăta însă motivul respingerii apelului său și nici motivele pentru care suma de 200.000 euro, solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de daune morale, ar fi nejustificat de mare în raport cu consecințele accidentului.

În continuare, a reiterat împrejurările producerii accidentului și a arătat că în dosarul penal nr. x/2014 s-a pronunțat o ordonanță de clasare, întrucât lipsește culpa lui în producerea accidentului, aspect care apreciază că reiese și din coroborarea tuturor actelor și dovezilor strânse în cadrul dosarului penal.

Cu toate acestea, fără o motivare corespunzătoare, instanța de apel a reținut culpa sa de cel mult 10%, deși a constatat că nu putea estima viteza excesivă a conducătorului vinovat de producerea accidentului, precum și faptul că în cadrul dosarului penal se arată că nu s-a putut face dovada că ar fi virat la stânga.

În acest context, a solicitat instanței de recurs să constate că în raportul de expertiză întocmit în cadrul dosarului penal s-a precizat că viteza autoturismului x era atât de mare încât accidentul nu ar fi putut fi evitat, deoarece nu se putea estima viteza cu care acesta circula; au fost audiați martori, s-a făcut cercetare la fața locului și s-a ajuns la concluzia finală că singurul vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul decedat.

Cu toate acestea, reținând culpa reclamantului de 10% în producerea accidentului, curtea de apel a redus la jumătate daunele morale acordate de prima instanță, ceea ce reprezintă o fisură a continuității raționamentului judiciar.

Or, în măsura în care a reținut în sarcina lui o vină de cel mult 10% în producerea accidentului, daunele morale acordate de prima instanță ar fi trebuit reduse cu cel mult 10%, iar nu la jumătate, acest fapt reprezentând o motivare contradictorie.

A mai arătat recurentul că instanța de apel a reținut că, potrivit raportului medico-legal nu a rămas cu o infirmitate fizică, fără a avea însă în vedere consecințele deosebit de grave ale accidentului în urma căruia are probleme grave de sănătate, constând în imposibilitatea corelării membrelor, de a sta mult în picioare, de concentrare și adaptare, probleme de vorbire etc., motiv pentru care a fost pensionat pentru handicap de gradul II.

Astfel, a arătat că, deși a reținut și enumerat înscrisurile de la dosar din care rezultă aceste aspecte, curtea de apel a micșorat nejustificat daunele morale, raportat la gravitatea urmărilor accidentului și întinderea acestora pe o perioadă mare de timp după producerea lor, fără niște explicații necesare, motivarea lipsind cu privire la aceste aspecte.

În continuare, a evocat jurisprudența pe care o apreciază ca fiind relevantă în materie și a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în vigoare la data producerii evenimentului rutier, subliniind că suma acordată cu titlu de daune morale de către curtea de apel constituie o limitare disproporționată și nejustificată a dreptului de despăgubire, prin raportare la jurisprudență și la criteriile stabilite în practică.

Astfel, instanța de apel a apreciat că este suficientă o apreciere cu caracter estimativ, considerând că "jurisprudența nu este încă stabilizată astfel încât să poată asigura și garanta repararea echitabilă și unitară a tuturor victimelor", nesocotind în mod flagrant dispozițiile legale incidente în materie.

De asemenea, recurentul a prezentat pe larg consecințele pe care accidentul rutier le-a avut asupra lui, arătând că sunt individualizate în numeroasele înscrisuri aflate la dosarul cauzei, precum și în declarația martorei audiată în cauză, însă aceste probe nu au fost avute în vedere, fiind total ignorate la cuantificarea sumei acordate cu titlu de daune morale, instanța de apel mulțumindu-se să afirme că "suma acordată este rezultatul aprecierii tuturor circumstanțelor reținute anterior în cauză", motivare prea generală, care echivalează cu lipsa acesteia.

A conchis recurentul că aspectele care determină trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel vizează măsura în care aceasta putea să rețină culpa sa, în contra considerentelor pentru care dosarul penal a fost finalizat cu o ordonanță de clasare, precum și în ce măsură certificatul medico-legal are o valoarea probantă mai mare decât celelalte înscrisuri aflate la dosar, în condițiile în care creierul uman nu poate face obiectul unei astfel de expertize.

De asemenea, a mai susținut că regulile în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecințele negative suferite în plan fizic și moral, având în vedere importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. Or, instanța de apel nu s-a raportat la criteriul echității, nici la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată consacrate pe cale jurisprudențială în materia stabilirii daunelor morale.

Potrivit recurentului, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., instanța de apel nu a stabilit în mod clar situația de fapt, nu s-a raportat la totalitatea repercusiunilor evenimentului rutier și nu a determinat criteriile pentru acordarea daunelor morale, rezumându-se la a reține că suma de 25.000 euro este suficientă, deși urmările accidentului au fost, așa cum a reținut și prima instanță, grave, atât psihic cât și fizic, întinse pe o perioadă lungă, care persistă încă sau sunt iremediabile. Această motivare nu răspunde exigenței prezentării unor explicații apte de a prezenta un raționament juridic propriu al instanței de apel, chemate să verifice legalitatea și temeinicia sentinței tribunalului.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât în aproape toată motivarea se regăsesc susțineri cel puțin contradictorii, arătându-se, pe de o parte, că infirmitatea, imposibilitatea de muncă și problemele psihice sunt reale și dovedite, că instanța de fond a analizat și a reținut corect toate aceste aspecte, iar pe de altă parte că au fost necesare doar 70 zile de îngrijiri medicale și nu i-a fost produsă vreo infirmitate.

În final, a susținut că motivarea instanței de apel este una superficială și că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, cauzându-i-se o vătămare procesuală, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 11.11.2020, constatând că nu s-a întrunit unanimitatea membrilor completului de judecată în vederea soluționării recursului în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică.

Înalta Curte a luat în examinare cu prioritate excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, simpla relatare a situației de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părți nu este suficientă pentru a constitui o motivare a recursului, deoarece această cale de atac nu vizează situația de fapt și nu are caracter devolutiv, astfel că recurentul trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, așa cum nu este suficientă indicarea unuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece dezvoltările părții recurente nu corespund sensului acestora, astfel încât să constituie veritabile critici de nelegalitate.

În cauză, recurentul a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă că nu au fost formulate critici concrete împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise celor două motive de recurs invocate, recurentul urmărind să obțină o nouă evaluare a fondului pretențiilor și a materialului probator, incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac exercitate.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat ipotezele referitoare la motivarea contradictorie și lipsa ori generalitatea hotărârii. Or, sub aparența incidenței acestui motiv de recurs și invocare sa în mod formal se pun în discuție chestiuni ce țin de evaluarea situației de fapt de către instanța de apel, în raport cu probele administrate.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurentul invocă reținerea eronată de către instanța de apel a situației de fapt, ca urmare a ignorării probatoriului existent la dosar cu privire la lipsa culpei lui în producerea accidentului, ce rezultă din ordonanța de clasare și raportul de expertiză întocmit în dosarul penal, la starea de sănătate precară și repercusiunile suferite în urma evenimentului rutier, apreciind că aspectele reținute sub acest aspect fie lipsesc, fie sunt contradictorii, context în care oferă, prin motivele de recurs, o interpretare proprie a stării de fapt din cauză.

Toate aceste afirmații subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt critici de netemeinicie, prin prisma cărora recurentul repune în discuție analizarea probatoriilor administrate în stabilirea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de către instanța de apel, chestiuni ce vizează nemulțumirea sub aspectul diminuării daunelor morale de la 50.000 euro la 25.000 euro, precum și neacordarea lor în cuantumul solicitat de 200.000 euro.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, motiv pentru care nu se poate reține o eventuală lipsă a motivării sau contradictorie a deciziei în cazul în care partea solicitantă nu este mulțumită de rezultatul final determinat de constatările instanței de apel.

Totodată, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, deoarece recurentul deși face trimiteri la mai multe norme de drept material încălcate sau aplicate greșit, respectiv art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul A.S.F. nr. 14/2011, art. 1.391 alin. (1) și art. 1.385 alin. (1) C. civ., în realitate criticile vizează modul în care au fost interpretate probele, fiind arătată greșita evaluare a înscrisurilor, tot cu referire la ordonanța de clasare și declarația martorei audiată, precum și greșita evaluare a stării de sănătate.

Instanța de recurs subliniază că, deși s-a invocat aplicarea greșită, în apel, a acestor dispoziții legale, recurentul nu demonstrează această susținere sub aspectul relevării greșelii comise de instanța de apel în interpretarea ori aplicarea respectivelor dispoziții.

Susținerile care vizează greșita reținere a unei culpe în sarcina recurentului într-un procent de 10% și care au condus la o diminuare a daunelor morale acordate în primă instanță, precum și cele referitoare la interpretarea raportului medico-legal și starea de infirmitate rezultată din alte înscrisuri nu pot reprezenta ciritici veritabile de nelegalitate, în măsura în care recurentul nu arată cum se reflectă aplicarea sau interpretarea greșită a legii în raport cu considerentele instanței de apel.

Așadar, recurentul propune în recurs stabilirea unei alte stări de fapt, prin reevaluarea probatoriului administrat, care să conducă la majorarea cuantumului daunelor morale acordate, aspecte de netemeinicie ce nu mai pot fi puse în discuție în această etapă procesuală.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situația în speță, din moment ce susținerile recurentului vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate și de interpretare a probatorului administrat, sub aspectul cuantumului daunelor morale diminuate în apel, deși recursul nu are caracter devolutiv, cele două motive de recurs evocate, art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fiind invocate în mod formal.

Prin urmare, aceste aspecte de netemeinicie nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

În baza art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl oblige pe recurentul-reclamant la plata sumei de 4.000 RON către intimata-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1820/A/05.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurentul la plata către intimată a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2021.