ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1755/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 10 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta D. S.A. și pe intervenientul forțat E., solicitând obligarea D. S.A. la plata daunelor morale și materiale pentru decesul numitului B. și a numitei F. în cuantumul indicat mai jos:

- pentru A. - suma 1.000.000 de RON cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a victimei decedatei F.;

- pentru B. - suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale pentru pierderea mamei, suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale pentru pierderea tatălui și suma de 27,933.77 RON cu titlu de daune materiale, în calitate de fiu al victimelor decedate;

- pentru C. - suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale pentru pierderea mamei, suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale pentru pierderea tatălui și suma de 11,804.75 RON cu titlu de daune materiale, în calitate de fiu al victimelor decedate;

- obligarea societății de asigurare la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 28 noiembrie 2017, conform dispozițiilor art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Au solicitat cheltuielile de judecată pe cale separată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 49, art. 50, art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 26 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de A.S.F. privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, art. 1357 alin. (1) și (2) din C. civ., art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 din C. civ., art. 1387 și art. 1391 alin. (1) și (2) C. civ., art. 24 alin. (2) lit. b) al Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, în vigoare la data producerii accidentului, modificat prin Ordinul nr. 22/2012 pentru modificarea și completarea Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de circulație de vehicule.

Prin sentința civilă nr. 598/2019 din 8 martie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și intervenientul E..

A obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 250.000 RON cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamantul B. a sumei totale de 500.000 RON cu titlu de daune morale și la plata sumei de 27933,77 RON cu titlu de daune materiale.

A obligat pârâta la plata către reclamantul C. a sumei totale de 500.000 RON cu titlu de daune morale și la plata sumei de 11804,75 RON cu titlu de daune materiale.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%/zi întârziere aferente acestor sume, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective.

A luat act că reclamanții își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta D. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul diminuării daunelor morale, criticând-o pentru motive de nelegalitate și de netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 95A din 24 februarie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 598 din data de 08.03.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B., C. și A..

A schimbat în parte sentința în sensul că:

A obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale. A obligat pârâta la plata către reclamantul B. a sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale. A obligat pârâta la plata către reclamantul C. a sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale. A menținut în rest sentința.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea litigiului în fond, în limitele motivelor de apel invocate prin apelul formulat de intimata-pârâtă.

După prezentarea situației de fapt, recurenții-reclamanți au procedat la dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., arătând, în esență, că instanța de apel a efectuat o evaluare discreționară a cuantumului daunelor morale, fără să existe o transparență în modalitatea de acordare a acestora, fără o argumentație clară și concretă asupra fundamentului prejudiciului, raportată și la normele legale incidente, motivarea fiind una lacunară, din care lipsește raționamentul pentru care instanța a diminuat sumele acordate de către instanța de fond.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autorii recursului au susținut că instanța de control judiciar trebuia să procedeze la un examen propriu al pricinii, fiind obligată să\verifice ori să dea o apreciere proprie materialului probator administrat în fața primei instanțe.

Cu toate acestea, recurenții afirmă că instanța de apel nu a făcut nicio evaluare asupra părților ori asupra situației de fapt deduse judecății, nefăcând nicio precizare, în motivarea deciziei, cu privire la probele administrate în cauză iar, atunci când a făcut-o, s-a raportat la cu totul alte circumstanțe, altele decât cele din speța dedusă judecății.

Astfel, arată că, neanalizând argumentele și probele administrate în cauză, neprezentând argumentele pentru care au fost înlăturate cererile și susținerile părților, instanța de apel a încălcat prevederile art. 476 din C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al căii de atac.

În concret, recurenții susțin faptul că, deși instanța de apel, în mod eronat, a reținut faptul că "deși legal citați, intimații nu au depus întâmpinare", au formulat în termen legal întâmpinare la apelul declarat de către apelanta-pârâtă.

Mai mult, recurenții afirmă că, în considerarea caracterului devolutiv al căii de atac, prin întâmpinarea depusă în data de 04.02.2020, au solicitat să fie admisă proba cu martori, martorul propus fiind numita G., teza probatorie propusă constând în dovedirea întinderii, gravității și intensității prejudiciului moral suferit de către reclamanții-intimați.

Consideră, așadar, că, prin aspectele greșit reținute de instanța de apel și prin faptul că, la momentul pronunțării hotărârii, aceasta nu a ținut cont de apărările formulate de către reclamanți în apel, a fost încălcat dreptul la apărare statuat prin art. 13 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil statuat prin art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., principiul legalității statuat prin art. 7 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., precum și principiul egalității statuat prin art. 8 din același act normativ.

Mai mult, față de ceea ce instanța de apel a reținut, respectiv, faptul că, în lipsa altor criterii, "cuantumul daunelor morale se face, prin raportarea situației de fapt la regula generală potrivit căreia suma acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să constituie nici o amendă nejustificată pentru autorul daunei, nici venituri nejustificate pentru victima daunei iar această compensație materială să nu ducă la o îmbogățire fără justă cauză", recurenții solicită instanței de recurs să observe că sumele solicitate cu titlu de daune morale nu reprezintă o îmbogățire fără just temei, invocând, în aceste sens, dispozițiile art. 1345 din C. civ. (2009) care definesc noțiunea de "îmbogățire fără justă cauză", aceasta reprezentând o micșorare a patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

Arată că, în prezenta cauză, există o obligație valabilă a pârâtei de a despăgubi persoanele prejudiciate în urma accidentului rutier în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Pentru a se putea constitui raportul juridic specific îmbogățirii fără justă cauză, recurenții afirmă că este necesar ca, pe de-o parte, în relația dintre cele două patrimonii, să se identifice o legătură de cauzalitate și, pe de altă parte, îmbogățirea să nu fie rezultatul unei fapte imputabile celui îmbogățit, învederând faptul că, sub nicio formă, în cauza dedusă judecății, nu pot fi incidente dispozițiile art. 1345 din C. civ. (2009).

Cu toate acestea, recurenții arată că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța nu a ținut cont de consecințele negative din plan fizic și psihic pe care acest eveniment rutier le-a avut asupra reclamanților, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute aceste consecințe ale vătămării, măsura în care a fost afectată viața familială și cea socială, ci, aceasta s-a limitat doar la a afirma că "găsește întemeiată critica apelantei referitoare la cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanță", pe motiv că "reclamanții sunt adulți, au propriile familii, împrejurări ce au consecințe asupra gradului lor de dependență afectivă și a impactului emoțional pe care decesul victimelor l-a avut".

Consideră că evaluarea daunelor morale reprezintă un proces complex ce implică analiza coroborată a mai multor aspecte de către judecătorul învestit cu soluționarea unei astfel de cauze, cum ar fi împrejurările în care s-a produs accidentul în urma căruia a decedat victima, vârsta victimei, relațiile de rudenie și legătura de afectivitate existentă între victimă și persoanele prejudiciate care sunt îndreptățite la acordarea daunelor morale, aspecte evidențiate prin administrarea unui probatoriu complex, pertinent și concludent, coroborat și cu jurisprudența existentă în această materie.

Învederând faptul că instanța trebuia să dea un răspuns argumentelor fundamentale invocate de părți, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția în cauză, recurenții afirma că instanța nu a procedat la o evaluare individuală, pentru fiecare reclamant, a prejudiciului suferit, iar atunci când a făcut-o, a reținut cu totul alte aspecte decât cele reale, limitându-se în a arăta că despăgubirile acordate de prima instanță se impun a fi reduse, argumentând doar că, prin suma acordată de instanța de fond, aceasta s-a îndepărtat de la scopul urmărit de legiuitor privind acordarea daunelor morale.

Totodată, autorii prezentului demers judiciar au susținut și faptul că instanța de apel trebuia să explice, într-o manieră convingătoare, raționamentul juridic pe care 1-a adoptat cu privire la diminuarea cuantumului daunelor morale acordate de instanța de fond.

Învederând faptul că, în practica judiciară, s-a decis că motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii (Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, decizia nr. 723/2000, în H., I., op. cit., p. 642), recurenții arată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Se mai arată că motivarea hotărârii reprezintă un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional, astfel încât aceasta operațiune juridică trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

În contradicție cu cerințele mai sus amintite, recurenții susțin că hotărârea recurată cuprinde, lapidar și contradictoriu, argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând astfel că situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin stabilită, ceea ce relevă nelegalitatea deciziei atacate.

Se arată că această poziție este reliefată și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Boldea contra României, în care se arată că Judecătorul trebuie să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile și mijloacele de apărare invocate de părți".

Se învederează și faptul că instanța de apel nu a arătat sub nicio formă care sunt considerentele pentru care hotărârea instanței de fond, în ceea ce privește daunele morale acordate mamei victimei decedate, A., în condițiile în care unica fiică a acesteia a decedat, nu "ar respecta în niciun fel rațiunea legii".

În încheiere, recurenții afirmă că, în aceeași manieră, fundamental greșită și în pofida probatoriului administrat în fața instanței de fond, dar și a celui propus în fața Curții de Apel București, instanța de apel a analizat superficial inclusiv situația celor doi fii care și-au pierdut ambii părinți în acest accident rutier.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții afirmă că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 49 pct. 2 lit. d) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care statuează asupra obligativității acordării daunelor morale în caz de deces, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Astfel, se arată că, în privința diminuării drastice a despăgubirilor acordate de către instanța de fond, cu titlu de daune morale, instanța de apel nu a ținut seama, sub nicio formă, de jurisprudența similară din România, astfel încât, în încercarea de a motiva hotărârea, instanța de prim control judiciar prezintă elemente contradictorii.

În concret, recurenta arată că, deși enunță dispozițiile art. 50 alin. (1) pct. 2 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, care prevăd că, în caz de deces, cuantumul daunelor morale se stabilește în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, instanța de apel alege să se eschiveze de la aplicarea legii, afirmând că "practica judiciară în această materie nu s-a unificat, neputându-se invoca o jurisprudența relevantă în acest sens".

Admițând faptul că despăgubirile, cu titlu de daune morale, nu pot fi acordate într-un cuantum care să le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, pentru a nu deveni, astfel, un folos material injust pentru persoanele păgubite, recurenții consideră că daunele trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu prejudiciul suferit, în sensul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care autorii recursului le-au îndurat și pe care le suportă în continuare.

Cu toate acestea, recurenții arată că nu pot fi de acord cu caracterul simbolic al despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, așa cum a statuat instanța de apel, ci, consideră că acestea ar trebui să fie stabilite într-un cuantum raportat la împrejurările concrete ale cauzei, în funcție de intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de către reclamanți, să fie în măsură să amelioreze efectiv condițiile de viață ale reclamanților, prin procurarea unor satisfacții morale, urmând a se avea în vedere și gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii și valoarea protejată, respectiv dreptul la viață al persoanei.

Se mai arată că, la nivel de jurisprudență, prin Decizia nr. 2431/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat în sensul că "în ceea ce privește suma de bani acordată cu titlu de daune morale, prin mărimea ei, se constată că, într-adevăr, nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a le ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea".

Astfel, recurenții susțin că, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie avute în vedere împrejurările concrete ale cauzei, în urma unei analize atente a instanței, prin raportarea și la criteriul echității, precum și la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criterii ce au fost consacrate pe cale jurisprudențială în materia stabilirii daunelor morale.

Totodată, învederează faptul că principiul statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte, se degajă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență obligatorie pentru instanțele naționale.

Cu toate acestea, arată că instanța de apel s-a limitat numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate, astfel că aceasta a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale invocate de către reclamanții-recurenți, potrivit cărora, la stabilirea întinderii despăgubirilor cu titlu de daune morale, în caz de deces, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În încheiere, recurenții solicită a se observa ca, prin raportare la cele expuse în sentința civilă atacată, instanța de fond a analizat într-un mod adecvat, aplecându-se asupra situației particulare a familiei, respectiv a pierderii pe care reclamanții au suferit-o, în momentul analizării cuantumului daunelor morale care reprezintă compensația bănească.

Concluzionând, recurenții arată că, deși, în marea lor măsură, dispozițiile legale incidente au fost enunțate în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, acestea au fost analizate în mod eronat de către instanța de apel, fiind pronunțată, ca urmare a acestei analize superficiale, o hotărâre profund nelegală.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București, în limitele invocate prin apelul formulat de intimata-pârâtă.

La solicitarea Înaltei Curți, recurenții-reclamanți au precizat că nu sunt de acord ca recursul sa fie soluționat în completul de filtru, după procedura prevăzută de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care acesta va fi găsit admisibil în principiu .

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte D. S.A. la 2 iulie 2020 și intimatului-intervenient E. la 3 iulie 2020 .

La 3 august 2020, cu depășirea termenului legal, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului, având în vedere că niciunul din motivele de casare invocate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fondul cauzei, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimatul-intervenient nu a depus întâmpinare.

Întâmpinarea intimatei-pârâte a fost comunicată recurenților-reclamanți la 10 august 2020 .

La 18 august 2020, cu respectarea termenului legal de 10 zile, recurenții-reclamanți au transmis, prin intermediul unui operator de servicii de curierat rapid, răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea tuturor apărărilor formulate prin întâmpinare, ca nefondate și admiterea cererii de recurs.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimata a formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 23 martie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.A. prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat faptul că instanța de apel a reținut greșit că reclamanții nu au depus întâmpinare, precum și faptul că, urmare a acestei rețineri, nu s-a pus în discuție și nu s-au analizat probele propuse prin întâmpinare.

Verificând dosarul, instanța supremă reține că apelul pârâtei D. S.A. a fost comunicat intimaților-reclamanți la 19.11.2019, cu obligația de a depune întâmpinare în condițiile art. 471

1

raportat la art. 205 C. proc. civ., în termen de 15 zile de la comunicare, respectiv până la data de 06.12.2019.

Potrivit dispozițiilor art. 208 alin. (2) C. proc. civ., "nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel".

În acest context, instanța supremă reține, pe de o parte că intimații-reclamanți au depus întâmpinare la data de 04.02.2020, conform dovezii de la dosar apel, fiind decăzuți, în condițiile art. 208 C. proc. civ., din dreptul de a mai propune probe, și, pe de altă parte că recurenții au beneficiat de reprezentare specializată, prin avocat, pe durata procesului, astfel că dreptul acestora la apărare și la un proces echitabil nu a fost încălcat, recurenții neputând invoca o vătămare a interesului lor procesual din acest punct de vedere.

De asemenea, instanța supremă reține că nu s-a încălcat principiul legalității și egalității de șanse, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, prin depunerea întâmpinării peste termenul defipt de lege, recurenții erau decăzuți din dreptul de a mai propune probe, iar decizia a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor procedurale legale.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, în motivarea soluției de reducere a daunelor morale acordate de prima instanță, instanța de apel a reținut că, deși art. 50 alin. (1) pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că, în caz de deces, daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, nu există legislație care să stabilească, în concret, valori sau limite ale despăgubirilor iar practica judiciară în această materie nu s-a unificat, neputându-se invoca o jurisprudență relevantă în acest sens.

Totodată, instanța de apel a apreciat că stabilirea cuantumului daunelor morale se face, în lipsa altor criterii, prin raportarea situației de fapt la regula generală potrivit căreia suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale nu trebuie să constituie nici o amendă nejustificată pentru autorul daunei, nici venituri nejustificate pentru victima daunei. A reținut instanța de apel că, practic, trebuie să se aibă în vedere, pe de o parte, dreptul reclamantului de a primi o compensație materială față de prejudiciul moral suferit, iar, pe de altă parte, această compensație materială să nu ducă la o îmbogățire fără justă cauză.

În urma aplicării acestor criterii la situația particulară dedusă judecății, instanța de apel a apreciat că, dincolo de considerațiile de ordin teoretic referitoare la relațiile de rudenie între reclamanții Lațiu și victime (părinții lor), prima instanță trebuia să aibă în vedere și faptul că aceștia sunt adulți, au propriile familii, împrejurări ce au consecințe asupra gradului lor de dependență afectivă și a impactului emoțional pe care decesul victimelor l-a avut. În ce o privește pe recurenta A., mama victimei F. și soacra victimei B., instanța de apel a reținut că prima instanță s-a limitat la a reține, pentru evaluarea daunelor morale, doar gradul de rudenie, fără a avea în vedere și vârsta înaintată (97 ani) și împrejurarea că aceste despăgubiri au rolul de a repara doar prejudiciul moral, nu și pe cel material (în cererea de chemare în judecată invocându-se și imposibilitatea reclamantei A. de a se îngriji singură).

În aceste condiții, instanța supremă reține că instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune reducerea cuantumului daunelor morale, astfel încât criticile recurenților-reclamanți referitoare la acest aspect sunt nefondate.

Instanța supremă nu poate primi critica privind raportarea instanței de apel la elemente de fapt străine, întrucât recurenții nu au arătat, în concret, la ce elemente se referă.

Totodată, nici critica privind aplicarea criteriului îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi primită, întrucât, deși acest criteriu pentru evaluarea cuantumului daunelor morale a fost reținut și prin sentința primei instanțe, recurenții reclamanți nu au formulat apel împotriva considerentelor acestei sentințe.

Restul criticilor subsumate acestui motiv de casare, prin care recurenții-reclamanți urmăresc reevaluarea probatoriului administrat în fazele anterioare și stabilirea unei alte situații de fapt, precum și aprecierea cuantumului prejudiciului moral nu pot face obiectul prezentei căi de atac extraordinare, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul instanțelor devolutive.

Se reține că, prin reluarea susținerilor privind consecințele negative pe plan fizic și psihic pe care evenimentul rutier le-a avut asupra recurenților, aceștia urmăresc o devoluare totală a fondului, deși legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, întrucât instanța de apel nu a ținut seama, sub nicio formă, de jurisprudența similară din România când a diminuat despăgubirile acordate de prima instanță.

Instanța supremă constată că, prin intermediul acestor critici, recurenții-reclamanți urmăresc să obțină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării sale.

Stabilirea cuantumului acestor daune se face ținându-se seama de o serie de criterii, precum: importanța valorilor protejate, consecințele negative suferite în plan psihic de persoana prejudiciată, gravitatea acestor consecințe și intensitatea cu care aceste consecințe au fost percepute de persoana prejudiciată.

Totodată, între prejudiciile produse și daunele morale acordate trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, aceste criterii au fost avute în vedere de instanța de apel cu ocazia stabilirii cuantumului daunelor morale.

Instanța supremă reține că aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

În acest context, cenzurarea modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legi, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Chiar dacă recurenții-reclamanți invocă incidența art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit căruia, la stabilirea daunelor morale se ține seama de legislația și jurisprudența din România, instanța supremă reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În același sens pot fi evocate și dispozițiile art. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Celelalte critici referitoare la greșita apreciere a probelor administrate în cauză vizează tot temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei, motiv pentru care nu pot fi examinate în recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarate împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 95A din 24 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2021.