ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2573/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, la data de 17 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanței de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) și cu participarea intervenientului forțat B., să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.954,09 RON, reprezentând daune materiale, la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, și la plata de penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, 1357 C. civ. și Regulamentul nr. 864/11.07.2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 743 din 18 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și cu intervenientul forțat B.. S-a dispus obligarea pârâtului Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata către reclamantul A. a sumei de 30.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale și a sumei de 2.184 RON, cu titlu de daune materiale. A fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantului A. privind obligarea Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata de penalități de întârziere. A fost obligat pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata către reclamantul A. a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România și reclamantul A.. Prin decizia civilă nr. 225 A din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinței civile nr. 743 din 18 iulie 2018 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr. x/2018, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 RON în favoarea reclamantului A.. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, recurentul A. a declarat recurs, criticile invocate, în măsura în care nu se referă la situația de fapt și probele administrate, fiind încadrabile în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În esență, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a arătat că, în mod nelegal a fost respins ca inadmisibil motivul de apel legat de daunele materiale solicitate, dovedite ca având legătură directă cu accidentul, având în vedere dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. a) și alin. (5), raportat la art. 11 din Legea nr. 132/2017, art. 26 alin. (1) lit. a) din Norma nr. 20/2017, precum și dispozițiile art. 1387 alin. (1) C. civ., care vizează prejudiciile materiale ce trebuie acoperite în caz de accident. Se învederează că se renunță la solicitarea privind suma de 63 RON, reprezentând realizarea raportului de expertiză medico-legală, și se detaliază cheltuielile care au avut legătură cu accidentul, apreciindu-se că, în mod nelegal, a fost respinsă cererea de suplimentare a prejudiciului material pentru cheltuielile ulterioare pronunțării hotărârii. Susține recurentul că în mod greșit s-a apreciat că solicitarea acestor ultime cheltuieli este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ., în temeiul cărora instanța de apel trebuia să acorde reclamantului toate cheltuielile care sunt în legătură cu prejudiciul. Recurentul susține că instanța de apel nu a argumentat motivul pentru care nu a avut în vedere aceste prejudicii materiale și că decizia apelată este nemotivată sub aspectul soluției de diminuare a cuantumului despăgubirilor morale. În aprecierea acestora nu s-a ținut cont de practica constantă a instanțelor de judecată sau de principiul echității, principiu ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O în materia daunelor morale și pe care instanța de judecată trebuie să îl aplice în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz, păstrându-se un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, precum și între persoanele vătămate ce urmează a fi despăgubite în spețe similare, nefiind respectat astfel principiul egalității în fața legii, cât și cel al nediscriminării. În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel nu a analizat situația personală a recurentului-reclamant, întreaga perioadă de suferință fizică și psihică a acestuia, modul în care accidentul de circulație a afectat nivelul de trai al recurentului având în vedere că a rămas cu incapacitate adaptivă de 10%, aspecte pe care trebuia să le aibă în vedere în aplicarea dispozițiilor art. 41 din CEDO. De asemenea, se mai susține că instanța de apel nu a ținut cont de practica constantă a instanțelor din România în privința numărului de zile de îngrijiri medicale efective și de întreaga perioadă de suferință a reclamantului. Apreciază că, raportat la data accidentului de circulație, 16 martie 2018, norma de drept incidentă este Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de circulație și tramvaie, în vigoare din 12 iulie 2017, precum și Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, în vigoare din 1 august 2017, acestea fiind aplicabile atât asigurătorului RCA, cât și BAAR, neexistând o prevedere legală care să excludă BAAR de a despăgubi persoanele prejudiciate în alt mod sau într-un fel mai limitat decât orice al asigurător RCA, cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Ultimul motiv de recurs vizează faptul că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 21 alin. (4), (5) și 6, prin raportare la art. 33 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 cu privire la regulile de dezdăunare a persoanelor prejudiciate în urma accidentelor rutiere, în cazul neachitării de către pârât a despăgubirilor în termen de 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea acesteia, respectiv că nu au fost acordate penalitățile în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite, respectiv stabilite prin hotărârea judecătorească începând cu a 11-a zi de la rămânerea definitivă a acesteia.

Apărările formulate în cauză: Intimatul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 8 octombrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 225A din 24 octombrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen la 26 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele anterioare, constă în aceea că reclamantul-recurent A. a fost accidentat prin fapta intervenientului - forțat B., de nerespectare a normelor rutiere, dar și de conducere a unui autovehicul fără a deține o asigurare RCA, la data de 16.03.2018, în Ungaria, sens în care, față de leziunile suferite de recurentul-reclamant, pârâta-intimata BAAR a fost obligată la a-l dezdăuna, în calitatea sa de organism de plată a despăgubirilor, dar și în vederea protejării persoanelor prejudiciate în urma unor accidentelor de circulație. Raportat la data accidentului de circulație, 16.03.2018, se confirmă susținerile recurentului, în sensul că norma de drept incidentă este Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 431 din 12 iunie 2017 și Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial, nr. 624 din 01 august 2017. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a arătat că, în mod nelegal a fost respins ca inadmisibil motivul de apel legat de daunele materiale solicitate, dovedite ca având legătură directă cu accidentul, față de dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. a) și alin. (5), raportat la art. 11 din Legea nr. 132/2017, art. 26 alin. (1) lit. a) din Norma nr. 20/2017, precum și dispozițiile art. 1387 alin. (1) C. civ., care vizează prejudiciile materiale ce trebuie acoperite în caz de accident. Potrivit art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 132/2017, "în calitate de organism de plată a despăgubirilor, BAAR garantează fără a avea beneficiu de discuțiune despăgubirea persoanelor prejudiciate, rezidenți ai statelor membre, prin accidente produse pe teritoriul României sau pe teritoriul unui alt stat membru decât statul lor de rezidență, prin intermediul unor vehicule sau tramvaie care staționează în mod obișnuit pe teritoriul României sau pe teritoriul unui stat al cărui birou național auto nu a semnat Acordul multilateral, neasigurate RCA cu toate că, în conformitate cu prevederile legii, pentru acestea trebuia încheiată asigurarea RCA sau prin intermediul unor vehicule neidentificate, în următoarele condiții: a) dacă vehiculul sau tramvaiul a fost identificat, dar nu era asigurat pentru RCA, se acordă despăgubiri atât pentru daune materiale, cât și pentru vătămarea integrității corporale sau sănătății ori pentru deces". De asemenea, conform art. 33 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, cuantumul prejudiciului suferit de persoanele prejudiciate prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României, precum și persoanele care pot beneficia de despăgubiri și condițiile de intervenție ale BAAR în calitate de organism de plată a despăgubirilor sunt stabilite în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale normelor adoptate în aplicarea acesteia în vigoare în România la data producerii accidentului. În aceste condiții, pârâtului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 132/2017, ce vizează riscurile acoperite de către asigurătorul RCA și are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, dar și ale art. 26 alin. (1) lit. a) din Norma nr. 20/2017. Potrivit acestor din urmă dispoziții, la stabilirea despăgubirilor pe cale amiabilă în cazul vătămărilor integrității corporale sau sănătății sau al decesului unor persoane se au în vedere în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății: (i) diferența dintre veniturile nete ale persoanei prejudiciate ca urmare a vătămării integrității corporale ori a sănătății, probate cu documente justificative, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical; (ii) venitul mediu lunar net realizat în ultimul an din activități desfășurate de persoana prejudiciată ca urmare a vătămării integrității corporale ori a sănătății, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat; (iii) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor prejudiciate ca urmare a vătămării integrității corporale ori a sănătății aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare; (iv) eventualele cheltuieli prilejuite de accident, precum cheltuielile cu transportul persoanei prejudiciate ca urmare a vătămării integrității corporale ori a sănătății, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și alte cheltuieli care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare; (v) cheltuielile cu asistenți personali dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie; (vi) prejudicii nepatrimoniale stabilite conform prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 132/2017. Cu privire la prejudiciul material ce i-a fost produs, astfel cum a fost stabilit de către instanțele anterioare, recurentul reclamant susține că, în mod nelegal, a fost respinsă cererea de acordare a prejudiciului material pentru cheltuielile ulterioare spitalizării, dar și pentru cele intervenite după pronunțarea hotărârii, respectiv pentru restul sumei de 1.010,09 RON, deși au fost cheltuieli efectuate în legătură directă cu prejudiciul produs prin fapta intervenientului-forțat. Referitor la aceste sume, Curtea de Apel Cluj a reținut că motivul de apel privind daunele materiale este inadmisibil, întrucât sumele în discuție nu au fost solicitate în fața instanței de fond, ci direct în fața instanței de apel, și, deși fac parte tot din categoria daunelor materiale, sumele în discuție provin din surse diferite. Studiind cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 17.10.2018, Înalta Curte constată că reclamantul A. a solicitat instanței de judecată să fie obligat pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) la plata sumei de 2.954,09 RON, reprezentând daune materiale, instanța admițând în parte această solicitare, numai cu privire la suma de 2.184 RON. Instanța de fond a arătat în motivarea acestei soluții faptul că au fost dovedite cheltuieli cu traducerea și obținerea actelor de la autoritățile maghiare în cuantum de 1.345,9 RON și că, deși s-au depus și bonuri de motorină în cuantum total de 549,69 RON, acestea nu vor fi acordate de instanța de judecată, deoarece, aceste bonuri de carburant au fost emise ulterior datei externării din spitalul din Ungaria, în luna aprilie 2018. În apel, reclamantul a susținut că, chiar dacă sunt ulterioare datei la care a fost externat din spitalul din Ungaria, aceasta nu înseamnă că nu a făcut alte drumuri cu autoturismul personal la consulturi medicale, la Spitalul Județean de Urgență Baia Mare și C., dar și analize și achiziționări de medicamente etc.. Bonurile fiscale pe care le-a depus atașate acțiunii sunt doar o parte din costurile combustibilului suportat de reclamant cu deplasările din localitatea de domiciliu în Baia Mare, la medici … Acest prejudiciu material este unul cert, fiind suportat în totalitatea lui de către reclamant, cheltuieli cauzate prin fapta intervenientului-forțat, astfel că pârâtul, va trebui să îl dezdăuneze pe reclamant pentru întreg prejudiciul, potrivit art. 1385 alin. (1) C. civ. "Prejudiciul se repară integral...". Ca atare, apelantul a criticat faptul că instanța de fond, în mod nefondat, nu a avut în vedere toate cheltuielile suportate de reclamant din cauza faptei intervenientului-forțat, dovedite cu bonuri și chitanțe, dar și alte înscrisuri în strânsă legătură cu acestea, care deja fuseseră depuse în fața instanței de fond și analizate de către aceasta, fiind respinse pe fond, iar nu ca un fine de neprimire, generat, spre exemplu de aplicarea sancțiunii decăderii instituită de art. 204 C. proc. civ. Pe cale de consecință, cu privire la suma de 549,69 RON, reprezentând contravaloare carburant, în mod greșit Curtea a apreciat că nu au fost solicitate primei instanțe și au sursă diferită de cele solicitate în fața instanței de fond, că nu reprezintă aceeași pretenție ..., aceasta fiind o cerere nouă în apel. În situația în care aceste cheltuieli au făcut obiectul analizei tribunalului, nu se poate considera că reprezintă cereri noi, efectuate direct în calea de atac a apelului, astfel încât în mod greșit a fost respins ca inadmisibil motivul de apel referitor la modul de stabilire a prejudiciului material, nefiind argumentat motivul pentru care nu au fost acordate aceste prejudicii materiale. În aceste condiții sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căror, casarea unor hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest caz de casare impune trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel care urmează a analiza fiecare sumă solicitată instanței de fond ca făcând parte din prejudiciul material și contestată în calea de atac a apelului. În măsura în care, în apel au fost solicitate și alte sume decât cele solicitate tribunalului, se va verifica incidența sau nu a dispozițiilor art. 478 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora în apel se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și va putea fi invocată compensația legală, respectiv dacă despăgubirile solicitate ulterior se subsumează sau nu obiectului inițial, prin prisma aceleiași surse de proveniență pentru fiecare categorie de prejudiciu material în parte. În cadrul unui alt motiv de recurs se susține că decizia apelată este nemotivată și sub aspectul soluției de diminuare a cuantumului despăgubirilor morale, invocându-se, în esență, și o dezlegare nelegală, cu nesocotirea criticilor de cuantificare și evaluare a daunelor morale, tradusă în diminuarea cuantumului acestora la o valoare prea mică. Subordonând analiza legalității deciziei de apel criticilor deduse judecății în calea de atac a recursului, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată cu care s-a adresat instanțelor, reclamantul a solicitat obligarea la repararea prejudiciilor de ordin material și moral suferite în urma accidentării sale de către intervenient, a pârâtului, în calitate de organism de plată a despăgubirilor, care, conform prevederilor legale (art. 33 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, citat anterior) sunt stabilite întocmai ca cele ce vizează asigurătorii de răspundere civilă delictuală. Reținând ca fiind dovedite și întrunite în cauză condițiile angajării răspunderii civile delictuale și, de asemenea, în considerarea consecințelor de ordin fizic și moral suportate de reclamantul-victimă a accidentului rutier, prin hotărârea primei instanțe a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului 30.000 de euro cu titlu de daune morale. Prin hotărârea pronunțată, tribunalul a arătat că " Privitor la daunele morale se reține faptul că s-a dovedit în dosar producerea anumitor afecțiuni medicale care au necesitat îngrijiri medicale în cuantum de 80-85 de zile la coloana cervicală. Pe de altă parte, din declarațiile martorilor a reieșit suferința pe care a avut-o reclamantul pe perioada spitalizării și imediat după, perioadă în care era ajutat doar de soția sa inclusiv pentru a se hrăni. De altfel, suferința a fost dată și de purtarea acelui guler cervical, ori de afectarea nivelului de trai, după cum au relevat și martorii. În prezent depozițiile acestora au relevat că reclamantul nu mai poate lucra ca și înainte, făcând doar curse scurte ca și șofer, dar și faptul că modul de viață i-a fost afectat, devenind o persoană mai închisă în sine, mai puțin comunicativă și veselă - filele nr. x). Suferința psihică a fost mai mare și datorită copiilor reclamantului care erau triști și supărați, după cum au învederat martorii. Este evident faptul că reclamantul a suferit o traumă, fiind nevoit să suporte dureri fizice datorită imobilizării sale. Totodată imobilizarea unei persoane și imposibilitatea acesteia de a se autoîngriji, cu tot ce implică aceasta, generează suferințe psihice. Criticată în apelul pârâtului ca fiind vădit exagerată, această parte a soluției primei instanțe a fost schimbată prin decizia atacată în sensul diminuării cuantumului daunelor morale la 50.000 de RON, în loc de 30.000 de euro, cât se stabilise inițial în fața tribunalului. Măsura dispusă a fost argumentată în sensul că "apelul este fondat deoarece scopul acordării daunelor morale este reprezentat de realizarea unei satisfacții morale pentru suferințele de același ordin (moral), iar nu pentru a se realiza o satisfacție materială, că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, și o mare doză de apreciere și aproximare, fapt explicabil în raport de natura nepatrimonială a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc, iar în condițiile în care criteriile de determinare a întinderii prejudiciului moral și a cuantumului daunelor morale nu sunt prevăzute legal, rămâne la latitudinea instanței să identifice modalitatea adecvată de alinare a suferințelor psihice cauzate de prejudiciul psihic suferit, cu respectarea principiului echității și cu asigurarea unui caracter rezonabil al daunelor morale acordate. Din acest motiv, al caracterului rezonabil și echitabil al sumelor acordate cu titlul de daune morale, Curtea a considerat pe baza propriei aprecieri că suma de 50.000 RON este mai aptă să asigure un echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, mai în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, însă fără a se ajunge la situația îmbogățirii fără justă cauză, cum ar putea fi posibil raportat la alte sume sensibil mai mari, respectiv suma de 30.000 euro stabilită de instanța de fond." Aceste considerente arătate mai sus au fost considerate valabile și pentru apelul reclamantului, arătându-se că, în condițiile în care criteriile de determinare a întinderii prejudiciului moral și a cuantumului daunelor morale nu sunt prevăzute legal, rămâne la latitudinea instanței să identifice modalitatea adecvată de alinare a suferințelor psihice cauzate de prejudiciul suferit, cu respectarea principiului echității și cu asigurarea unui caracter rezonabil al daunelor morale acordate. Astfel justificată, măsura instanței de apel apare ca fiind nemotivată, dovedindu-se îndreptățită critica recurentului-reclamant care a susținut că decizia pronunțată în apel nu cuprinde motivele pentru care instanța a decis reducerea considerabilă a sumei acordate cu titlu de daune morale de către tribunal. Așa cum se observă din studierea considerentelor hotărârii atacate, diminuarea sumelor recunoscute cu titlu de reparație a prejudiciilor de ordin moral suferite de reclamant în urma accidentului de circulație a cărui victimă a fost a fost justificată prin una și aceeași frază care trimite la latitudinea instanței de a identifica modalitatea adecvată de alinare a suferințelor psihice cauzate de prejudiciul suferit, cu respectarea principiului echității și cu asigurarea unui caracter rezonabil. Trimiterea este doar una formală, de vreme ce nu se explică modul în care criteriile în raport de care se stabilește prejudiciul, precum circumstanțele producerii faptei prejudiciabile, vârsta reclamantului, suferințele fizice și psihice, impactul asupra vieții sale sociale și profesionale, etc, au funcționat (de fiecare dată în parte) în sensul determinării unui anume nivel al cuantumului despăgubirilor ori în sensul diminuării acestuia. Apare, astfel, îndreptățită susținerea recurentului-reclamant în sensul că, modul în care a fost realizată judecata în apel dovedește că instanța a primit și a avut în vedere exclusiv susținerile pârâtului, partea constatând că în hotărârea primei instanțe i-au fost acordate daune morale într-un anumit cuantum, cu o anume justificare și că, în apel, fără a analiza criteriile avute în vedere de prima instanță sau invocate prin cererea de chemare în judecată, cuantumul daunelor morale acordat inițial a fost drastic diminuat. Raportându-se în analiza sa la un cuantum al daunelor morale acordat prin hotărârea primei instanțe, curtea de apel nu putea diminua în mod considerabil acest cuantum fără a arăta și argumentele care fac diferența între aprecierile sale și cele ale primei instanțe, chiar dacă măsura sa a fost dispusă pe tărâmul despăgubirilor menite să asigure repararea unor prejudicii de ordin nepatrimonial, în privința cărora instanțele statuează, de principiu, în echitate, după cum ea însăși reține. Însă, a statua în echitate nu echivalează cu a nu motiva măsura decisă de instanță în privința daunelor morale și nici nu poate să legitimeze o soluție care, în absența argumentelor care să o justifice, apare ca având un pronunțat caracter discreționar. Or, cerința legală a motivării hotărârii prevăzută prin dispozițiile art. 425 C. proc. civ., a cărei respectare este asigurată prin dispozițiile art. 174-179 și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a fost instituită în scopul bunei și corectei înfăptuiri a justiției, a posibilității exercitării controlului judiciar și, nu în ultimul rând, în scopul protejării părților împotriva unor soluții sau măsuri discreționare din partea instanțelor judecătorești. Apreciind, pentru motivele arătate, că hotărârea instanței de apel nu respectă exigența legală a motivării soluției dată cererii reclamantului de acordare a daunelor pentru repararea prejudiciilor de ordin moral, Înalta Curte va admite recursul declarat în considerarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 496 alin. (2) C. proc. civ. și va casa decizia atacată, urmând ca litigiul să fie trimis aceleiași instanțe de apel spre rejudecare și cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va avea în vedere și celelalte critici ale recursului reclamantului, prin care acesta a susținut că valoarea acordată cu acest titlu dovedește o nesocotire/ignorare a criteriilor doctrinare și jurisprudențiale de cuantificare a prejudiciilor de ordin moral, critici a căror analiză în recurs nu a putut fi realizată, pe de o parte dată fiind nemotivarea hotărârii curții de apel, iar, pe de altă parte, ca urmare a aprecierii caracterului întemeiat al motivului de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs ce vizează faptul că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 21 alin. (4), (5) și 6, prin raportare la art. 33 alin. (5) din Legea nr. 132/2017 cu privire la regulile de dezdăunare a persoanelor prejudiciate în urma accidentelor rutiere, respectiv acordarea penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire stabilite prin hotărârea judecătorească, începând cu a 11-a zi de la rămânerea definitivă a acesteia, în cazul neachitării/îndeplinirii defectuoase/întârzierii plății de către pârât a despăgubirilor în termen de 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit textelor invocate în cererea de recurs, respectiv art. 21 alin. (4), (5) și 6 din Legea nr. 132/2017, (4) despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F. (5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii. (6) În cazurile privind vătămările corporale și daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalitățile și plata acestora sunt stabilite de către instanța judecătorească. După cum se poate lesne observa toate aceste texte fac referire la asigurătorul RCA, motiv pentru care instanțele anterioare au apreciat că nu sunt aplicabile și pârâtului Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR). Recurentul invocă incidența dispozițiilor art. 33 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, potrivit cărora în calitate de organism de plată a despăgubirilor, BAAR garantează fără a avea beneficiu de discuțiune despăgubirea persoanelor prejudiciate, rezidenți ai statelor membre, prin accidente produse pe teritoriul României sau pe teritoriul unui alt stat membru decât statul lor de rezidență, prin intermediul unor vehicule sau tramvaie care staționează în mod obișnuit pe teritoriul României sau pe teritoriul unui stat al cărui birou național auto nu a semnat Acordul multilateral, neasigurate RCA cu toate că, în conformitate cu prevederile legii, pentru acestea trebuia încheiată asigurarea RCA sau prin intermediul unor vehicule neidentificate, cuantumul prejudiciului suferit de persoanele prejudiciate prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României, precum și persoanele care pot beneficia de despăgubiri și condițiile de intervenție ale BAAR în calitate de organism de plată a despăgubirilor fiind stabilite în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale normelor adoptate în aplicarea acesteia în vigoare în România la data producerii accidentului. Or, în considerarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) și (2) lit. a) și b) ale Legii nr. 132/2017, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) se constituie ca asociație profesională, independentă și autonomă a tuturor societăților de asigurare, indiferent de forma de organizare și de statul în care își au sediul social, care, în baza legii, au dreptul să practice în România asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și are printre atribuții și pe cea de birou național auto și de organism de plată a despăgubirilor, în conformitate cu prevederile art. 33 din aceeași lege. Conform art. 32 alin. (6) din același act normativ, în exercitarea acestor atribuții, BAAR despăgubește persoanele prejudiciate în calitate de garant al obligației de despăgubire și, după plata despăgubirii, se subrogă în drepturile acestora dobândind un drept de regres împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în privința despăgubirii plătite, a cheltuielilor legate de instrumentarea și lichidarea pretențiilor de despăgubire, precum și pentru dobânda legală aferentă cheltuielilor efectuate. În noțiunea de cheltuieli legate de instrumentarea și lichidarea pretențiilor de despăgubire intră și cele legate de achitarea penalităților de întârziere pe care un asigurător le-ar fi achitat persoanei vătămate în condițiile art. 21 alin. (4), (5) și 6 din Legea nr. 132/2017 în cazul neachitării/îndeplinirii defectuoase/întârzierii plății despăgubirilor în termen de 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă. Dispozițiile art. 21 din Constituția României consacră accesul liber la justiție ca drept fundamental, prevăzându-se că "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". Acest drept fundamental este prevăzut și în art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, potrivit căruia: "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale...". În considerarea acestor argumente, soluția ca BAAR să se subroge în toate obligațiile privind plata despăgubirilor de către un asigurator RCA, inclusiv în cea de garantarea de plată imediată a acestora prin prisma aplicării unor sancțiuni pecuniare de genul penalităților în discuție, apare ca fiind justificată și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic diferit cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, victime ale accidentelor rutiere, unii să își poată valorifica toate drepturile prevăzute de lege față de o entitate juridică (asiguratorul RCA), iar alții, față de o altă persoană juridică, să nu aibă aceleași garanții, deși legea o impune. De altfel, pe lângă dispozițiile Legii nr. 132/2017, anterior citate, o dovadă în sensul că BAAR este asimilat unui asigurător în privința tuturor aspectelor de stabilire și plată a despăgubirilor (inclusiv de garantare a plății în termenul de 10 zile de la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești de stabilire a prejudiciului) sunt și dispozițiile normelor adoptate în aplicarea acesteia în vigoare în România la data producerii accidentului. Astfel, potrivit art. 29 din Norma ASF nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, oferta de despăgubire este înaintată persoanei prejudiciate de către asigurătorul RCA sau BAAR, după caz, iar, conform art. 39 alin. (3) din aceeași normă, asigurătorii RCA, BAAR sau FGA, emit documentul de constatare respectând caracterul unic corespunzător fiecărui eveniment. De altfel, chiar intimatul pârât, în cuprinsul întâmpinării formulate, nu contestă, ci chiar susține că este un garant în ceea ce privește celeritatea dezdăunării părții prejudiciate, celeritate care implică inclusiv virarea sumei stabilită de instanța judecătorească cu titlu de prejudiciu într-un termen cât mai scurt. Acesta nu formulează apărări cu privire la neaplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (4), (5) și 6 prin raportare la art. 32 și 33 din Legea nr. 132/2017, ci cu privire la momentul de la care trebuie acordate penalitățile (moment care, de altfel, nu este contestat de recurent), apreciind că, "singura posibilitate de obligare la plata unei penalități în sarcina noastră, poate fi începând cu cea de a 11-a zi de la data la care hotărârea a rămas definitivă". În aceste condiții, soluția instanței de apel de a respinge cererea de acordare a penalităților în cuantum de 0,2%/zi întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire începând cu a 11-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de stabilire a acesteia, a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 132/2017, fiind incident astfel motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe cale de consecință, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 225A din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și, ca urmare a casării deciziei recurate, va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, care va avea în vedere modalitatea în care au fost dezlegate problemele de drept de către instanța de recurs, dar și limitele în care hotărârile anterioare au fost supuse controlului judiciar. PENTRU ACESTE MOTIVE,