ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 694/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, secția Civilă la 15 octombrie 2018, sub dosarul nr. x/2018, reclamantele A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta E., prin mandatar Biroul Asiguraților de Autovehicule din România, obligarea acesteia la plata următoarelor sume: pentru A., soția victimei decedate, suma de 4.517,90 RON cu titlu de daune materiale și 800.000 RON cu titlu de daune morale, pentru C., fiică a victimei decedate, suma de 52.204,93 RON daune materiale și 800.000 RON daune morale; pentru B., fiică a victimei decedate, suma de 15.757,2 RON daune materiale și 800.000 RON daune morale; pentru D., sora victimei decedate, suma de 350.000 RON daune morale. S-a mai solicitat obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu 12 octombrie, conform dispozițiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/06.11.2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, valabile și în vigoare la momentul producerii accidentului din 07.02.2016.

În drept au invocat art. 194 C. proc. civ., Norma ASF nr. 23/2014, Legea 136/2995.

Prin sentința civilă nr. 228/F din 14 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă în parte acțiunea, a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 300.000 RON cu titlu de daune morale, a fost respinsă cererea reclamantei A. de acordare a daunelor materiale ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata către reclamanta B. a sumei de 5.475 RON daune materiale și 300.000 RON daune morale; a fost obligată pârâta la plata către reclamanta C. a sumei de 6.661 RON daune materiale și 300.000 RON daune morale și la plata unei prestații periodice reprezentând 1/4 din salariul minim pe economie de la data pronunțării hotărârii și până la majoratul minorei, a fost obligată pârâta la plata către reclamanta D. a sumei de 100.000 RON daune morale și a fost respinsă cererea reclamantelor de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta E. prin mandatar Biroul Asiguraților de Autovehicule din România, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul reducerii daunelor morale la următoarele sume: câte 45.000 RON pentru A., B. și C. și respectiv 25.000 RON pentru D..

Prin decizia civilă nr. 1789 din 31 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul pârâtei; a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că: a fost obligată pârâta la plata către reclamantele A., B. și C. a câte 125.000 RON fiecăreia, cu titlu de daune morale; a fost obligată pârâta la plata către reclamanta D. a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. Totodată a fost respinsă cererea intimatelor-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în apel ca neîntemeiată și s-a luat act că apelanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, la 23 ianuarie 2020, au declarat recurs reclamantele A., B., C., D., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

Cu privire la primul motiv de recurs, recurentele-reclamante susțin că hotărârea atacată nu este motivată în acord cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât apreciază că instanța de control judiciar trebuia să procedeze la un examen propriu al pricinii, fiind obligată să verifice ori să dea o apreciere proprie materialului probator administrat în fața primei instanțe, fapt ce nu s-a întâmplat în cauză, instanța de control judiciar însușindu-și opiniile instanței de fond, prin simple precizări - fără o motivare corespunzătoare, cu privire la probele administrate în cauză.

Mai susțin recurentele că motivarea deciziei se bazează pe considerente contradictorii, care, prin ele însele, nu pot constitui o bază solidă și justificată, în menținerea soluției instanței de fond, cu privire la sumele stabilite cu titlu de despăgubire.

De asemenea, arată că, prin faptul de a nu analiza argumentele și probele administrate în cauză, precum și prin faptul de a nu prezenta argumente proprii, concrete, pentru care au fost înlăturate cererile și susținerile recurentelor, instanta de apel a încălcat prevederile art. 476 C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al căii de atac.

Prezentând o serie de considerente ale curții din apel din decizia atacată, recurentele concluzionează că instanța de apel a apreciat în mod greșit că despăgubirile acordate de prima instanță se impun a fi diminuate cu mai mult de jumătate (un procent de 59,8%) și că acestea sunt "exagerat de mari raportat la jurisprudența în materie". Or, în situația în care soluția de admitere a apelului formulat de către apelanta-pârâtă se bazează pe considerente care sunt diametral opuse, reclamantele reclamă modalitatea în care instanța a ajuns la această concluzie.

Recurentele apreciază că instanța de apel trebuia să argumenteze, într-o manieră convingătoare, raționamentul juridic pe care l-a adoptat în soluția dată, cu privire la diminuarea daunelor morale acordate de instanța de fond, în condițiile în care nu a avut în vedere rapoartele de evaluare psihologică, din care reies aspecte deosebit de importante și relevante, în opinia recurentelor, cu privire la starea psiho-emoțională a recurentelor, dar nici celelalte înscrisuri sau planșele foto și circumstanțele speței.

Astfel, recurentele apreciază că probatoriul administrat în cauză și particularitățile speței ar fi trebuit să primeze, însă instanța de apel a considerat că singurul criteriu obiectiv care ar putea fi apreciat, în stabilirea sumelor cu titlu de despăgubiri, ar fi "jurisprudența", deși aceasta nu reprezintă, în sistemul nostru judiciar, izvor de drept.

În ce privește contradictorialitatea pe care recurentele înțeleg să o invoce, aceasta rezultă, în opinia acestora, din însăși considerentele instanței de apel, care, prin cele arătate în motivarea hotarârii, preia aprecierile instanței de fond cu privire la gravitatea atingerii drepturilor recurentelor-reclamante, însă, fără a da o explicație logico-juridică, apreciază că sumele stabilite nu sunt în conformitate cu jurisprudența, deși soluția primei instanțe a fost pronunțată cu respectarea principiului echității, invocat chiar de către instanța de apel, dar și a principiilor rezonabilității și proporționalității față de prejudiciul încercat.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele critică decizia din apel ca fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, prin faptul că instanța de apel a nesocotit criteriile legale care au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, încălcând astfel dispozițiile art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014, care stipulează că daunele morale, în caz de deces al unor persoane, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Astfel, prin admiterea apelului formulat de către pârâtă, în privința diminuării sumelor stabilite de către instanța de fond, cu titlu de daune morale, recurentele apreciază că instanța de apel nu a ținut seama, sub nicio formă, de jurisprudența similară din România, jurisprudența depusă de către reclamante, atât la instanța de fond, cât și la instanța de apel, nefiind analizată și, în atare situație, soluția pronunțată nefiind în concordanță cu jurisprudența în materie.

Recurentele consideră că daunele trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu prejudiciul suferit, în sensul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care recurentele le-au îndurat și urmează să le îndure în continuare. De asemenea, consideră că acestea ar trebui să fie stabilite într-un cuantum raportat la împrejurările concrete ale cauzei, în funcție de intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de către reclamante.

În atare situație, arată recurentele că, așa cum rezultă din întreg probatoriul administrat în cauză, pierderea suferită de către recurentele-reclamante a fost percepută într-un mod amplificat, sens în care apreciază că, raportat la modul de dozare a cuantumului despăgubirilor acordate reclamantelor, instanța de apel ar fi trebuit să se raporteze la un nivel similar celui menționat în cuprinsul hotărârilor depuse cu titlu de practică (atașate concluziilor scrise - fond și apel), așa cum s-a raportat instanța de fond.

Astfel, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie avute în vedere împrejurările concrete ale cauzei, în urma unei analize atente a instanței, prin raportare și la criteriul echității, precum și la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criterii ce au fost consacrate pe cale jurisprudențială în materia stabilirii daunelor morale. Totodată, învederează recurentele faptul că principiul statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte, se degajă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență care este obligatorie pentru instanțele naționale. Or, instanța de apel s-a limitat numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate, astfel că aceasta a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale invocate de către recurentele-reclamante, potrivit cărora la stabilirea întinderii despăgubirilor cu titlu de daune morale, în caz de deces, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România (valorile medii reieșind chiar din jurisprudența depusă de către recurente).

Prin notele scrise depuse la 20 februarie 2020, recurentele-reclamante precizează că nu sunt de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 3.03.2020 .

La 12 martie 2020, în termen legal, intimata-pârâtă E., prin mandatar Biroul Asiguraților de Autovehicule din România, a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă nu a precizat dacă că este de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-reclamante la 23.03.2020, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurentele-reclamante A., B., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 1789 din 31 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentele-reclamante este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentele-reclamante cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisuri, expertiza, martori, prezumții) în stabilirea daunelor morale și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce, de fapt, în dezbatere, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă așadar, o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentele-reclamate au arătat că, din motivarea hotărârii atacate, nu transpare raționamentul pentru care daunele morale acordate de prima instanță au fost diminuate în apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, în motivarea soluției de reducere a daunelor morale acordate de prima instanță, instanța de apel a reținut că, spre deosebire de daunele materiale, care au un conținut economic și care pot fi evaluate pecuniar cu exactitate, determinarea daunelor morale nu se poate face decât "în echitate", păstrând justul echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Totodată, instanța de apel a apreciat că, în lipsa unor criterii științifice exacte pentru stabilirea daunelor morale, aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea prețului suferinței fizice și psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului și implicația acestuia, pe toate planurile sociale ale reclamanților.

În urma aplicării acestor criterii la situația particulară dedusă judecății, instanța de apel a apreciat că, fără a minimiza importanța valorilor lezate, valoarea daunelor morale stabilite de prima instanță sunt exagerat de mari raportat la circumstanțele speței și la criteriul legal, respectiv legislația și jurisprudența din România, astfel încât se impune reducerea valorii acestora la suma de 125.000 RON pentru fiecare dintre fiice și pentru soție și 50.000 RON pentru sora victimei, raportat la: durerea cumplită și inevitabilă și la caracterul neașteptat al decesului tatălui/soțului, respectiv fratelui.

Instanța de apel a reținut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale, trebuie să se aibă în vedere, pe de o parte, dreptul reclamantelor de a primi o compensație materială față de prejudiciul moral suferit, iar, pe de altă parte, această compensație materială să nu ducă la o îmbogățire fără justă cauză. Totodată, a reținut că suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale nu trebuie să constituie nici o amendă nejustificată pentru autorul daunei, nici venituri nejustificate pentru victimele daunei.

În aceste condiții, instanța supremă reține că instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune reducerea cuantumului daunelor morale, astfel încât criticile recurenților-reclamanți referitoare la acest aspect sunt nefondate.

Critica recurentelor privind faptul că instanța de apel nu a motivat decizia în raport cu cererea intimatei-pârâte de reținere a gradului de culpă al victimei, nu poate fi primită, întrucât prima instanță de control judiciar a respins motivul de apel constând în constatarea culpei concurente a victimei F. în producerea accidentului, respingând totodată și solicitarea pârâtei de reducere cu 50% a daunelor materiale și de micșorare pe acest temei a daunelor morale, ca neîntemeiată.

Cum solicitarea apelantei-pârâte de reducere cu 50% a cuantumul daunelor a vizat doar primul motiv de apel, în mod judicios instanța de apel nu s-a raportat, în considerentele care vizează admiterea celui de-al doilea motiv de apel, la aceasta.

Subsumat tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susținut și că hotărârea cuprinde mențiuni contradictorii, însă, din dezvoltarea motivului de recurs, instanța supremă constată că, în realitate, recurentele-reclamante critică raționamentul instanței prin care, în urma aprecierii probatoriului administrat, a procedat la reducerea cuantumului daunelor morale.

Instanța supremă reține că ipoteza cuprinsă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situații nu se regăsește în privința deciziei atacate.

Argumentele hotărârii instanței de apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanță unele cu altele și fundamentează, în mod corespunzător, soluția cuprinsă în dispozitiv, respectiv aceea de admitere a apelului declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, cu privire la cuantumul daunelor morale.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de casare este nefondat și pentru că, în realitate, recurentele urmăresc să pună în discuție aspecte ce țin de temeinicia hotărârii, însă recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspectele ce țin de analizarea fondului pretenției fiind incompatibile cu această cale de atac.

Simpla nemulțumire a recurentelor-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către acestea, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014, întrucât instanța de apel nu a ținut seama de jurisprudența similară din România când a diminuat despăgubirile acordate de prima instanță.

Instanța supremă constată că, prin intermediul acestor critici, în realitate, recurentele-reclamante urmăresc să obțină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării lor.

Chiar dacă recurentele-reclamante invocă prevederile art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014, potrivit cărora la stabilirea daunelor morale se ține seama de legislația și jurisprudența din România, instanța supremă reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În același sens pot fi evocate și dispozițiile art. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

Totodată, se reține că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu are caracter obligatoriu, ci doar caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, analiza cauzei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației deduse judecății, nu prin raportare la practica altor instanțe.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanță este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare dar nu identice.

În acest context, cenzurarea modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legi, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Celelalte critici referitoare la greșita apreciere a probelor administrate în cauză vizează tot temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei, motiv pentru care nu pot fi examinate în recurs.

Prin urmare, considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat de recurentele-reclamante împotriva deciziei instanței de apel este nefondat.

Ca părți căzute în pretenții, recurentele-reclamante vor fi obligate la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-reclamante A., B., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 1789 din 31 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentele-reclamante la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.