ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 405/2025

Ședința publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând asupra recursului reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 20.08.2018 sub nr. x/2018, reclamantele A., B. și C., prin reprezentant legal A., au chemat în judecată pe pârâții D. S.A. și Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând obligarea în solidar a acestora la plata sumei de 23.000 RON, reprezentând daune-interese pentru repararea prejudiciului material, a sumei de 2.000.000 euro, daune-interese pentru acoperirea prejudiciului moral, în RON la cursul euro din ziua plății, a unei indemnizații în cuantum de 642 RON lunar și a cheltuielilor de școlarizare pentru cea de-a doua și cea de-a treia reclamantă, până la terminarea studiilor universitare, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.000 RON.

Prin încheierea din 05.06.2019, tribunalul a introdus în cauză, în calitate de pârâtă, pe E. S.A. prin practicianul în insolvență F..

Prin cererea înregistrată la 28.03.2019 sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, reclamanții G., H., I., J., K., L., G., M., N. și O. au chemat în judecată pe pârâții D. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și intervenienții forțați P. și Q., solicitând obligarea pârâtelor la plata daunelor morale în cuantum de 200.000 euro către reclamanta G., de 200.000 euro către reclamanta J., de 100.000 euro către reclamanta K., de 100.000 euro către reclamanta L., de 200.000 euro către reclamanta H., în sumă de 100.000 euro către reclamanta I., de 200.000 euro către reclamanta G., de 100.000 euro către reclamanta M. și de 200.000 euro către reclamantul N., echivalentul în RON de la data efectuării plății.

Prin încheierea din 25.09.2019, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a dispus conexarea acestei cauze la dosarul nr. x/2018.

Prin cererea înregistrată la 31.05.2019 sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul R. a chemat în judecată pe pârâții Fondul de Garantare a Asiguraților și D. S.A., cu citarea intervenienților forțați P. și Q., solicitând obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 650.000 RON, cu titlu de daune morale, a unei rente lunare de 1.500 RON, începând cu data producerii accidentului și până la sfârșitul vieții, a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a despăgubirilor și a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 09.10.2019, Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus conexarea acestei cauze la dosarul nr. x/2018.

Prin încheierea din 13.12.2019, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, suspendarea judecării acțiunilor civile conexate în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei încheieri, reclamanții G., H., I., J., K., L., G., M., N., O., A., B. și C. au declarat recurs.

Prin decizia nr. 268/10.09.2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis recursurile, a respins cererea de suspendare a judecării acțiunii formulate împotriva D. S., Fondului de Garantare a Asiguraților, T. S.R.L., precum și împotriva lui P. și Q. și a dispus continuarea soluționării cauzei față de acești pârâți; a menținut soluția de suspendare a judecării cererilor formulate în contradictoriu cu E. S.A.

Prin încheierea din 30.06.2021, Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a disjuns cererea înregistrată inițial în dosarul nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 285/03.03.2023, Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta D. S.A., a admis excepția lipsei calității procesuale active a Fondului de Garantare a Asiguraților și, în consecință, a respins acțiunea împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunile civile conexate și a obligat pârâtele D. S.A. și E. S.A., în solidar, la plata către reclamanta A. a sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și de 20.000 RON despăgubiri materiale, către reclamanta B. a sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, către reclamanta C. a sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, către reclamantul R. a sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale. A hotărât ca sumele în euro să fie achitate la cursul B.N.R. din ziua plății și a respins celelalte cereri ale reclamanților; totodată, a dispus obligarea pârâtelor la plata sumei de 8.000 RON către reclamantele U. și de 9.000 RON către reclamantul R., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A., B., C. și R., precum și pârâtele E. S.A. și D. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 591/09.11.2023, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins excepția inadmisibilității apelului declarat de apelantul R., a admis apelurile declarate de către apelanții R., A., B., C., E. S.A. și D. S.A., a schimbat în parte sentința civilă și, în consecință, a admis în parte acțiunile formulate de reclamanții R., A., B. și C. împotriva pârâtei D. S.A., a înlăturat obligația de plată stabilită în sarcina pârâtei E. S.A., a obligat pârâta D. S.A. la plata, în favoarea reclamantului R., a sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale, a sumei de 141,50 RON cu titlu de daune materiale și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere pentru sumele stabilite cu titlu de despăgubiri morale, începând cu 31.05.2019 și până la data plății, în favoarea reclamantei A. a sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și a sumei de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale și în favoarea reclamantelor B. și C. a sumei de 25.000 euro fiecare, cu titlu de despăgubiri morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și a respins cererea formulată de apelantele A., B. și C., de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea în tot a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată; în subsidiar, a cerut casarea în parte a hotărârii atacate.

În motivare, recurenta a susținut că instanța de apel nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, iar componența completului de judecată a fost schimbată cu încălcarea legii, că, prin hotărârea dată, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și alte norme de drept material, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 5 și 8 C. proc. civ.

În susținerea solicitării de casare integrală, a arătat că apelul a fost soluționat în complet de trei judecători, deși regulile privind judecarea apelurilor într-un atare complet, reglementate de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, urmau să se aplice inițial de la 01.01.2021, ulterior termenul fiind prorogat până la 01.01.2023, prin O.U.G. nr. 215/2020.

A afirmat că, în condițiile în care procesul a fost inițiat la 20.08.2018, apelul trebuia soluționat de un complet compus din doi judecători și a susținut că această încălcare se circumscrie art. 176 pct. 4 C. proc. civ. și atrage casarea deciziei atacate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 1, 2 și 5 C. proc. civ.

În argumentarea solicitării de casare în parte a deciziei atacate, autoarea căii de atac a arătat că instanța de apel a omis, la momentul stabilirii daunelor morale, analiza practicii judiciare din România, deși avea această obligație în temeiul art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014; a apreciat incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A evidențiat că cercetarea judecătorească nu s-a derulat în condițiile legii, întrucât curtea de apel nu a indicat motivele pentru care a stabilit sumele acordate și nu a justificat înlăturarea hotărârilor judecătorești prezentate în susținerea apelului.

Dintr-o altă perspectivă, a afirmat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atunci când a respins excepția inadmisibilității apelului declarat de reclamantul R. în privința penalităților de întârziere, deși acest apelant nu a recurs la procedura prevăzută de art. 444 C. proc. civ.

A subliniat că, dacă lipsește motivarea cu privire la una dintre cereri - ipoteză pe care instanța de apel o confirmă cu referire la sentința tribunalului - reclamantul are obligația, derivată din art. 445 C. proc. civ., de a urma procedura completării hotărârii.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a susținut că dispoziția curții de apel de acordare a penalităților de întârziere încalcă normele de drept material cuprinse în art. 37 și art. 38 din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

A arătat că această sancțiune, incidentă exclusiv pentru pasivitatea asigurătorului, nu putea fi aplicată în cauză, din moment ce a comunicat oferta de despăgubire la 26.10.2018, în interiorul termenului de 3 luni de la data avizării, 24.09.2018.

A relevat că reclamantul a refuzat tacit oferta de despăgubire, comunicând o nouă cerere în acest sens la 11.04.2019; totodată, a subliniat că a formulat oferta de despăgubire cu un an anterior pronunțării unei hotărâri în apel de Tribunalul Regional din Plzen, în condițiile în care, la momentul avizării sale, nu era încă pronunțată hotărârea penală definitivă cu privire la vinovăția participanților la evenimentul rutier și lipseau documentele necesare stabilirii și cuantificării daunei.

A evocat dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, care dispun că despăgubirile se stabilesc prin convenție încheiată între asigurător și persoana vătămată și a evidențiat că reclamantul nu a răspuns ofertei din 01.11.2018.

În continuare, recurenta a criticat decizia recurată, subliniind că se reține în mod greșit că nu a justificat diminuarea cuantumului despăgubirii, deși în oferta transmisă era menționată incidența culpei concurente, reglementată de art. 1.371 C. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 11.04.2024, intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, pe calea întâmpinării înregistrate la dosar la 18.04.2024, intimatele A., B. și C. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat acestei critici recurenta invocă prevederile art. 488 pct. 1, pct. 2 și pct. 5 C. proc. civ. și susține că apelul a fost soluționat greșit în complet de trei judecători, întrucât dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 urmau să se aplice inițial de la 01.01.2021, ulterior termenul fiind prorogat până la 01.01.2023, prin O.U.G. nr. 215/2020 și, față de data inițierii procesului, 20.08.2018, calea devolutivă de atac trebuia soluționată de un complet compus din doi judecători.

Preliminar Înalta Curte notează că va analiza critica recurentei prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 1 C. proc. civ., motivele de casare prevăzute de punctele 2 și 5 ale art. 488 C. proc. civ. neregăsindu-și aplicabilitatea în susținerile părții.

Verificând legalitatea compunerii completului de judecată care a soluționat apelul în limitele indicate, instanța supremă notează că obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 591/09.11.2023, prin care Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a soluționat apelurile declarate împotriva sentinței civile nr. 285/03.03.2023 a Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care au fost soluționate cererile reclamanților de acordare a despăgubirilor materiale și morale în contradictoriu cu societatea de asigurare.

Prima cerere de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș la data de 20.08.2018, dată la care era în vigoare Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, prin care s-au adus, printre altele, modificări în ceea ce privește compunerea completurilor pentru judecarea cauzelor în apel.

Astfel, art. I pct. 30 din Legea nr. 207/2018 a modificat art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 în sensul că "apelurile și recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel".

Legiuitorul a instituit o normă tranzitorie în art. IV din Legea nr. 207/2018 prin care a statuat că "dispozițiile prezentei legi privind judecarea apelurilor în complet de 3 judecători se aplică cauzelor înregistrate pe rolul instanțelor după intrarea în vigoare a prezentei legi".

Așa fiind, având în vedere că acțiunea introductivă a fost înregistrată la 20.08.2018, dată la care erau în vigoare dispozițiile legale menționate anterior, apelul a fost în mod corect soluționat în complet format din 3 judecători.

Este adevărat că ulterior, la data de 16.10.2018 a fost adoptată O.U.G. nr. 92/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, prin care s-a statuat la art. VI alin. (1) că "dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la judecarea apelurilor în complet format din 3 judecători se aplică apelurilor formulate în procese pornite începând cu data de 1 ianuarie 2020. În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență și până la data de 31 decembrie 2019 inclusiv, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători", însă având în vedere data înregistrării acțiunii, aceste dispoziții nu erau aplicabile litigiului.

Așadar, întrucât acțiunea principală a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 20.08.2018, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 92/2018, cererea de apel a fost soluționată în complet compus din 3 judecători, în conformitate cu art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, forma în vigoare la data pornirii procesului; modificările legislative intervenite ulterior pe parcursul litigiului, la 16.10.2018, prin art. VI alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2018, cu privire la prorogarea termenului de aplicare a art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018, nu sunt incidente în cauză, fiind aplicabile doar proceselor pornite ulterior datei de 16.10.2018.

Față de considerentele expuse mai sus, în mod legal completul de apel a fost format din 3 judecători, astfel că nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Subsumat acestei critici autoarea recursului a imputat instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât nu a avut în vedere, la aprecierea daunelor morale acordate, jurisprudența națională pronunțată în cauze similare, pe care a invocat-o în calea devolutivă de atac, indicând hotărâri care, în opinia acesteia, au avut în vedere consecințe similare cu cele ale prezentei cauze.

Înalta Curte reține că prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 dispun că stabilirea despăgubirilor în caz de vătămare corporală se realizează în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, însă, astfel cum a statuat instanța de apel, aceste dispoziții trebuie înțelese în sensul aplicării criteriilor stabilite în practica instanțelor pentru cuantificarea prejudiciului nepatrimonial, iar nu prin raportare matematică a cuantumului despăgubirilor la cel stabilit în decizii izolate de speță.

Utilizarea criteriilor stabilite jurisprudențial presupune, înainte de toate, stabilirea și luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale cauzei deduse judecății, întrucât numai în această modalitate poate fi identificată jurisprudența relevantă, în marja căreia trebuie să se înscrie sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în cazul particular analizat.

În speță, pe temeiul art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, instanța de apel a enunțat regulile și principiile de cuantificare a despăgubirilor, astfel cum au fost ele conturate în jurisprudența instanțelor naționale, reținând ca fiind esențiale circumstanțele particulare ale cauzei, pe care le-a analizat și evaluat complet.

Înalta Curte subliniază că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au indicat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată și s-a decis, în mod constant, că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor pretins a fi lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite. Aceste criterii, în cuantificarea prejudiciului moral, sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suferit victimele unui accident, precum și la consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Deopotrivă, despăgubirile acordate trebuie să respecte criteriul unui raport de proporționalitate cu dauna suferită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmând în jurisprudența sa că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite, cu intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Examinarea deciziei atacate prin prisma acestor considerații și criterii, relevă că instanța de apel, apreciind asupra despăgubirilor pentru daune morale acordate de către tribunal reclamanților a modificat cuantumul acestora la o valoare pe care a apreciat-o echitabilă și rezonabilă, în raport cu situația de fapt concretă, criteriile și principiile pe care le-a evocat în cuprinsul motivării deciziei pronunțate, pe baza probatoriului administrat în etapele devolutive ale procesului, astfel că nu se poate reține nesocotirea dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

Recurenta a mai criticat decizia instanței de apel sub aspectul soluției pronunțate asupra capătului de cerere formulat de reclamantul R. vizând acordarea penalităților de întârziere, în primul rând, din perspectiva faptului că apelantul nu a uzat de procedura reglementată de art. 444 C. proc. civ.

Verificând actele dosarului Înalta Curte constată că reclamantul R. a învestit prima instanță cu o cerere având ca obiect plata de către asigurător a sumei de 650.000 RON, cu titlu de daune morale, a unei rente lunare de 1.500 RON/lună, de la data producerii accidentului și până la sfârșitul vieții și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a despăgubirilor.

Prin sentința civilă nr. 285/03.03.2023, Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a obligat pârâtele D. S.A. și E. S.A., în solidar, la plata către reclamantul R. a sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și a sumei de 9.000 RON, cheltuieli de judecată și a respins celelalte cereri.

Astfel, în raport de pretențiile deduse judecății și de soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte reține că petitul privind penalitățile de întârziere a fost respins prin sentința pronunțată de prima instanță, întrucât din dispozitivul acestei hotărâri rezultă că au fost admise numai despăgubirile morale și cheltuielile de judecată solicitate de reclamant. Așa fiind, nu se poate reține că tribunalul a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere, astfel încât sentința să fie susceptibilă de a fi completată prin procedura prevăzută de art. 444 C. proc. civ., ci calea de atac legală era apelul, pe care reclamantul l-a promovat.

Prin urmare, soluția curții de apel de respingere a excepției inadmisibilității apelului este legală.

Articolul 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 stabilește obligațiile pe care asigurătorul RCA trebuie să le îndeplinească în termen de cel mult 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat de către partea prejudiciată, acesta putând: "a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire". Alin. (2) al aceluiași articol stabilește că "dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

Potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 "dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător".

Așadar, prevederile citate stabilesc o sancțiune specială pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor ce incumbă asiguratorului, constând în plata penalităților de întârziere, de 0,2% pe zi, aferente despăgubirii cuvenite sau diferenței neachitate. Sancțiunea se aplică pentru neîndeplinirea de către asigurator a unor obligații de a face, respectiv de a formula o ofertă de despăgubire justificată sau de a-i notifica părții prejudiciate motivele respingerii cererii, în termenul legal, conform art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 sau pentru neîndeplinirea unor obligații de a da, respectiv de a plăti despăgubirea stabilită pe cale amiabilă sau prin hotărâre judecătorească, potrivit art. 36 alin. (4) din aceeași normă.

În speță, în analiza apelului declarat de R., plecând de la dispozițiile citate și de instanța de recurs Curtea de Apel Cluj a observat că intimata D. s-a apărat arătând că la data de 24 septembrie 2018 a primit cererea de despăgubiri formulată de reclamant, la data de 26 octombrie 2018 asiguratorul a comunicat prin email o ofertă de despăgubire de 22.360 RON, însă nu a mai primit niciun răspuns de la reclamant.

Astfel, deși limitele în care se impunea a fi soluționată cererea accesorie de acordare a penalităților de întârziere au fost clar conturate prin cererea reclamantului și apărările pârâtei, instanța de apel a prezentat considerente raportate la prevederile art. 45 din Norma ASF 23/2014 referitoare la posibilitatea asigurătorului de a stabili cuantumul compensațiilor și de a formula o ofertă. Or, în cauză asiguratorul nu a susținut că nu poate stabili cuantumul compensațiilor, ci, din contră, a indicat că nu datorează penalități deoarece, în termenul legal, a transmis o ofertă de despăgubire, aspecte reiterate prin memoriul de recurs.

În considerentele următoare instanța de apel amintește de oferta de despăgubire din data de 26.10.2018, invocată de D., însă pare că o înlătură ca nemotivată și revine la considerentele referitoare la imposibilitatea stabilirii despăgubirii.

Aceste considerente pot fi subsumate apărărilor formulate de D. cu privire la cererea de despăgubire formulată de reclamantul R. la data de 11 aprilie 2019, cu privire la care intimata, susține în primul rând că nu a primit-o, iar mai apoi că nu putea obține/desfășura investigații în legătură cu evenimentul rutier întrucât cercetările se aflau în curs de desfășurare în Cehia.

Astfel, modalitatea în care curtea de apel, analizând îndeplinirea de către asigurător a obligațiilor impuse de prevederile art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, a statuat asupra caracterului datorat al penalităților de întârziere apare a fi fundamentată pe argumente echivoce, lipsite de claritate, întrucât nu rezultă, în mod neîndoielnic, dacă asigurătorul RCA nu și-a îndeplinit obligația de a formula o ofertă de despăgubire sau nu și-a îndeplinit-o corespunzător, cu respectarea cerințelor impuse de norma de drept, de a notifica părții prejudiciate în scris motivele pentru care nu a aprobat, parțial, pretențiile de despăgubire.

Pe cale de consecință, în rejudecare, revine instanței de apel obligația ca, pe baza probatoriului administrat sau, dacă va considera necesar, a unor mijloace de probă suplimentare, să analizeze conduita pârâtei D. S.A. și conținutul documentelor din corespondența purtată cu reclamantul R., astfel încât să stabilească, în mod neechivoc, dacă societatea de asigurare și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, și, în consecință, dacă trebuie obligată la plata penalităților de întârziere în temeiul art. 38 din același act normativ.

Se impune, astfel, efectuarea corespunzătoare a cercetării judecătorești în apel, din care să reiasă, cu indicarea probelor relevante, premisele care au format raționamentul logico-juridic asupra chestiunii de drept supuse analizei - dreptul reclamantului R. la penalități de întârziere - de natură a facilita realizarea controlului judiciar în calea extraordinară de atac.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza instanței de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamantul R. împotriva sentinței primei instanțe, iar cu prilejul rejudecării în limitele arătate, instanța de apel va avea în vedere și cererile intimatelor-reclamante U. privind cheltuielile de judecată aferente acestei faze a procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., prin lichidator judiciar F., împotriva deciziei civile nr. 591/09.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza instanței de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamantul R. împotriva sentinței civile nr. 285/03.03.2023, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2025.