ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1565/2020

Ședința publică din data de 15 septembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 4 septembrie 2017, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. din Belgrad prin corespondentul de daune pe teritoriul României C. S.R.L., solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 2.476 RON, reprezentând contravaloarea daunelor materiale ce se cuvin ca urmare a vătămărilor corporale suferite în urma accidentului de circulație produs la data de 15 august 2015; a sumei de 600.000 RON, reprezentând contravaloarea daunelor morale ce se cuvin ca urmare a vătămărilor corporale suferite în urma accidentului de circulație produs la data de 15 august 2015; a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi aferente despăgubirii solicitate, începând cu data promovării cererii, până la data plății efective, solicitate în temeiul dispozițiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1381-1395 coroborate cu prevederile art. 2223 - 2226 C. civ. și cele ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, precum și dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, astfel cum au fost modificate prin Norma ASF nr. 2/2015.

În temeiul dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 36/1995, reclamantul a solicitat citarea în cauză în calitate de intervenient forțat a numitului D., conducătorul autoturismului care a provocat accidentul.

Prin sentința civilă nr. 2126 din 27 iunie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 401A din 8 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2126 din 27 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul schimbării sentinței apelate, cu consecința admiterii în parte a cererii de chemare în judecată. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.087 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, a sumei de 50.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, precum și a sumei de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Au fost respinse restul pretențiilor reclamantului.

Prin aceeași decizie, s-a respins ca nefondat apelul incident formulat de pârâta B. din Belgrad prin corespondentul de daune pe teritoriul României C. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

În motivarea soluției Curtea a reținut că la data de 15.08.2015, intervenientul forțat D., aflându-se sub influența băuturilor alcoolice, a condus un autoturism, pe unul dintre locurile din spate aflându-se reclamantul care a suferit mai multe vătămări corporale și care a formulat plângere penală pentru acest motiv pe care ulterior și-a retras-o, astfel că a intervenit clasarea pentru acest motiv.

Curtea a considerat că declarația dată de apelantul-reclamant la data de 22.06.2016 nu reprezintă o renunțare la pretențiile civile în sensul art. 22 C. proc. pen., întrucât prin retragerea plângerii prealabile, nu se mai punea problema unei acțiuni civile în procesul penal în ceea ce privește infracțiunea de vătămare corporală din culpă și, prin urmare, apelantul-reclamant nu avea la ce pretenții civile să renunțe.

În subsidiar, Curtea a reținut că, și dacă ar fi vorba despre o renunțare la pretențiile civile în sensul art. 22 C. proc. pen.., aceasta ar produce efecte doar față de intervenientul forțat, nu și față de societatea de asigurare care are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, potrivit Deciziei nr. 1/2016, a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Aplicând, mutatis mutandis, aceste considerente în cauza de față, Curtea a constatat că declarația apelantului-reclamant din data de 22.06.2016 ar putea fi interpretată cel mult ca o renunțare la pretențiile corespunzătoare părții din prejudiciu ce ar trebui acoperită de asigurat (în situația în care valoarea prejudiciului ar fi mai mare decât plafoanele prevăzute de lege sau de contractul de asigurare), iar nu la pretențiile corespunzătoare părții din prejudiciu ce ar trebui acoperită de asigurător.

Curtea a mai reținut că, deși acțiunea apelantului-reclamant constituie o conduită imprudentă, aceasta nu reprezintă fapta ilicită care a determinat prejudiciul în cauză. Fapta ilicită a fost comisă de intervenientul forțat, acesta conducând un autoturism deși se afla sub influența băuturilor alcoolice și, totodată, neadaptând viteza la condițiile de drum, din moment ce s-a produs ieșirea în afara părții carosabile, lovirea mai multor copaci și răsturnarea în albia unui râu, prin urmare, nu poate fi vorba despre fapta victimei drept cauză exoneratoare de răspundere, însă conduita acesteia trebuie avută în vedere la stabilirea despăgubirii.

Dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ., invocate de pârâtă prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, nu se referă la transferarea întregii responsabilități înspre victimă, ci la o împărțire a responsabilității, prin urmare asigurătorul intervenientului nu este exonerat total de răspundere, ci doar parțial, asemănător cazurilor de culpă comună. Deși nu este vorba despre o culpă comună în ceea ce privește săvârșirea faptei ilicite este vorba totuși despre o responsabilitate comună în producerea prejudiciului suferit de apelantul-reclamant. Responsabilitatea asigurătorului decurge din faptul că intervenientul a săvârșit fapte ilicite ce au cauzat prejudiciul, iar responsabilitatea apelantului-reclamant decurge din faptul că el putea să evite prejudiciul, dar nu a făcut-o.

În ceea ce privește despăgubirile solicitate de apelantul-reclamant pentru daune materiale, din suma totală de 2174 RON, Curtea, în aplicarea dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., a acordat doar jumătate, adică 1087 RON, având în vedere conduita imprudentă a apelantului-reclamant.

Raportat la criteriile avute în vedere în jurisprudența națională în cazul despăgubirilor pentru daune materiale, dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ., dar și faptul că apelantul-reclamant a primit deja suma de 6600 RON de la tatăl intervenientului forțat, Curtea a considerat că o despăgubire corespunzătoare prejudiciului moral rămas neacoperit este reprezentată de suma de 50.000 RON avându-se în vedere la stabilirea acestei sume faptul că o parte din responsabilitate îi revine apelantului-reclamant, care ar fi putut evita prejudiciul dacă nu s-ar fi urcat în mașina condusă de intervenientul forțat în ciuda faptului că fusese avertizat despre faptul că acesta consumase băuturi alcoolice.

În ceea ce privește apelul incident, Curtea a constatat că este vorba despre soluția primei instanțe de obligare a reclamantului la plata doar a unei părți din onorariul de avocat către pârâtă și, având în vedere soluția dată apelului principal, problema cheltuielilor respective nu se mai pune.

La 2 mai 2019, pârâta B. din Belgrad prin corespondentul de daune pe teritoriul României C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 401A din 8 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecința casării hotărârii recurate și trimiterii dosarului pentru rejudecare instanței de apel, urmând a se menține ca temeinică și legală soluția adoptată de prima instanță, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Totodată, s-a solicitat a se dispune și rejudecarea apelului incident formulat sub aspectul cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial solicitat a fi acordat în totalitate.

Recurenta-pârâtă a învederat că a pus deja în executare hotărârea judecătorească pronunțată de instanța de apel, scopul recursului fiind clarificarea problematicii juridice supuse spre analiză.

S-a precizat că nu există documente din care să rezulte că reclamantul ar fi depus o plângere împotriva intervenientului forțat, în legătură cu demersurile invocate, iar contradictorialitatea declarațiilor din dosarul penal poate reprezenta cel mult o aplicare a principiului in dubio pro reo, ea profitând intervenientului forțat, motiv pentru care, în opinia recurentei, tribunalul a procedat în mod corect la reținerea faptei victimei ca o cauză exoneratoare de răspundere, chiar și numai ca motiv suplimentar al respingerii pretențiilor reclamantului.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, deși considerentele deciziei atacate fac vorbire de aplicarea dispozițiilor art. 1371 C. civ., hotărârea instanței de apel le exclude, prin simplul fapt al admiterii, chiar și în parte, a pretențiilor unei persoane care a acceptat să se urce într-un vehicul condus de o persoană care a consumat băuturi alcoolice în prezența victimei.

S-a mai susținut că prin motivarea deciziei atacate, instanța de apel a comis erori de calificare a probatoriului, arătând că actele medicale dovedesc, în lipsa unor probe privitoare la afecțiuni preexistente, că o tulburare de personalitate a fost consecința unui traumatism produs în accident. Or, o astfel de afirmație tinde să contrazică întregul eșafodaj al principiului onus probandi incumbit actori, reclamantul fiind ținut să dovedească prejudiciul și cauza producerii lui, iar nu pârâta, care ar fi nevoită să cerceteze întregul istoric medical al reclamantului, fapt imposibil, prin prisma naturii sensibile a unor astfel de informații.

La data de 3 iulie 2019, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică.

În esență, s-a susținut că, în cauză, nu a intervenit împăcarea părților, persoana vătămată arătând expres că își rezervă dreptul de a solicita despăgubiri de la asigurătorul de răspundere civilă al conducătorului auto, iar clasarea cauzei penale s-a făcut în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. e) și g) C. proc. pen., datorită retragerii plângerii penale de către persoana vătămată A.. Totodată, s-a mai arătat că nu poate fi reținută faptei victimei, ca o cauză exoneratoare de răspundere a conducătorului auto. Pentru soluționarea corectă a cauzei, în opinia intimatului-reclamant, instanța trebuia să identifice cine este autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, iar în speță, conducătorul auto este vinovat atât de conducerea imprudentă a autovehiculului, cât și de conducerea acestuia sub influența băuturilor alcoolice. Presupunerea că victima accidentului știa că șoferul consumase băuturi alcoolice, nu conduce la calificarea acestuia ca fiind persoană vinovată de producerea accidentului.

Înalta Curtea procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. Belgrad, prin S.C. C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 401A din 8 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Totodată, s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, cauza fiind ulterior repusă pe rol.

La termenul din 15 septembrie 2020, Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând căinstanța de apel trebuia să aplice principiul in dubio pro reo în raport de declarațiile contradictorii ale reclamantului date în dosarul penal în cauză, fapta victimei fiind o cauză exoneratoare de răspundere.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, deși considerentele deciziei atacate fac vorbire de aplicarea dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., în realitate hotărârea instanței de apel exclude aplicarea acestora, prin simplul fapt al admiterii pretențiilor unei persoane care a acceptat să se urce într-un vehicul condus de o persoană care a consumat băuturi alcoolice în prezența victimei.

Criticile sunt nefondate, instanța de apel aplicând în mod corect legea în raport de situația de fapt dedusă judecății.

Potrivit art. 1352 C. civ. pentru a fi exoneratoare de răspundere, fapta victimei înseși trebuie să fi fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului - îndeplinind caracteristicile forței majore sau pe ale cazului fortuit - înlăturând practic, raportul de cauzalitate dintre fapta intervenientului forțat și prejudiciul produs sub forma vătămărilor corporale suferite de victimă.

Or, așa cum s-a reținut situația de fapt de către instanțele fondului, fapta ilicită a fost comisă de intervenientul forțat, acesta conducând un autoturism, deși se afla sub influența băuturilor alcoolice și, totodată, neadaptând viteza la condițiile de drum, prin urmare, simpla urcare a victimei în autoturismul condus de intervenientul forțat nu putea conduce, în sine, la accidentul produs, pentru a se putea susține că aceasta a fost cauza exclusivă a producerii prejudiciului și deci, în absența acestei fapte a victimei, n-ar fi existat prejudiciul, concluziile instanței de apel fiind corecte.

Ca atare, fapta victimei nu întrunește caracteristicile avute în vedere de art. 1352 C. civ. pentru a conduce la exonerarea de răspundere civilă a recurentei-pârâte, întrucât nu a fost cauza exclusivă sau determinantă a producerii prejudiciului și nici nu prezintă elementele forței majore ori ale cazului fortuit.

Instanța de apel a reținut corect că retragerea plângerii, act de voință unilateral al persoanei vătămate, era de natură să înlăture răspunderea penală a intervenientului fără ca, față de recurenta-pârâtă, să își poată produce efectele unei renunțări la pretențiile civile asupra asigurătorului în sensul art. 22 C. proc. pen.., la stabilirea dreptului de despăgubire fiind aplicate legal dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ. în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Această normă legală face posibilă diminuarea obligației autorului faptei ilicite, atunci când se apreciază că și victima a contribuit, cu intenție sau din culpă, la cauzarea sau la mărirea prejudiciului. Autorul faptului prejudiciabil va putea fi obligat la dezdăunare numai în raport cu "contribuția" sa la producerea prejudiciului, pentru restul de daună fiind răspunzătoare victima, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii sale concurențiale.

Din interpretarea prevederii legale redate, reiese că legiuitorul român a prevăzut vinovăția drept condiție pentru reținerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai cu privire la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Aceste aspecte au fost avute în vedere și la pronunțarea Deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, prin care s-a decis că dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Înalta Curte a statuat în considerente că: "Dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia; (...) sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din C. civ., și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...)

Așadar, dacă există o vinovăție comună a autorului infracțiunii și a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției sale la producerea prejudiciului."

Consecința aplicării acestei reguli de drept are ca efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Din perspectiva deciziei de interpretare, ceea ce interesează este vinovăția, sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din C. civ., și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.

Textul de lege examinat instituie regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului și care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate și, indirect, prin aceasta, celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale reținute în sarcina autorului faptei ilicite.

Așadar, dacă există o vinovăție comună a autorului faptei și a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției sale la producerea prejudiciului.

În concluzie, art. 1.371 alin. (1) din C. civ. trebuie avut în vedere prin corelare cu art. 16 din C. civ., care se referă la "vinovăție" și trebuie interpretat în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă, această formă de răspundere fiind mult mai largă decât răspunderea penală.

Aplicând aceste reguli în privința determinării culpei fiecărui participant, instanța de apel a făcut distincție între culpa conducătorului auto în producerea efectivă a accidentului și culpa în producerea consecințelor grave ale accidentului, respectiv a vătămărilor corporale, ce aparține victimei care și-a asumat și acceptat riscul producerii acestor consecințe, atunci când a acceptat să se urce într-un autovehicul condus de o persoană aflată în stare de ebrietate, dând dovadă de lipsa de diligență cu privire la viața și siguranța personală.

În aplicarea art. 1371 alin. (1) C. civ., instanța de apel a analizat în mod judicios vinovăția conducătorului auto și a victimei accidentului rutier, reținând și culpa concurentă a victimei în producerea consecințelor accidentului.

Astfel, în raport de circumstanțele factuale rezultate din probele administrate, instanța de apel a efectuat o corectă determinare a nivelului despăgubirilor având la bază gradul de culpă reținut în sarcina intervenientului forțat și a victimei, potrivit dispozițiilor legale menționate.

Recurenta a formulat și critici prin care a susținut că instanța de apel a comis erori de calificare a probatoriului, arătând că actele medicale dovedesc, în lipsa unor probe privitoare la afecțiuni preexistente, că tulburarea de personalitate a fost consecința accidentului rutier.

Aceste critici nu pot fi primite, întrucât vizează situația de fapt asupra căreia instanța de recurs nu se poate pronunța având în vedere că nu țin de nelegalitatea deciziei atacate.

Prin modul în care a fost concepută motivarea recursului se tinde astfel, și la o cenzurare a aprecierii date în interpretarea mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce nu este compatibil cu calea extraordinară a recursului în cadrul căruia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei sub aspectul elementelor de fapt ale cauzei, cum se solicită prin recurs.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. Belgrad, prin S.C. C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 401A din 8 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Totodată, reținând culpa procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 3500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. Belgrad, prin S.C. C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 401A din 8 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 3500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,15 septembrie 2020.