ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 846/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă la 17 octombrie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Biroul Asigurătorilor Auto din România și cu intervenientul forțat B., obligarea pârâtului la plata sumelor de 2954,09 RON reprezentând daune materiale și de 100.000 euro reprezentând despăgubiri morale, precum și la plata de penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii. În drept au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357 C. civ., Regulamentul nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 743 din 18 iulie 2019, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis, în parte, cererea, l-a obligat pe pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata, către reclamantul A., a sumei de 30.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale și a sumei de 2 184 RON, cu titlu de daune materiale. A respins, ca nefondată, cererea de obligare a pârâtului la plata de penalități de întârziere și a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 3500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Primul ciclu procesual 3.1 Prin decizia civilă nr. 225/A din 24 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 RON în favoarea reclamantului A., menținând celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe. 3.2. Prin decizia nr. 2573 din 26 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamantului împotriva deciziei, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Deciziile pronunțate de curtea de apel 4.1. Rejudecând, prin decizia nr. 66/A din 17 martie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul reclamantului împotriva sentinței tribunalului, l-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale și a sumei de 3.194,09 RON cu titlu de daune materiale, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de stabilire a despăgubirilor, penalități ce vor fi calculate cu privire la suma stabilită cu titlu de daune materiale și morale. L-a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în toate etapele procesuale. 4.2. Prin decizia din 2 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 66/A/2021 formulată de reclamantul A., a completat dispozitivul în sensul că a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată pretinse pentru judecata apelului în primul ciclu procesual.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestor decizii a declarat recursuri reclamantul A.. 1). Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 66/A/2021, recurentul a criticat hotărârea pentru faptul că nu cuprinde motivele pentru care instanța a decis reducerea considerabilă a sumei acordate cu titlu de daune morale de către tribunal, respectiv pentru că aceasta cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) și nu s-a conformat îndrumărilor instanței de recurs sub acest aspect. Potrivit recurentului, instanța de apel nu putea diminua cuantumul despăgubirilor acordat de prima instanță fără a expune argumentele ce ar fi făcut diferența între aprecierile sale și cele ale primei instanțe. Pe de altă parte, cu ocazia rejudecării, instanța de apel trebuia să aibă în vedere și celelalte critici ale recursului reclamantului, printre care nesocotirea/ignorarea criteriilor doctrinare și jurisprudențiale de cuantificare a prejudiciului de ordin moral, așa cum îndruma decizia de casare. Recurentul a susținut că admiterea apelului pârâtului s-a făcut exclusiv pe baza apărărilor acestuia referitoare la îmbogățirea fără justă cauză, susțineri care nu au fost însă dovedite. Recurentul a mai criticat decizia pentru faptul că instanța a încălcat normele de drept material cu privire la modalitatea de cuantificare a prejudiciului, respectiv dispozițiile art. 1391 alin. (1) C. civ., art. 2 pct. 20 și 22, art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017. Potrivit recurentului, pentru o cuantificare corectă a prejudiciului suferit de reclamant, instanța trebuia să țină seama de întreaga perioadă de convalescență a acestuia ulterior externării din spital, de faptul că a rămas cu stare de incapacitate adaptativă de 10%, de consecințele asupra stării de sănătate și de tratamentul medical impus, de întreaga suferință psihică și fizică a acestuia, de nivelul de trai social, economic, în plan național avut anterior accidentului dar și raportat la data producerii sale, respectiv 16 martie 2018, precum și de culpa exclusivă a intervenientului forțat în producerea accidentului. În opinia recurentului, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1388 C. civ., normele aplicabile fiind art. 2 pct. 22, art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 132/2017, art. 1391 alin. (1) C. civ. A solicitat reaprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată din toate etapele procesuale, la nivelul dovedit cu chitanțele depuse la dosar. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. 2). Prin recursul declarat împotriva deciziei din 2 iunie 2021 de completare dispozitiv, recurentul a susținut că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 453 alin. (1), art. 501 alin. (1) C. proc. civ. A precizat că prin trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel cauza nu a fost soluționată, rejudecarea presupunând analizarea tuturor cererilor părților, inclusiv celor referitoare la cheltuielile de judecată ori alte cereri incidentale sau conexe formulate. Astfel, a susținut că nu are relevanță soluția instanței de apel din primul ciclu procesual, de respingere a apelului pe care l-a formulat, câtă vreme hotărârea instanței a fost casată în întregime. De asemenea, prin trimiterea cauzei spre rejudecare, apelul reclamantului nu a fost soluționat, nefiind stabilită partea câștigătoare, astfel că în cel de-al doilea ciclu procesual, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată. În cel de-al doilea ciclu procesual, instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra cererilor din apel din primul ciclu procesual, principale și accesorii, inclusiv cheltuieli de judecată, însă aceasta a acordat doar cheltuieli de judecată în al doilea ciclu procesual, încălcând astfel prevederile legale menționate. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Biroul Asigurătorilor din România - Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului împotriva deciziei nr. 66/A/2021. A arătat că hotărârea instanței de apel este temeinică și legală, s-a raportat la actul normativ incident în speță și a interpretat în mod corect textul legal aplicabil. A susținut că în considerentele hotărârii se regăsesc argumentele pentru care a fost admis, în parte, apelul reclamantului și, în tot, apelul intimatului, precum și explicațiile pentru care la stabilirea cuantumului daunelor morale nu se poate ține seama de invaliditatea posttraumatică de 10%. Potrivit intimatului, instanța de apel și-a îndeplinit obligația de examinare a jurisprudenței pentru ca, în stabilirea cuantumului daunelor morale, pe de o parte, reclamantul să fie just despăgubit, iar pe de altă parte, această despăgubire să nu reprezinte o îmbogățire fără just temei. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat aspectele învederate prin memoriul de recurs și a solicitat admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat. Intimatul - pârât Biroul Asigurătorilor din România a formulat întâmpinare și la recursul declarat împotriva deciziei de completare din 2 iunie 2021, prin care a solicitat respingerea acestuia și menținerea deciziei privind admiterea cererii de completare a acestei hotărâri sub aspectul cheltuielilor de judecată. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului.

Procedura de filtru Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost analizat în completul filtru și comunicat părților, iar prin încheierea din 8 decembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 13 aprilie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție 1). Analizând recursul formulat împotriva deciziei nr. 66A/17.03.2021 a Curții de Apel Cluj, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, potrivit celor ce urmează. - Critica de nemotivare a hotărârii instanței de apel în privința diminuării daunelor morale acordate recurentului-reclamant (de la suma de 30.000 eu acordată prin hotărârea de primă instanță, la suma de 50.000 RON) și de aici, de nerespectare a îndrumărilor din decizia de casare anterioară (nr. 2573/26.11.2020 a Î.C.C.J.) nu poate fi primită. În esență, subsumat punctului 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul a reclamat utilizarea din nou de trimiteri formale, generale, de către instanța de apel din rejudecare, atunci când a răspuns criticilor din apelul său și al pârâtului B.A.A.R. care vizau cuantumul daunelor morale, fără referiri concrete la situația dată judecății, fără indicarea diferențelor în apreciere față de prima instanță și fără a ține cont de practica constantă a instanțelor de judecată, justificarea soluției fiind oferită pe tărâmul principiului echității, de aceeși manieră ca a primei decizii din apel, ce a fost casată. Făcând trimitere la îndrumările deciziei nr. 2573/26.11.2020 a Î.C.C.J., recurentul a reamintit că instanța de rejudecare nu putea diminua în mod considerabil cuantumul daunelor morale fără a arăta și argumentele care fac diferența între aprecierile sale și cele ale primei instanțe, după cum susține că ar fi trebuit să utilizeze criteriile doctrinare și jurisprudențiale de cuantificare a prejudiciilor de ordin moral. Aceste critici sunt nefondate, observându-se că analiza instanței de apel subsumată controlului judiciar asupra cuantificării daunelor morale acordate prin sentința tribunalului a avut în vedere chiar elementele probatorii ale cauzei și situația concretă a reclamantului. Astfel, stabilind că sunt exagerate daunele morale recunoscute în beneficiul reclamantului de 30.000 euro, instanța de apel a avut în vedere certificatul medico-legal, completarea acestuia, raportul de expertiză medico-legală din cuprinsul cărora au rezultat consecințele traumatice suferite de parte, modalitățile de remediere a acestora și numărul de îngrijiri medicale pe care le-a necesitat. În plus, instanța de apel a arătat, cât privește consecința invalidității posttraumatice permanente de 10%, că aceasta nu justifică o cuantificare prin majorarea daunelor morale, ci, în măsura în care îi cauzează reclamantului o îngreunare a desfășurării profesiei, l-ar îndreptăți pe acesta la solicitarea acordării de despăgubiri pe temeiul art. 1387 C. civ. Prin urmare, nu se poate spune că instanța de apel din rejudecare a procedat întocmai ca aceea din primul ciclu procesual al cauzei, a cărei hotărâre a fost casată prin decizia nr. 2573/26.11.2020 a Î.C.C.J., printre altele, pentru viciul nemotivării soluției în privința daunelor morale, viciu dedus din utilizarea unor trimiteri formale la principiul echității, fără expunerea argumentelor de diferențiere între aprecierile sale și cele ale primei instanțe. Este adevărat că și a doua instanță de apel a invocat principiul echității atunci când, urmare a argumentelor pe care le-a avut în vedere, a stabilit în concret suma considerată rezonabilă și îndestulătoare pentru compensarea prejudiciilor de ordin moral, însă această trimitere este inerentă atunci când în discuție este repararea daunelor de ordin nepatrimonial pentru care legea nu stabilește criterii legale de cuantificare. În mod diferit însă de prima instanță de apel, cea din rejudecare a indicat în prealabil criteriile pe care le-a avut în vedere și care au impus, în opinia sa, o diminuare a sumelor acordate reclamantului. Cât privește criteriile doctrinare și jurisprudențiale de cuantificare a prejudiciului de ordin moral, ele au fost expuse în partea de început a considerentelor deciziei atacate, când instanța a evocat rolul/funcția acestor daune care, în principiu, nu este una reparatorie, cât mai degrabă una compensatorie. Pentru aceleași motive, anterior expuse, pentru care nu se poate considera că soluția instanței de apel, adoptată în privința despăgubirilor acordate reclamantului pentru prejudiciile de ordin moral, ar fi nemotivată, nu se poate afirma nici că aceasta ar contraveni îndrumărilor date în rejudecare prin decizia de casare a instanței de recurs. - Încălcarea normelor de drept material cu privire la modalitatea de cuantificare a întregului prejudiciu suferit de recurent, susținută de parte cu trimitere la dispozițiile art. 1391 alin. (1) C. civ., art. 2 pct. 20 și 22, art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 132/2017 și la aprecierea instanței din apel în sensul că invaliditatea posttraumatică permanentă de 10% nu ar constitui un fundament suficient pentru acordarea daunelor morale într-un cuantum exagerat de mare, constituie, de asemenea o critică nefondată. Potrivit art. 1391 alin. (1) C. proc. civ. "În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială". Prin faptul că instanța de apel a diminuat cuantumul daunelor morale apreciate ca fiind cuvenite reclamantului nu înseamnă că a încălcat această dispoziție legală întrucât suma stabilită, chiar în cuantum diminuat, răspunde în esență acelorași nevoi de compensare a prejudiciului moral, în toate componentele acestuia descrise de judecătorul de primă instanță, care a avut în vedere atât suferințele de ordin fizic și psihic din perioada spitalizării și cea a recuperării, perioada de imobilizare și dependență de ajutorul soției, afectarea nivelului de trai, restrângerea posibilităților de viață familială și socială, per ansamblu. Așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, diminuarea sumei acordată de prima instanță cu titlu de prejudiciu moral s-a făcut în considerarea numărului de zile de îngrijiri medicale, a vătămărilor concrete aduse integrității corporale a reclamantului, mijloacelor/posibilităților de remediere a acestora și urmare a aprecierii instanței de apel că invaliditatea posttraumatică permanentă de 10% nu justifică o majorare a daunelor morale cuvenite reclamantului, fără ca instanța de apel să înlăture vreuna din celelalte componente ale prejudiciului moral descris în sentința tribunalului, criticate fără temei prin recurs ca lipsind evaluării realizată în urma controlului judiciar înfăptuit în apel. Este adevărat că incapacitatea adaptivă, în general - descrisă prin H.G. nr. 155/2011 drept tulburare morfologică și funcțională ce exprimă limitele persoanei în efortul de a se adapta la mediul natural și social -, nu determină consecințe asupra capacității de muncă a persoanei (situație care se verifică și în cazul reclamantului, raportul de expetiză consemnând că nu s-a identificat scăderea capacității de muncă a acestuia și nici încadrarea sa în grad de handicap), astfel că trimiterea instanței de apel la dispozițiile art. 1387 C. civ., ca mijloc de dezdăunare a unei atare consecințe, este neavenită. Cu toate acestea, Înalta Curte are în vedere că, deopotrivă în legătură cu incapacitatea adaptivă de 10%, instanța de apel a reținut și caracterul său neînsemnat, insuficient pentru a determina în sine o majorare a cuantumului daunelor morale. Aceasta apreciere este una care ține seama ori se înscrie în relația "deficiență funcțională - incapacitate adaptivă - grad de invaliditate" descrisă prin normele H.G. nr. 155/2011 potrivit cu care, o incapacitate adaptivă sub 19% a unei persoane o încadrează pe aceasta ca fiind una fără deficiențe funcționale și care nu induce invaliditate, deficiențele funcționale ușoare fiind prezente abia la persoanele ce prezintă o incapacitate adaptivă de 20-49%. Nu se va deduce de aici că inconvenientele pe care reclamantul le invocă, plecând de la această incapacitate adaptivă, au fost cu totul excluse din calculul despăgubirii, ci doar că acestea, neavând o anume gravitate, s-a considerat că nu pot fi compensate cât să atragă în sine o majorare sau o cuantificare sporită a daunelor acordate. Ca orice inconveniente decurgând din vătămarea corporală suferită de o persoană, trebuie acceptat că și acestea au fost avute în vedere în evaluarea prejudiciului moral, ca parte a suferinței fizice și psihice ori a restrângerii posibilităților de viață familială și socială, apreciate ca fiind compensate (fără pretenția însă de a fi integral ori complet reparate) în sumă de 50.000 RON acordată în urma evaluării instanței de apel. În sfârșit, Înalta Curte are în vedere și că aprecierea caracterului insuficient al incapacității adaptive de 10% a reclamantului, care n-ar putea constitui fundament pentru o dezdăunare în cuantum majorat a daunelor morale solicitate de acesta, face parte din evaluarea elementelor de fapt ale cauzei aflată în atribuția și puterea instanței de apel, care nu poate fi supusă cenzurii instanței de recurs, rolul său fiind unul restrâns la controlul în legalitate al deciziei pronunțate. În considerarea acestor motive, recursul declarat împotriva deciziei nr. 66A/17.03.2021 a Curții de apel Cluj se apreciază ca fiind nefondat. Acest memoriu de recurs mai conține în finalul său și solicitarea de reapreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată din toate etapele procesuale, la nivelul solicitat și dovedit cu chitanțele justificative, însă în considerarea caracterului nefondat al căii de atac a recursului care impune respingerea acestuia, se reține că nu există un temei al reașezării cheltuielilor de judecată solicitate și acordate în etapele procesuale anterioare. De asemenea, soluția asupra recursului declarat nu îngăduie acordarea cheltuielilor de judecată din această etapă procesuală recurentului, întrucât în lumina art. 453 alin. (1) C. proc. civ., el este partea căzută în pretenții. 2) Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei completatoare din 2.06.2021 a aceleiași Curți de apel, în scopul soluționării integrale a pretențiilor privind cheltuielile de judecată efectuate de parte, prin includerea și a acelora din etapa apelului din primul ciclu procesual al cauzei, este însă întemeiat. Acest recurs, fundamentat de parte pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și reîncadrat prin raportul asupra recursurilor, va fi examinat în lumina dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât critică o soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din etapa apelului, cu nesocotirea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., funcție de rezultatul procesului. Astfel, se constată că, soluționând în sensul respingerii cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată din etapa apelului, din primul ciclu procesual al cauzei, instanța de apel a avut în vedere în mod eronat soluția dată acestuia prin decizia nr. 225A/24.10.2019, care a fost de respingere a căii de atac a apelului. Judecând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată limitat doar la această soluție pronunțată în privința apelului formulat de reclamant, instanța de apel a scăpat din vedere faptul că decizia nr. 225A/24.10.2019 a fost casată în urma soluționării recursului și că, potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, astfel că decizia menționată nu putea constitui reper în privința determinării culpei procesuale a părților litigante, necesară rezolvării cererii de cheltuieli cu procedura. De asemenea, instanța de apel a scăpat din vedere că, urmare a casării deciziei de apel din primul ciclu procesual al cauzei, judecata litigiului în etapa apelului a continuat și că rezultatul procesului/soluția asupra apelului reclamantului care contează în rezolvarea cererii acestei părți privind cheltuielile de judecată este chiar cea a deciziei pe care ea însăși a pronunțat-o în rejudecare, respectiv decizia nr. 66A/17.03.2021, care - în termenii proprii utilizați de instanță și diferit de prima decizie de apel (care respinsese apelul părții) - a admis în parte apelul reclamantului. Prin urmare, se impunea ca, alături de cheltuielile de judecată dovedite ca realizate de reclamant pentru etapa apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, să fie avute în vedere și cele din primul ciclu procesual asupra cărora acționează aceleași reguli de acordare aplicate de instanță, respectiv cele deduse din cuprinsul art. 451 alin. (1), art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., funcție de aceleași criterii (respectiv proporția pretențiilor admise și rezultatul procesului în apel care este cel al deciziei nr. 66A/17.03.2021). În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 66A/17.03.2021 a Curții de Apel Cluj, dar va admite recursul formulat împotriva deciziei de completare a acesteia, pronunțată de aceeași instanță la 2.06.2021, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluția adoptată relevând o încălcare de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Pe cale de consecință și în temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia arătată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare (cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată realizate de reclamant în primul ciclu procesual al cauzei) în raport de dezlegările date în cele de mai sus. Pe de o parte, în considerarea soluției de respingere a recursului declarat împotriva nr. 66A/17.03.2021, iar pe de altă parte, întrucât soluția recursului împotriva deciziei de completare din 2.06.2021 a impus soluția casării cu trimiterea spre rejudecare a cererii reclamantului, care este formulată într-o procedură supusă unei reglementări speciale - cea a art. 447 C. proc. civ. - cât privește cheltuielile aferente procedurii de completare, Înalta Curte va respinge cererea recurentului privind acordarea cheltuielilor de judecată din etapa recursului. PENTRU ACESTE MOTIVE,