ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1154/2022

Ședința publică din data de 25 mai 2022

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/2018*, ulterior modificată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. și pe intervenientul forțat C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 90.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale, a sumei de 6387,67 RON, despăgubiri pentru daunele materiale pricinuite anterior avizării de daună, a sumei de 3818,31 RON, despăgubiri pentru daune materiale cauzate ulterior avizării de daună și penalități de 0.2% pentru fiecare zi de întârziere aplicate sumelor cuvenite reclamantei cu titlu de daune morale și materiale, calculate începând cu data de 27.12.2016, și până la data executării efective a obligației de plată.

Prin sentința civilă nr. 227 din 12 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. și intervenientul forțat C. și în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 9.014,28 RON despăgubiri pentru daune materiale și 45.000 euro, în echivalent în RON la data plății, despăgubiri pentru daune morale; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei penalități de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei reprezentând daunele morale și sumei de 1.284 RON daune materiale, calculate începând cu data de 27.12.2016 și până la achitarea efectivă. Prin aceeași sentință au fost respinse restul pretențiilor.

Prin decizia civilă nr. 91/A/2021 din 06 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 227 din 12 iunie 2020 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 16.716,04 RON, reprezentând daune materiale și penalități de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei de 4.824 RON, reprezentând daune materiale, calculate începând cu data de 27 decembrie 2016 și până la achitarea efectivă; a păstrat restul dispozițiilor sentinței; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei civile nr. 91/A/2021 din 06 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs reclamanta A. și pârâta S.C. B..

4.1. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

În motivarea recursului declarat, recurenta reclamantă a susținut că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 50 pct. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, invocând sub acest aspect faptul că, în speță, cuantumul daunelor morale nu au fost acordat în conformitate cu jurisprudența națională în materie.

În dezvoltarea acestei critici, reclamanta a susținut că, în mod nelegal, curtea de apel a ținut cont în cuantificarea daunelor morale numai de jurisprudența depusă la dosarul cauzei de către pârâtă, în contextul în care aceasta nu viza spețe similare, ci hotărârile valorificate au fost pronunțate în cauze în care victimele fie au avut nevoie de un număr de zile de îngrijiri medicale diferit de numărul de zile de îngrijiri medicale de care a beneficiat reclamanta din prezenta cauză, fie nu vizau situația existenței unei incapacități adaptative stabilite medical la 45 %, cum este cazul în speță.

Precizează recurenta reclamantă că în cuantificarea daunelor morale solicitate, în cuantum de 90.000 euro, a avut în vedere criteriul obligatoriu de stabilire a daunelor morale și anume jurisprudența în materie în cazuri similare, astfel cum impun dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, ale Legii nr. 136/1995, Constituției României, dar și art. 20 și 21 din Directiva 2099/103/CE, care fac trimitere la necesitatea aplicării unui tratament comparabil cu situațiile similare reținute prin decizii pronunțate de instanțele naționale.

Mai arată recurenta reclamantă că, pe lângă numărul de îngrijiri medicale și incapacitatea adaptativă de 45%, a suferit și numeroase alte prejudicii inclusiv de agreement, psihologic și estetic, așa cum reiese din actele medicale depuse la dosarul cauzei (3 fracturi de bazin, deficiență locomotorie, lombalgie cronică, spondiloză cervico-dorso lombară, deviație de sept dextroconvexă, piramidă nazală deviată stânga, spațiu respirator îngustat, cicatrice cheloidă de 13-14 cm, pe fața anterioară a deltoidului stâng, dureroase, pruriginoasă cu șanse minime de îmbunătățire chirurgicală, leziune de menisc corn posterior genunchi stâng, imobilizare la pat timp pentru o perioadă de 6 săptămâni, torticolis cergigen și nevralgie Arlod stând, sindrom de impingementsubacromial).

Prin urmare, față de prejudiciul moral suferit de către reclamantă, aceasta a apreciat că suma de 45.000 de euro acordată de curtea de apel nu este una justă și echitabilă, nereflectând situația de fapt și nici jurisprudența națională în materie, pronunțată în spețe similare.

4.2. Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta B. solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, și în rejudecare, respingerea cererii reclamantei de obligare a sa la plata penalităților de întârziere.

În motivarea recursului declarat, pârâta a învederat că, în mod greșit, instanța de apel a dispus obligarea sa la plata penalităților de întârziere pentru neîndeplinirea obligației de a emite oferta de despăgubire în termenul de 3 luni de la depunerea cererii, reținând că aceasta se află în culpă.

În argumentarea acestei critici, pârâta a învederat că instanța de apel a nesocotit prevederile Normei ASF nr. 23/2014, dispozițiile art. 1531 și art. 1535 din C. civ., precum și art. 22 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului european și a Consiliului din data de 16 septembrie 2009 în contextul în care, până la data de 06 septembrie 2016, faptele în legătură cu care a fost formulată cererea de despăgubire constituiau obiect al cercetării penale în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, acestea fiind finalizate la data de 15 martie 2018, prin ordonanța prin care a fost dispusă clasarea cauzei.

Față de aceste împrejurări, asigurătorul era îndreptățit să aștepte finalizarea cercetărilor în legătură cu împrejurările și circumstanțele producerii evenimentului asigurat, astfel cum reiese și din conținutul art. 44, art. 68 alin. (1) și art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

Prin urmare, ori de câte ori despăgubirile urmează a fi stabilite prin hotărâre judecătorească, iar la momentul depunerii cererii de avizare, cercetările penale în legătură cu dinamica producerii accidentului nu sunt finalizate, în absența oricăror înscrisuri și criterii obiective în funcție de care să fie determinat cuantumul despăgubirilor morale sau în ipoteza în care între părți nu a intervenit o înțelegere în legătură cu cuantumul acestora, asigurătorul nu poate fi obligat la plata de penalități de întârziere.

În ipoteza determinării cuantumului daunelor morale pe cale judecătorească, penalitățile de întârziere nu pot fi acordate anterior pronunțării hotărârii judecătorești. Astfel, prin obligarea asigurătorului la plata penalităților de întârziere începând cu data de 27 decembrie 2016, acesta urmează să achite reclamantei o sumă de trei ori mai mare decât cuantumul daunelor morale și materiale acordate, ceea ce este în contradicție cu principiile răspunderii asigurătorului și a răspunderii civile delictuale potrivit cărora despăgubirile trebuie să acopere prejudiciul suferit prin fapta ilicită.

Se mai susține că obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere începând cu data de 27 decembrie 2016 este în contradicție și cu art. 1531 și art. 1535 din C. civ. din perspectiva în care obligația de plată a despăgubirilor nu devine certă și lichidă mai înainte de pronunțarea unei decizii definitive, de către instanța de recurs, aceasta fiind cea care stabilește cuantumul final al despăgubirilor pe care pârâta este obligată să le achite reclamantei.

De asemenea, instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu nesocotirea prevederilor art. 22 din cuprinsul Directivei nr. 2009/103/CE care face o distincție între sancțiuni financiare eficiente și sistematice corespunzătoare, pe de o parte, și sancțiuni administrative, pe de altă parte, orice sancțiune implicând ideea de culpă, principiul proporționalității între gravitatea faptei și sancțiunea aplicată și posibilitatea individualizării în raport de efectele faptei ilicite. Or, instanța de apel prin aplicarea pârâtei a sancțiunii obligării la plata de penalități de întârziere pentru nerespectarea termenului de ofertare încalcă principiul proporționalității între faptă și sancțiune, de vreme ce întinderea sancțiunii nu era una determinată.

În cauza dedusă judecății, cu toate că cererea de despăgubiri a fost depusă la data de 06 septembrie 2016, reclamanta a înțeles să promoveze acțiunea în justiție abia la data de 24 septembrie 2018. De asemenea, asigurătorul a făcut o primă ofertă de despăgubire în data de 27 decembrie 2016 și o altă ofertă în data de 03 octombrie 2019, pe parcursul derulării procesului, ambele oferte fiind respinse de către reclamantă.

În concluzie, determinarea cuantumului despăgubirilor în termen de 5 ani de la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor nu este imputabilă asigurătorului și, ca atare, acesta nu poate fi obligat la plata penalității de 0,2% pe zi de întârziere pentru o perioadă de timp scursă anterior momentului stabilirii, în mod definitiv, a cuantumului despăgubirilor.

Art. 22 din Directiva 2009/103/CE consacră posibilitatea de a calcula dobânzi la suma stabilită cu titlu de despăgubire în cazul în care întârzierile în plata despăgubirilor sunt imputabile asigurătorului, textul european face astfel, distincție între dobânzi și sancțiunile financiare și administrative, sancțiuni care trebuie reglementate cu respectarea rigorilor specifice: asigurarea caracterului clar și previzibil al sancțiunii, crearea posibilității de a individualiza sancțiunea în funcție de gravitatea faptei și urmările acesteia.

În speță, obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere nu poate fi justificată de caracterul de sancțiune financiară, întrucât cuantumul acesteia nu este proporțional cu gravitatea faptei, ci este determinat de perioada de timp în care au fost cuantificate, în mod definitiv, despăgubirile.

Totodată, recurenta pârâtă a invocat jurisprudența națională, susținând că aceste aspecte au fost reținute și de către instanțele naționale cu ocazia soluționării unor pricini similare.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta pârâtă B. S.A., ca nefondat.

În motivare, recurenta reclamantă a susținut, în esență, că pârâta a nesocotit intervalul de timp de trei luni prevăzut de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, dat fiind că deși a fost notificată cu cererea de despăgubire, aceasta nu a formulat o ofertă de despăgubire sau o notificare prin care să arate motivele pentru care nu a aprobat pretențiile solicitate în acest interval de timp.

În opinia recurentei reclamante, pârâta nu poate pretinde lipsa documentelor necesare cuantificării prejudiciului, dat fiind că a emis cu întârziere, două oferte de despăgubire, fără a solicita reclamantei completarea dosarului de daună.

A mai arătat recurenta reclamantă că Directiva 2009/103/CE consacră obligația asiguratorului de a face o ofertă de despăgubire justificată, impunând prin dispozițiile art. 22 lit. a) și art. 25 alin. (1) obligația de a emite un răspuns motivat, astfel că soluția dată de instanța de apel cererii sale de aplicare a penalităților de întârziere este conformă acestor dispoziții comunitare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 18 mai 2022, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

II. 1. Recursul declarat de recurenta reclamantă.

În esență, prin recursul declarat recurenta reclamantă critică faptul că instanța de apel nu a avut în vedere, la aprecierea daunelor morale acordate jurisprudența națională pronunțată în cauze similare, pe care a invocat-o în cuantificarea prejudiciului moral pretins, respectiv nu au fost avute în vedere hotărâri care, în opinia acesteia, s-au raportat la consecințe similare celor ale accidentului produs la data de 19.12.2015 a cărui victimă a fost reclamanta.

Critica este nefondată.

Cu preliminar, se impune a fi observat că în conformitate cu prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, a cărei greșită aplicare recurenta a criticat-o, stabilirea despăgubirilor în caz de vătămare corporală se realizează în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Or, așa cum corect s-a statuat prin decizia civilă recurată, utilizarea ambelor criterii presupune, înainte de toate, stabilirea și luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale cauzei deduse judecății. Aceasta și pentru că, pornind de la circumstanțele fiecărei cauze poate fi identificată jurisprudența relevantă, în marja căreia trebuie să se înscrie sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în cazul particular analizat.

În speță, plecând de la textul art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, instanța de apel a enunțat regulile și principiile de cuantificare a despăgubirilor, astfel cum au fost ele conturate în jurisprudența instanțelor naționale, reținând că despăgubirile se stabilesc în echitate, în primul rând în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, că acestea trebuie să aibă caracterul de satisfacție echilibrată.

Înalta Curte reține, în acord cu această statuare, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

În acest context, în privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, în jurisprudența națională s-a decis, în mod constant, că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor pretins a fi lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

Aceste criterii, în cuantificarea prejudiciului moral, sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suferit victimele unui accident, precum și la consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

Deopotrivă, despăgubirile acordate trebuie să respecte criteriul unui raport de proporționalitate cu dauna suferită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmând în jurisprudența sa că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite, cu intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

În speță, instanța de apel, apreciind asupra cuantumului despăgubirilor pentru daune morale acordate de către tribunal reclamantei, a considerat că acesta este echitabil și rezonabil, raportat la situația de fapt concretă, criterii și principii pe care le-a evocat în cuprinsul motivării deciziei recurate.

Astfel, curtea de apel a avut în vedere suferința ce i-a fost cauzată reclamantei prin accidentul de circulație din data de 19.12.2015, care a necesitat pentru vindecare 95-97 zile de îngrijiri medicale, faptul că reclamanta a prezentat stare post traumatism prin accident rutier și o incapacitate adaptativă de 45%, respectiv o deficiență locomotorie ușoară, că nu se încadrează în grad de invaliditate și are capacitate de muncă păstrată.

Totodată, s-a reținut că în urma accidentului reclamanta a fost internată mai multe săptămâni în spital, a suferit intervenții chirurgicale la piciorul și la umărul stâng, cu aplicare material de osteosinteză, iar o perioadă de 6 săptămâni a fost imobilizată, respectiv faptul că reclamanta va trebui să suporte nașterea prin cezariană, potrivit indicațiilor terapeutice.

De asemenea, a fost avut în vedere prejudiciul estetic produs în urma accidentului constând în o cicatrice cheloiodă de pe mâna stângă, de mari dimensiuni, respectiv faptul că, în plan emoțional, accidentul a reprezentat pentru reclamantă o experiență traumatizantă, iar urmările acestuia au marcat-o și psihic în sens negativ.

Așadar, pentru a face aprecieri asupra cuantumului daunelor morale, instanța de apel s-a raportat la toate criteriile menționate anterior, care s-au impus deja cu valoare de principiu în practica instanțelor.

Deopotrivă, lecturarea considerentelor decizorii ale deciziei recurate relevă fără echivoc, contrar susținerilor din recurs, că instanța de apel a analizat punctual hotărârile judecătorești anexate în probațiune de către părțile litigante, reținând că acestea relevă faptul că în caz vătămare a integrității corporale, victimele au primit daune morale în cuantum mult diferențiat, aprecierile instanțelor fiind diferite.

Nu se poate reține, așadar, încălcarea art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât instanța de apel a precizat clar și neechivoc criteriile pe care le-a avut în vedere la cuantificarea daunelor morale, criterii ce au fost adaptate situației concrete a reclamantei.

Deși în recurs se pretinde o greșită raportare și valorificare de către instanța de apel a hotărârilor judecătorești anexate la dosar, este relevant sub acest aspect că prin argumentele prezentate nu se contestă faptul că prin jurisprudența evaluată în apel, instanțele naționale au procedat la stabilirea și evaluarea aceluiași tip de prejudiciu, ca și cel pretins în speță și care face obiect al prezentei analize în recurs, respectiv un prejudiciu nepatrimonial rezultat din aceeași categorie de fapte ilicite - accidente cauzate de autovehicul care au avut drept consecință vătămarea integrității corporale a victimelor, ci se susține că spețele soluționate prin hotărârile judecătorești analizate în apel au relevat fie un alt număr de zile de îngrijiri medicale, fie un alt procent de inacapacitate adaptativă.

Or, distinct de faptul că, așa cum corect s-a reținut prin decizia civilă recurată, caracterul similar al hotărârilor judecătorești trebuie stabilit prin raportare la faptele ilicite sancționate și la natura prejudiciului încercat de victimă, critica recurentei, astfel cum a fost argumentată, nu relevă o ipoteză de aplicare greșită a prevederilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF menționată, ci tinde, în realitate la reevaluarea materialului probator (prin reanalizarea valorii probatorii a hotărârilor judecătorești anexate la dosarul cauzei și reținute ca fiind concludente, din perspectiva similarității de situații, de către instanța devolutivă de apel), ceea ce excedează însă controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs, așa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Deopotrivă, Înalta Curte, reține în privința celorlalte argumente subsumate acestei critici, că instanța de apel a reținut corect că raportarea la jurisprudența din România, la care face trimitere art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 are doar un caracter de orientare, cât timp situația fiecărei persoane este una particulară, ca și situația fiecărei spețe și că, în realitate, sensul acestei norme nu presupune o limitare a analizei instanței la realizarea unor simple operațiuni de comparare și preluare necenzurată a cuantumului daunelor stabilite în alte cauze, ci utilizarea, în funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ținând seama de principiile și criteriile cristalizate în jurisprudență pentru a putea fi cuantificate daunele morale, a unor repere orientative din punct de vedere valoric, asupra cărora apreciază judecătorul de la caz la caz.

Un argument suplimentar în susținerea acestei interpretări este chiar faptul că, așa cum relevă starea de fapt a cauzei de față, fiecare parte angrenată într-un litigiu de natura celui pendinte are interes să depună jurisprudența care interesează pentru susținerea propriului punct de vedere.

În același sens, deciziile instanței supreme care fac trimitere la necesitatea utilizării criteriilor jurisprudențiale în operațiunea de cuantificare a daunelor morale și de care s-a prevalat recurenta în recurs (cu titlu de jurisprudență relevantă) nu sunt apte să susțină această critică de nelegalitate, dat fiind faptul ceea ce s-a reținut în mod constant și unitar a fost imperativul stabilirii cuantumului daunelor morale prin raportare la consecințele suportate de reclamanții din acele cauze în plan personal, familial, psihologic și profesional, precum și la criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate jurisprudențial în materia stabilirii daunelor morale și utilizate deopotrivă în cauză.

Cum, în speță, cu referire la practica judiciară depusă la dosar, analiza instanței de apel a semnalat că hotărârile care se referă la același tip de prejudicii au stabilit despăgubiri diferite, raportat la împrejurările particulare ale fiecărei cauze, relevând variații și diferențe semnificative între cuantumul daunelor stabilite în situații similare de instanțele de judecată, în mod corect a apreciat instanța de apel că jurisprudența invocată de părțile litigante se poate valorifica în măsura care este compatibilă cu economia fiecărei cauze concrete deduse judecății, conferindu-i acesteia doar un caracter orientativ în operațiunea de evaluare a cuantumului daunelor morale, prin evidențierea sumelor de bani acordate cu acest titlu în cauze similare.

În consecință, se reține că, în speță, instanța de apel a argumentat suficient de clar rațiunea pentru care procesul de stabilire a despăgubirilor rezultate din accidente nu poate fi simplificat și redus la simpla observare și însușire a unor sume acordate în alte cauze, în privința cărora reclamanta a pretins că ar constitui, în mod singular, jurisprudență relevantă, în sensul normei anterior evocate, și a procedat, în mod judicios la o analiză de ansamblu a situației concrete din speța dedusă judecății, cuantificarea daunelor morale acordate reclamantei constituind rezultatul unei analize concrete și adecvate a împrejurărilor concrete ale cauzei.

Câtă vreme aprecierea asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantei s-a realizat prin raportare la criteriile statuate de jurisprudența în materie, iar, în speță, nu s-a demonstrat că, cuantumul daunelor morale stabilite nu se încadrează în limitele de apreciere utilizate în jurisprudența pronunțată în cauze similare (în sensul că s-ar situa în afara gamei de valori regăsite în jurisprudență), așadar că reperele orientative cu privire la cunatificarea daunelor morale furnizate de jurisprudența analizată ar fi fost ignorate, ci s-a susținut doar îndreptățirea recurentei reclamante la a beneficia de un cuantum superior al acestor daune, conform practicii judiciare identificate de această parte, nu se poate imputa instanței de apel pronunțarea hotărârii atacate cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate prin Norma ASF nr. 23/2014 .

Întrucât motivul de recurs susținut de recurenta reclamantă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat în raport de judecata înfăptuită de instanța de apel, se reține că instanței de recurs îi lipsește argumentul de ordin legal spre a interveni în cenzurarea cuantumului sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile de ordin moral suferite de reclamantă, aprecierea în concret a nivelului adecvat al acestora implicând o evaluare a circumstanțelor de fapt ale cauzei, incompatibilă cu structura recursului.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 91/A/2021 din data de 06 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

II. 2. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta pârâtă.

Recurenta-pârâtă pretinde, în esență, că instanța de apel a făcut o aplicare greșită, în speță, a dispozițiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, validând soluția adoptată de prima instanță în privința cererii reclamantei având ca obiect obligarea sa la plata unor penalități de 0,2 % pe zi de întârziere sub motiv că asigurătorul nu a răspuns cererii de despăgubire pe care i-a adresat-o reclamanta în termenul prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, pârâta invocând lipsa culpei sale în soluționarea dosarului de daună.

În cauză, penalitățile de întârziere au fost solicitate de către reclamantă în scopul sancționării atitudinii de pasivitate pe care aceasta a pretins că pârâta a manifestat-o în îndeplinirea obligației de a adopta o soluție privitoare la solicitarea sa de acordare a despăgubirilor, respectiv pentru nerespectarea obligației de a face prevăzută de art. 37 alin. (1) din Norma ASF, și anume aceea de a da un răspuns avizării de daune, în termenul de trei luni prevăzut de această normă, oferta de despăgubire formulată de pârâtă fiind emisă la data de 27.12.2016.

Astfel, pretinzând o omisiune nejustificată de soluționare a cererii de despăgubire și astfel, activarea penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, recurenta-reclamantă s-a raportat la răspunsul formulat de asigurător la data de 27.12.2016 (obiect al ofertei inițiale a asigurătorului), susținând că aceasta nu respectă termenul de trei luni (de la data înregistrării cererii de despăgubire) prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014.

Din aceeași perspectivă, se impune a fi observat că pârâta a susținut în mod constant că neinstrumentarea dosarului de daună începând cu data avizării nu îi este imputabilă, întrucât reclamanta nu i-a remis, odată cu avizarea daunei, un probatoriu apt să contribuie la cuantificarea certă a prejudiciului pretins, respectiv că la acel moment cercetarea din dosarul penal nu fusese finalizată, iar probele nu fuseseră administrate decât parțial, nefiind anexate la dosarul de daună.

Potrivit art. 38 din Norma nr. 23/2014, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător.

În aplicarea acestei norme, dacă se dovedește răspunderea asiguratorului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat, fiind anexate toate documentele necesare stabilirii răspunderii persoanei asigurate și cuantificării daunelor, asiguratorul RCA este obligat ca, în termenul menționat, să răspundă cererii părții solicitante prin formularea unei oferte de despăgubire justificate, fie să notifice motivat refuzul de soluționare.

Consecința încălcării de către asigurator a obligației de a răspunde (în oricare din aceste modalități) în termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către cel prejudiciat, este aceea a obligării acestuia la plata unor penalități de întârziere.

În consecință, dispozițiile art. 38 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile stipulate în mod expres în sarcina sa în termenele prevăzute la art. 37 alin. (1), ceea ce presupune, în toate cazurile, o situație de culpă a acestuia.

Se impune a fi, deopotrivă, observat că scopul instituirii acestui mecanism sancționator este reprezentat de asigurarea celerității în instrumentarea și finalizarea dosarelor de daună, prin soluționarea pe cât posibil pe cale amiabilă a acestora, fără însă a se stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligație de rezultat în acest sens. Astfel, penalitățile sunt menite a sancționa atitudinea pasivă a asigurătorului care, în mod discreționar, nu răspunde solicitării de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă, refuzând să încerce, în termenul legal, să inițieze o procedură de înțelegere pe cale amiabilă.

Relevante sub acest aspect, sunt prevederile art. 44 și art. 46 pct. 3 din Norme, dispoziții potrivit cu care stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit, iar nu în ipoteza în care din aceste documente nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse.

Așadar, penalitățile de întârziere au ca finalitate sancționarea atitudinii culpabile a asigurătorului care nu își îndeplinește obligațiile prevăzute expres în sarcina sa în art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, deși are la dispoziție toate documentele necesare pentru a determina atât persoana vinovată de procducerea acidentului, cât și riscul asigurat, această sancțiune neputând fi confundată cu dobânzile penalizatoare reglementate de art. 1.381, art. 1.385, art. 1.535 din C. civ. și art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, care au ca scop asigurarea unei reparații integrale a prejudiciului încercat de victimă. O atare interpretare este, de altfel, conformă nu numai cu prevederile art. 22 din Directiva 2009/103/CE, dar și cu jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 25/2022 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

În ceea ce privește antrenarea mecanismului sancționator instituit prin art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, așa cum rezultă din interpretarea sistematică a acestei norme, îndeplinirea obligației de a emite oferta de despăgubire în termenul stabilit de art. 37 alin. (1) din Normă are ca situație premisă existența dovezilor în privința răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului și în privința cuantificării prejudiciului.

Această cerință rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 36, art. 37, art. 38, art. 45 și art. 46 pct. 3 din Norma ASF nr. 23/2014, norme în conformitate cu care asigurătorii RCA au obligația instrumentării dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părți privitoare la răspunderea asiguratului și cuantificarea prejudiciului. Din această perspectivă, trebuie observat, că Norma ASF admite existența situațiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că în astfel de situații despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească (art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014).

În cauza de față, prima instanță, a reținut incidența dispozițiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 apreciind că pârâta a tergiversat culpabil soluționarea dosarului de daună al reclamantei în condițiile în care producerea accidentului a fost avizată acesteia la data de 05.09.2016, iar pârâta, deși a emis o ofertă de despăgubire, și-a îndeplinit această obligație cu depășirea termenului de trei luni stabilit de art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, mai exact la data de 27.12.2016, deși elementele speței permiteau formularea concluziilor referitoare la persoana vinovată de săvârșirea accidentului și la împrejurările producerii acestuia, respectiv a reținut că neîndeplinirea corespunzătoare a obliogațiilor asiguratorului este generată de diminuarea nujustificată a despăgubirii.

În apel, deși soluția a fost validată, s-a reținut depășirea teremneului de 3 luni de la care asigurătorul avea obligația de a comunica reclamantei oferta de dspăgubire.

Această statuare a instanței de apel, care a invalidat parțial considerentele primei instanțe este rezultatul unei aplicări greșite a dispozițiilor anterior menționate din Norma ASF nr. 23/2014, concluzia silogismului judiciar expusă în decizia recurată, care a explicitat această soluție, ignorând, în mod nepermis cerințele cumulative impuse de prevederile art. 38 coroborat cu art. 36, art. 37, art. 45 și art. 46 pct. 3 din Norma ASF nr. 23/2014 din Norma ASF nr. 23/2014, cerințe la care s-a făcut referire în cele ce preced, în contextul în care, situația de fapt a cauzei relevă faptul că, în speță, reclamanta s-a adresat asigurătorului cu cererea în despăgubiri la data de 5.09.2016, indicând suma de 6.387,6 RON, cu titlu de daune materiale și suma de 267. 540 RON, cu titlu de daune morale, iar recurenta-pârâtă a răspuns acestei cereri la 27.12.2016, cu o ofertă de despăgubire de 25000 RON, daune morale, iar în privința daunelor materiale a evidențiat necesitatea completării dosarului de daună.

Deopotrivă, s-a ignorat faptul că procesul de cuantificare a daunelor solicitate de reclamantă a presupus, în speță, un probatoriu complex, ce s-a impus a fi administrat inclusiv în cursul cercetării judecătorești realizate în cauza pendinte, probatoriu analizat și valorificat ca atare de către instanțele de fond, în cuantificarea daunelor încuviințate reclamantei.

În același sens, deși potrivit art. 47 din Norma ASF nr. 23/2014, derularea unor cercetări penale nu este de natură să împiedice, în toate ipotezele, plata despăgubirilor către persoana vătămată prin producerea evenimentului asigurat, în speță, nu se poate ignora că, în cauză, la momentul avizării daunei, cercetarea penală era în plină desfășurare, urmând a fi administrate probe pentru determinarea consecințelor accidentului, evenimentul cauzator de prejudicii reclamat fiind unul cu consecințe care nu pot fi apreciate ca fiind minore, de vreme ce a cauzat reclamantei vătămări corporale importante, ce au necesitat, în final, potrivit probelor administrate în prezentul litigiu, un număr de 95-97 zile de îngrijiri medicale și au condus la o incapacitate adaptativă a acesteia, în proporție de 45%.

Înalta Curte reține, în acest sens, că norma art. 47 din Norma ASF nr. 23/2014 admite posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor chiar și în ipoteza în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, însă în următoarele condiții: când acțiunea penală a fost sau poate fi stinsă prin împăcarea părților; când, deși hotărârea instanței penale a rămas definitivă (situație neregăsită în cauză până la data sesizării asiguratorului cu cererea de despăgubire), stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior; când sunt întrunite ipotezele de la pct. 3 lit. a) și b), de asemenea neincidente cauzei în condițiile în care rechizitoriul sau cercetarea realizată de organele de anchetă penală au fost finalizate ulterior sesizării instanței civile.

În speță, soluția de clasare adoptată la 15 martie 2018, în dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca, a fost adoptată doar după administrarea unor probe complexe (atât raportul de expertiză medico-legală, din data de 13.02.2017, cât și suplimentul la expertiza medico-legală realizat la data de 25.01.2018, evaluarea psihologică a reclamantei, relevante atât din perspectiva calificării faptei ilicite imputate asiguratului ca fiind infracțiune, dar și în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral pretins de reclamantă, fiind întocmite doar ulterior datei avizării daunei către asigurator și împlinirii termenului de trei luni de la data vizării daunei).

Or, deși reclamanta a susținut culpa pârâtei în neinstrumentarea dosarului de daună în intervalul septembrie 2016 (avizarea evenimentului) - 27 decembrie 2016, se observă că cel puțin o parte din probatoriile relevante în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului nepatrimonial cauzat reclamantei au fost întocmite/emise ulterior momentului 27.12.2016.

Este, așadar, neîndoielnic faptul că, la data avizării daunei, dosarul de daună deschis la sesizarea reclamantei nu putea fi considerat complet în privința tuturor elemente absolut necesare nașterii obligațiilor prevăzute de art. 37 alin. (1) în sarcina pârâtei.

Deopotrivă, nu se poate ignora faptul că, inclusiv ulterior sesizării instanței civile (la data de 24.09.2018), cu prilejul judecății în fond a prezentei cauze, prima instanță a apreciat că dosarul civil nu poate fi soluționat, în lipsa administrării unei noi expertize medico - legale și avizării acesteia de către comisia de avizare a actelor medicale din cadrul IML Cluj, după cum, parte din înscrisurile doveditoare ale cheltuielilor prilejuite de accident au fost administrate doar în cursul cercetării judecătorești realizate în cauza de față (reclamanta formulând inclusiv în procedura judiciară pendinte mai multe cereri precizatoare referitoare la daunele materiale, respectiv, la data de 05.09.2019, 14.01.2020, 03.03.2020).

Așadar, contrar susținerii recurentei reclamante potrivit cu care, încă de la data avizării pârâta ar fi fost în măsură să cuantifice prejudiciul material și moral înregistrat de reclamantă în urma accidentului din data de 19.12.2015, pe baza probelor anexate și să formuleze o ofertă de despăgubire, în cauză, determinarea corectă și completă a prejudiciului pretins a necesitat un probatoriu complex, administrat atât în faza de cercetare penală, cât și ulterior sesizării primei instanțe cu prezenta cerere de chemare în judecată, situația particulară factuală evidențiată în speță, relevând, în realitate, lipsa conduitei culpabile a recurentei pârâte, anterior emiterii ofertei de despăgubire din 27.12.2016.

În concluzie, în condițiile în care, în mod evident, pe segmentul de timp de la data avizării accidentului de către reclamantă (05.09.2016) și până la 27.12.2016 (data emiterii ofertei de despăgubire) dosarul de daună era incomplet, în speță, lipsește premisa necesară aplicării sancțiunii instituite prin art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, neputându-se afirma o culpă în îndeplinirea obligației recurentei-pârâte de gestionare a dosarului de daună cât timp acesta nu era complet, întârzierea culpabilă neputând exista în lipsa îndeplinirii acestei premise, doar ca efect al constituirii dosarului de daună pe baza avizării evenimentului asigurat.

În acest context, soluția instanței de apel relevă o eronată aplicare a normelor menționate ale Normei ASF nr. 23/2014 prin ignorarea elementelor particulare ale raporturilor dintre părți, dar și o ignorare a rațiunii instituirii penalităților de întârziere de 0,2% ce se aplică la suma datorată de asigurătorul RCA cu titlu de despăgubire.

Întrucât, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamantei, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în sarcina pârâtei, în calitate de asigurator RCA, doar în cadrul procesului pendinte (în condițiile în care, ca urmare a sesizării instanțelor cu prezenta acțiune în despăgubiri la 24.09.2018, abandonarea procedurii amiabile de soluționare a dosarului de daună a avut loc din inițiativa reclamantei mai înainte ca acesta să poată fi considerat complet, potrivit explicațiilor anterioare), apare ca nelegală obligarea acesteia (prin sentința tribunalului astfel cum a fost aceasta schimbată în apel) la plata penalităților de 0,2% pentru despăgubirile acordate recurentei-reclamante, începând cu data emiterii primei oferte de despăgubire de către pârâtă, nelegalitate care decurge, cum s-a arătat, din inexistența unei culpe a recurentei-pârâte în gestionarea dosarului de daună, incomplet sub aspectele relevate anterior.

În considerarea acestor argumente, reținând ca fiind întemeiat motivul de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta pârâtă, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecarea ambelor apeluri aceleiași instanțe de apel, exclusiv în ceea ce privește criticile părților relative la plata penalităților de întârziere, rejudecare ce va avea loc în raport de cele dezlegate prin prezenta hotărâre (date fiind limitele judecății de recurs pe care o realizează Înalta Curte, determinate prin dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care nu dispune de o soluție de casare și/sau de modificare în același timp a deciziei de apel constatată ca fiind nelegală).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 91/A/2021 din data de 06 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleași decizii.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe de apel, pentru rejudecarea ambelor apeluri, în ceea ce privește cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Menține celelalte dispoziții, care nu contravin prezentei decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2022.