ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1107/2023

Ședința publică din data de 9 mai 2023

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă la data de 14 mai 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B.. Voluntari și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 2.393,61 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, distrus în urma accidentului rutier; suma de 7.198,35 RON, reprezentând daune materiale, suma de 200.000 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri morale pretinse pentru suferința fizică și psihică; dobânda legală calculată pentru sumele dispuse prin hotărâre judecătorească, de la data introducerii acțiunii și până la achitarea efectivă a acestora și cheltuielile de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 136/1995 a asigurărilor, Norma ASF nr. 23/2014, art. 1535, art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385-1387, art. 1388, art. 1391, art. 2223-2226 C. civ.

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă la data de 28 septembrie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta C. a chemat în judecată pe pârâta B. Voluntari și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 6.803,04 RON, cu titlu de despăgubiri materiale ocazionate de costurile necesare îngrijirii medicale; obligarea pârâtei la plata sumei de 750.000 RON, cu titlu de despăgubire reprezentând daune morale ca urmare a vătămărilor corporale produse în accidentul rutier; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%/zi aferente daunelor materiale și morale calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 și a cheltuielilor de judecată.

În ședința din 22 ianuarie 2019, instanța a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018 .

Prin cererea înregistrată la dosar nr. x/2018, pârâta B. Voluntari a solicitat introducerea în cauză a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii București, în temeiul art. 78 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 263 din 13 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. și, pe cale de consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantului:

- suma de 2.480,43 RON cu titlu de daune materiale;

- 100.000 RON cu titlu de daune morale;

- 3.630 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.

Totodată, prin aceeași hotărâre, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta C. împotriva pârâtei B. și a obligat pârâta să plătească reclamantei:

- suma de 9.258,11 RON cu titlu de daune materiale;

- 110.916 RON cu titlu de daune morale;

- 4.935 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%/zi, începând de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

A respins cererea formulată de pârâta B. pentru introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România, ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcția Fondul de Protecția Victimelor Străzii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri principale reclamanții A. și C., înregistrate la data de 30 iunie 2021 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel incident și pârâta B.

Prin apelul declarat, apelantul-reclamant A. a solicitat schimbarea sentinței primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii introductive în integralitatea ei, cu cheltuieli de judecată efectuate în ambele faze procesuale.

Prin apelul declarat, reclamanta C. a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost aceasta precizată, iar pe cale de consecință obligarea pârâtei la plata sumei de 9.790,66 RON, cu titlu de pretenții reprezentând despăgubiri materiale ocazionate de costurile necesare îngrijirii medicale (suma de 532,55 RON - diferența de la suma acordată în valoare de 9.258,11 RON până la suma solicitată de 9.790,66 RON); - plata sumei de 2.500.000 RON cu titlu de pretenții reprezentând daune-morale ca urmare a vătămărilor corporale produse în accident (suma de 2.389.084 RON - diferența de la suma acordată în valoare de 110.916 RON până la suma solicitată de 2.500.000 RON); obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi aferente daunelor materiale și morale calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9.870 RON, astfel cum au fost ocazionate cu acest proces, constând în onorariu de avocat, onorariu de expert asistent în specialitatea autovehicule și onorariu de expert asistent în specialitatea medicină legală, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv cele ocazionate cu apelul, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel incident pârâta B. S.A. prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării asigurătorului la plata despăgubirii acordate reclamantei C., strict pentru prejudiciul cauzat de defunctul D., nu și cel cauzat de reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 550/A din 19 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, instanța a admis apelurile declarate de reclamanții A. și C., precum și apelul incident declarat de către pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 263 din 13 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2018, având ca obiect pretenții.

A schimbat în parte sentința atacată în sensul că:

- a majorat cuantumul daunelor materiale cuvenite reclamantului A. de la 2.480,3 de RON, la suma de 11.529,8 RON;

- a majorat cuantumul daunelor-morale cuvenite reclamantului A., de la suma de 100.000 de RON, la echivalentul în RON la data plății a sumei de 80.000 de euro;

- a admis capătul accesoriu de cerere privind dobânda legală și a obligat pârâta să plătească reclamantului A. dobânda legală la sumele mai sus individualizate, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 14 mai 2018, și până la achitarea efectivă a acestora;

- a redus cuantumul daunelor materiale cuvenite reclamantei C. de la 9.258,11 RON, la 7.808,50 RON;

- a majorat cuantumul daunelor-morale cuvenite reclamantei C., de la suma de 110.916 de RON, la echivalentul în RON la data plății a sumei de 80.000 de euro;

- a admis în parte capătul accesoriu de cerere privind penalitățile de întârziere și a obligat pârâta să plătească reclamantei penalități în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la plata efectivă a sumelor mai sus individualizate;

- a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate referitoare la respingerea cererii formulată de pârâta B. împotriva Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta B., înregistrat la data de 31 ianuarie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Relativ la obligarea recurentei la plata dobânzilor legale către reclamantul A., de la data de 14 mai 2018 până la data plății efective invocă faptul că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 1385, art. 1523 coroborat cu art. 1535 și art. 2207 C. civ. și cu încălcarea art. 1, art. 38 și art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, coroborat cu RIL nr. 1/2016.

Recurenta arată că răspunderea asigurătorului este una contractuală, iar potrivit legii speciale, acesta poate fi obligat doar la plata penalităților de întârziere, nu la plata dobânzii legale, care este străină normei speciale.

Apreciază că înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant.

În continuare, se evocă decizia nr. 1875 din 23 septembrie 2015, pronunțată în recurs de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dintr-un alt punct de vedere, susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. prin faptul că a reținut că recurenta este de drept pusă în întârziere.

Arată că, din conținutul art. 34 din Norma ASF nr. 23/2014 rezultă că asiguratul este obligat să înștiințeze asigurătorul despre producerea evenimentului rutier. Astfel, se presupune, în mod normal, că recurenta se află în imposibilitate de a afla despre existența și producerea prejudiciului la momentul producerii evenimentului rutier. Prin urmare, apreciază că nu se poate considera că asigurătorul este pus de drept în întârziere iar dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. e) se aplică numai făptuitorului.

Cum asigurătorul se subrogă în obligațiile asiguratului numai în limitele stabilite de legea specială, apreciază că instanța de apel a aplicat greșit art. 1385 coroborat cu art. 1535 C. civ.

Relativ la obligarea recurentei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii către reclamanta C., recurenta susține că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 și a art. 14 C. civ.

Pentru început, arată că reclamanta a solicitat obligarea asigurătorului la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la data plății, iar recurenta a solicitat respingerea acestui petit având în vedere că a îndeplinit obligația prevăzută de art. 37 din Norma ASF, în sensul ca a formulat o ofertă în termen de 3 luni, prin urmare nu este în culpă.

Arată că, din starea de fapt necontestată nici de reclamantă, asigurătorul și-a îndeplinit obligația prevăzuta de norma specială și a formulat oferta în termen de 3 luni.

În acest context, instanța de apel a aplicat greșit art. 14 C. civ., art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, sancționând recurenta prin obligarea la plata penalităților de întârziere, fără existența unei fapte imputabile.

La 14 februarie 2022, a fost depusă precizarea privind dezacordul ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimaților-reclamanți la 08.02.2022 .

La 14 februarie 2022, în termen legal, intimata-reclamantă C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului, fără a arăta în ce temei invocă această excepție, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Intimata a precizat că, în situația în care recursul va fi admis în principiu, este de acord ca recursul să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 23 februarie 2022, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

La 24 februarie 2022, intimatul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitate de Organism de Plată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la data de 4 martie 2022, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

În condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din 7 martie 2023 s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata C.. S-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Sub un prim aspect, se invocă încălcarea normelor de drept material în soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, către reclamantul A., critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În esență, se susține că răspunderea asiguratorului de răspundere civilă auto este una contractuală, care poate fi antrenată doar în condițiile Legii speciale, respectiv a Legii nr. 136/1995 și a Normei ASF nr. 38/2014. Or, potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, asiguratorul care nu își îndeplinește obligația de a formula oferta sau de achita despăgubirile stabilite pe cale amiabilă sau prin hotărâre judecătorească nu poate fi obligat decât la plata penalităților de întârziere prevăzute de legea specială nu și la plata dobânzii legale. Altfel spus, este înlăturată de la aplicare norma generală ori de câte ori există o lege specială într-o anumită materie.

De asemenea, se susține că în mod greșit au fost aplicate prevederile art. 1385 colaborate cu dispozițiile art. 1535 C. civ., precum și prevederile art. 1532 alin. (2) lit. e) C. civ.. Asiguratorul nu poate fi de drept în întârziere, de la data săvârșirii faptei ilicite, textul de lege fiind aplicabil doar față de făptuitor, pentru plata despăgubiri. Asiguratorul poate să își îndeplinească obligațiile doar în condițiile în care producerea evenimentului rutier îi este adusă la cunoștință de către asigurat sau de către persoana prejudiciată.

Instanța de recurs reține că, în speță, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 136/1995, întrucât contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă, în temeiul căruia pârâta-recurentă este chemată să răspundă în prezenta cauză, a fost perfectat la data de 25 februarie 2016. Astfel, potrivit dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 (act normativ, la rândul său, abrogat urmare intrării în vigoare a Legii nr. 132/2017) actele și faptele juridice încheiate sau, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanțe de urgentă (19 septembrie 2016), rămân supuse legii vechi. În egală măsură, sunt incidente prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014, potrivit art. 38 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016.

Conform art. 49 și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, prin contractul de asigurare, asiguratorul se obligă să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, în limitele stabilite, în adevăr, de legea specială.

Cum riscul asigurat printr-un astfel de contract este însăși răspunderea civilă delictuală a asiguratului față de terțele persoane păgubite prin accidente de vehicule, este evident că întinderea despăgubirii se stabilește potrivit normelor și principiilor C. civ., în limitele și condițiile prevăzute, în adevăr, de legea specială.

De altfel, însăși legea specială face trimitere la prevederile dreptului comun, respectiv la C. civ. (art. 69

1

din Legea nr. 136/1995).

În acest context, în mod eronat susține recurenta că, atâta vreme cât legea specială prevede o sancțiune specială pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor ce incumbă asiguratorului, anume perceperea de penalități de întârziere prevăzute de art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, acesta nu poate fi obligat la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzută de dreptul comun.

Prin prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 se sancționează cu plata de penalități de întârziere, de 0,2% pe zi, aferente despăgubirii cuvenite sau diferenței neachitate, fie neîndeplinirea de către asigurator a unor obligații de a face (de a formula o ofertă de despăgubire justificată sau de a-i notifica părții prejudiciate motivele respingerii cererii, în termenul defipt de lege, conform art. 37 alin. (1) din Normă), fie neîndeplinirea unor obligații de a da, respectiv de a plăti despăgubirea stabilită pe cale amiabilă sau prin hotărâre judecătorească (art. 36 alin. (4) din Normă). Este vorba, prin urmare, de daune-interese moratorii evaluate de legiuitor pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă de către asigurator a unor obligații legale (de altfel, și contractuale, în măsura în care contractul perfectat de asigurator cu propriul asigurat are un conținut legal, predeterminat).

În schimb, dobânzile legale penalizatoare, acordate de instanța de apel reclamantului A., de la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu sunt destinate să sancționeze asiguratorul pentru neîndeplinirea vreuneia din obligațiile prevăzute de lege în sarcina sa. Dimpotrivă, acestea se subscriu noțiunii de despăgubire pe care asiguratorul de răspundere civilă este obligat să o plătească terței persoane prejudiciate, pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat acesteia prin fapta culpabilă a asiguratului.

Cum asiguratorul trebuie să repare prejudiciul înregistrat de victima accidentului în integralitatea sa, despăgubirea acordată trebuie să cuprindă, potrivit art. 1531 alin. (2) C. civ., atât pierderea efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat. Or, art. 1535 alin. (1) C. civ. instituie prezumția că ori de câte ori un creditor a fost lipsit de folosința sumei de bani datorată de debitor, el a suferit un prejudiciu, prevăzând expres că creditorul nu trebuie să dovedească prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere.

În cazul unei fapte ilicite extracontractuale, dreptul la repararea prejudiciului se naște chiar din ziua cauzării acestuia, deși acest drept nu poate fi valorificat imediat, în condițiile art. 1381 C. civ. raportat la art. 1523 alin. (1) lit. e) C. civ.

În consecință, penalitățile instituite de art. 38 din Norma ASF și dobânda legală penalizatoare, chiar dacă sunt aferente sumei datorate cu titlul de despăgubire de către asigurator, au regim juridic și finalități diferite, astfel că textele de lege care le instituie nu se află în raportul pretins de recurentă, de normă specială care derogă de la norma generală.

Față de cele mai sus arătate va respinge criticile acesteia, privind greșita aplicare a prevederilor art. 1385, art. 1535 și art. 1523 alin. (1) lit. e) C. civ. și a dispozițiilor cuprinse în Norma ASF nr. 23/2014, arătate în precedentele considerente.

Referitor la încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, precum și a prevederilor art. 14 din C. civ., prin obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi, din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, critică subscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reține următoarele:

Potrivit recurentei, atâta vreme cât a formulat o ofertă de despăgubire, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către persoana prejudiciată C., asiguratorului nu îi poate fi aplicată sancțiunea prevăzută de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Instanța constată însă că, prin art. 38 din Normă, se sancționează cu plata de penalități de întârziere nu numai neexecutarea obligațiilor asiguratorului de a proceda la stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor, în condițiile art. 37 alin. (1) - (3), ci și neplata în termen de 10 zile a despăgubirii, stabilită fie prin acordul părților, fie prin hotărâre judecătorească.

Așa cum rezultă în mod explicit din textul normativ în discuție (art. 38), acesta face trimitere la îndeplinirea tuturor obligațiilor în termenele prevăzute de art. 37. Din moment ce nu exclude de la aplicarea sancțiunii niciuna din ipotezele de neexecutare statuate în articolul precedent, este evident că se aplică și în cazul prevăzut de alin. (4) teza finală, "Despăgubirea se plătește de către asiguratorul RCA în maxim 10 zile […] de la data la care […] a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

De altfel, de vreme ce textul normativ în discuție își propune instituirea unor sancțiuni pentru neîndeplinirea la scadență sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor prevăzute de lege în sarcina asiguratorului, ar fi ilogic să excludă de la aplicarea acestui mecanism eficient și sistematic pentru protejarea victimelor accidentelor auto chiar neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive. Aceasta în condițiile în care recurenta asigurator poate preveni aplicarea sancțiunii prin însăși conformarea sa de bunăvoie, în termenul stabilit de lege, la o obligație statuată prin titlu executoriu.

Față de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 550/A din 19 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 9 mai 2023.