ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 797/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C. au chemat in judecată pe pârâta S.C. D. S.A. și pe intervenienta forțată E., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 600.000 RON, cu titlu de daune morale și 8.002 RON, cu titlu de daune materiale în favoarea reclamantului A., a sumei de 250.000 RON, cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului B., a sumei de 250.000 RON, cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului C.; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, aplicate sumelor solicitate prin cererea de despăgubire de reclamantul A., cu titlu de despăgubiri morale (600.000 RON) și materiale, calculate începând cu data de 23 octombrie 2017 și până la data efectivă a plății; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, exceptând onorariul avocațial, care va fi solicitat pe cale separată.

Prin sentința civilă nr. 326 din 20 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și intervenienta forțată E.; a fost obligată pârâta S.C. D. S.A. să plătească reclamanților următoarele sume: reclamantului A. suma de 200.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale și 4.504,05 RON despăgubiri pentru daune materiale; reclamantului B. suma de 80.000 RON despăgubiri pentru daune morale; reclamantului C. suma de 80.000 RON despăgubiri pentru daune morale; a fost obligat pârâtă să plătească reclamanților penalități de întârziere de 0,2%/zi, aplicate asupra sumelor reprezentând daunele morale si 70,04 RON daune materiale, începând cu data de 11 ianuarie 2018 și până la achitarea integrală a debitului.

Prin încheierea civilă nr. 158/CC/2020 din 27 august 2020, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea formulată de pârâta S.C. D. S.A. având ca obiect completarea sentinței civile nr. 326/2020, pronunțată la 20 iulie 2020 de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 76/A/2021 din 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost respins apelul incident formulat de reclamanți și a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 326 din 20 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2018.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, pârâta S.C. D. S.A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta S.C. D. S.A. a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 425 lit. b) C. proc. civ. A învederat că instanțele de fond nu au motivat acordarea despăgubirilor morale în conformitate cu textul legal anterior invocat, care impune instanțelor să arate nu doar motivele pentru care a fost admisă acțiunea, ci și motivele pentru care s-au înlăturat cererile și apărările pârâtei. Susține că Tribunalul Cluj nu a aplicat dispozițiile art. 50 pct. 2 lit. d) NASF 23/2004, dar nici nu a înlăturat apărările pârâtei întemeiate pe aceasta și nu a analizat practica judiciară la care face trimitere textul de lege anterior menționat, iar Curtea de Apel Cluj face doar o trimitere formală la dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ. având în vedere că nu a analizat practica judiciară depusă de pârâtă și nu a făcut referire la cea reținută la pronunțarea hotărârii.

Cât privește jurisprudența CEDO din cauza Ruiz Torija c. Spaniei, a arătat că motivele decisive necesită un răspuns specific și explicit, iar în speță, esența apărărilor pârâtei era art. 50 pct. 2 lit. d) NASF 23/2014 împreună cu practica judiciară depusă în apărare.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 406 C. proc. civ., coroborate cu art. 9 și art. 22 alin. (6) din același act normativ întrucât nu a pus în discuția părților cererea de renunțare la judecarea petitului privind penalitățile de întârziere, formulată de reclamanți, a ignorat această cerere și a trecut peste principiul disponibilității. Contrar celor reținute de instanța de apel, a precizat că reprezentantul convențional al reclamanților a avut mandat special de renunțare la judecată, respectiv împuternicire avocațială eliberată în acest sens, fiind respectate dispozițiile art. 81 alin. (1) C. proc. civ. și art. 2016 C. civ.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a reținut neîndeplinirea condițiilor art. 406 C. proc. civ..și prin prisma faptului că această parte nu și-a exprimat acordul față de cerere de renunțare la judecată. În sens contrar celor astfel constatate, a arătat că atât prima instanță, cât și cea de apel erau obligate să pună în discuție cererea reclamanților, în virtutea rolului activ și cu respectarea principiului contradictorialității, iar recurenta a solicitat instanței de fond, la 9 iulie 2020, să ia act de renunțare, a depus concluzii scrise la fond prin care a reluat această solicitare și prin apel a formulat concluzii privind respingerea penalităților motivat tocmai de renunțarea la acest petit.

Referitor la refuzul instanței de apel de a lua act de renunțare, argumentat de faptul că reclamanții au declarat recurs împotriva sentinței instanței de fond, a afirmat că art. 406 alin. (6) C. proc. civ. prevede posibilitatea declarării căii de atac a recursului doar împotriva hotărârii prin care s-a luat act de renunțare, nu și împotriva celei prin care nu s-a luat act de renunțarea la judecată, scopul reglementării căii de atac fiind acela de a se verifica respectarea procedurii, nu a unor aspecte legate de fondul dreptului. În acest sens a susținut că Tribunalul Cluj a reținut, prin încheierea nr. 158 din 27 august 2020, prin care a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței pronunțate sub aspectul cererii de renunțare parțială la judecată, că sentința nr. 326 din 20 iulie 2020 este supusă apelului cu privire la faptul că instanța nu a luat act de renunțarea reclamanților la judecata capătului de cerere privind penalitățile. Sub un alt aspect, a arătat că reclamanții nu aveau interes să promoveze recurs împotriva hotărârii, odată ce instanța a acordat penalitățile de întârziere trecând peste voința acestora.

Recurenta a invocat faptul că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 50 pct. 2 lit. d) din NASF 23/2014 cu privire la modalitatea de stabilire a daunelor morale și art. 46 și 47, coroborat cu art. 37-38 din NASF 23/2014 cu privire la penalitățile de întârziere. Astfel, instanța de apel a reținut că despăgubirile morale se stabilesc în conformitate cu art. 50 pct. 2 lit. d) din NASF 23/2014, însă nu a analizat practica depusă în apărare și nu a făcut trimitere la hotărâri similare, stabilind despăgubirea doar în baza probelor administrate, cu ignorarea jurisprudenței obligatorii. Susține că refuzul instanței de a aplica acest text de lege echivalează cu refuzul de a indica singurele criterii obiective de individualizare a despăgubirilor.

A mai arătat că, potrivit art. 2213 C. civ., asigurările obligatorii sunt reglementate de legi speciale, iar, la momentul încheierii contractului RCA, era în vigoare Legea nr. 136/1995, care prevedea la art. 53 că se vor adopta, de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, norme de punere în aplicare a legii, fiind adoptată Norma ASF 23/2014 care, la art. 50 pct. 2 lit. b), face trimitere la practica judiciară în materie. Or, practica judiciară nu are doar un rol orientativ, ci reprezintă un criteriu de individualizare a daunelor morale, aspect ce reiese din succesiunea de legi speciale, cu referire la art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul CSA 14/2011, art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma ASF 23/2014 și art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017.

În legătură cu încălcarea art. 46 și art. 47, coroborat cu art. 37-38 din NASF 23/2014 vizând penalitățile de întârziere, recurenta a precizat că instanțele de fond au dispus obligarea la penalități de 0,2% pe zi începând cu 11 ianuarie 2018, raportat la art. 37 alin. (1) din NASF 23/2014 întrucât pârâta nu a formulat oferta de despăgubire în termenul de 3 luni de la avizare, 11 octombrie 2017. În cauză, soluționarea pe cale amiabilă a dosarului nu era posibilă, în raport de circumstanțele producerii evenimentului rutier și dispozițiile art. 46 și 47 din Norma ASF 23/2014. Deși rechizitoriul a fost emis la 18 septembrie 2017, reclamanții prin avocat nu și-au luat angajamentul prevăzut de art. 47 pct. 3 lit. a), iar) din actele încheiate de autoritățile publice nu rezultă vinovăția penală exclusivă a conducătorului auto și nici întinderea prejudiciului, instanța penală administrând proba cu expertiză criminalistică la 24 mai 2019, sentința penală fiind pronunțată la 23 martie 2020.

Așadar, în lipsa posibilității de a soluționa dosarul pe cale amiabilă, este incident art. 46 pct. 3 din NASF 23/2014, situație în care instanța poate obliga pârâta la penalități de întârziere doar începând cu a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive deoarece începând cu acel moment creanța devine certă, lichidă și exigibilă.

Concluzionând, a arătat că dispozițiile art. 38 din NASF 23/2014 stipulează aplicarea sancțiunii penalităților atunci când există posibilitatea soluționării dosarului de daună conform art. 37 din NASF 23/2014, nu în situația în care dosarul nu poate fi finalizat pe cale amiabilă. Cu referire la o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a susținut că atunci când fapta este cercetată într-un dosar penal în care se administrează proba cu expertiză criminalistică pentru stabilirea vinovăției, nu se poate considera că există posibilitatea soluționării dosarului pe cale amiabilă, neexistând nici temei pentru sancționarea recurentei.

În consecință, recurenta a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și sentinței apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar, în subsidiar, casarea hotărârii atacate și trimiterea dosarului la instanța de apel.

De asemenea, a solicitat desființarea actelor de executare efectuate în baza deciziei nr. 76/2021, cu consecința întoarcerii executării, conform art. 723 și urm. C. proc. civ..(decizia fiind executată integral la 9 aprilie 2021).

Prin întâmpinare, intimații A., B., C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 10 februarie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 76/A din 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fost fixat termen de judecată la 7 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

O primă critică formulată în cadrul prezentului recurs supune dezbaterii modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale solicitate de reclamanții A., B. și C., în calitate de fiu și nepoți ai victimei decedate în accidentul rutier produs la 6 august 2015.

Recurenta reproșează instanței de apel o nemotivare a hotărârii, arătând că nu a analizat practica judiciară depusă de pârâtă în apărare și nu a făcut trimitere la cea avută în vedere la pronunțarea hotărârii, neraportându-se, astfel, la legislația specială incidentă în speță, mai precis la art. 50 pct. 2 lit. d) din NASF 23/2014, potrivit căruia, la stabilirea despăgubirilor în cazul decesului unei persoane, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Mai arată că despăgubirea a fost stabilită doar în baza probelor administrate, cu ignorarea jurisprudenței obligatorii, iar refuzul instanței de a aplica textul de lege anterior invocat echivalează cu refuzul de a ține seama de singurele criterii obiective de individualizare a despăgubirilor.

Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă una dintre garanțiile esențiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și de normele convenționale ale art. 6 par. 1 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, deși sub aspectul acestei garanții procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanțelor să răspundă tuturor argumentelor părților și că motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci de substanță, instanțele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esențiale care formează structura raționamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluții în cauzele deduse judecății.

Înalta Curte reține că este nefondată critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care, susținând în apel nelegalitatea hotărârii de primă instanță pe motivul nemotivării și neutilizării criteriului jurisprudenței în stabilirea daunelor morale, curtea de apel a utilizat criteriul indicat de pârâtă, a stabilit că apelul declarat este nefondat și pe acest aspect deoarece, în raport de toate circumstanțele cauzei și criteriile utilizate, sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate.

Astfel, instanța de apel, în analiza devolutivă a fondului cauzei în apelul promovat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului, prin decizia atacată a procedat la menținerea daunelor morale de 200.000 RON pentru fiul defunctei și 80.000 RON pentru fiecare dintre cei doi nepoți și, într-o analiză mai largă a ce a pornit de la dispozițiile art. 50 pct. 2 lit. d) din NASF nr. 24/2014, a făcut trimitere la principiile care se degajă din jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, context în care a constatat că despăgubirile reprezentând daune morale trebuie să fie, în principiu, echitabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Sub aspectul cuantificării daunelor morale, instanța de apel a reținut că, în raport de circumstanțele morții, care a intervenit neașteptat, existența legăturilor de familie și, nu în ultimul rând, jurisprudența creată în aceată materie, căreia a dorit să-i rămână constantă, nu este necesară o diminuare a cuantumului despăgubirilor acordate la judecata în primă instanță întrucât compensația financiară acordată este una rezonabilă, echilibrată.

Se reține că instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 50 pct. 2 lit. d) din NASF nr. 24/2014 în stabilirea sumelor cu titlu de daune morale, iar lipsa unei referiri exprese la jurisprudența din cauze similare depusă în dosar de către recurentă, nu poate fi asimilată cu o nemotivare, cât timp s-a făcut referire la practica judiciară constantă, unitară în materie.

Rezultă, astfel, că menținerea cuantumului despăgubirilor morale în etapa procesuală a apelului a fost rezultatul unei abordări proprii a jurisprudenței naționale în materie, neputând fi primită critica recurentei, în sensul că hotărârea din apel nu răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta a susținut, de asemenea, că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 50 pct. 2 lit. d) din NASF 23/2014 cât privește modalitatea de stabilire a daunelor morale, în sensul că instanța de apel nu a analizat practica depusă în apărare și nu a făcut trimitere la hotărâri similare, stabilind despăgubirea doar în baza probelor administrate, cu ignorarea jurisprudenței obligatorii, critică care, însă, se subsumează acelorași dispoziții - art. 488 pct. 6 C. proc. civ., examinate anterior, iar nu prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

O altă critică invocată vizează încălcarea dispozițiilor art. 406 C. proc. civ., coroborate cu art. 9 și art. 22 alin. (6) din același act normativ întrucât instanța de apel a menținut penalitățile de întârziere acordate prin sentință, deși reclamanții au renunțat la acest petit. În acest sens, se arată că instanța de apel nu a pus în discuția părților cererea de renunțare la judecarea capătului din acțiune privind penalitățile de întârziere, formulată de reclamanți, a ignorat această cerere și a trecut peste principiul disponibilității.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Înalta Curte reține că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, astfel cum acesta este consacrat de dispozițiile de mai sus, este principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabilește obiectul și limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunțe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Obligația judecătorului de a respecta limitele învestirii este prevăzută și de dispozițiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilității în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabilește cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cauzei, adică temeiului juridic, cât și al părților între care se derulează litigiul, iar respectarea de către judecător a obligației de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății constituie garanția aplicării principiului disponibilității.

În aplicarea acestui principiu de drept, art. 406 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă"; "Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială."

Înalta Curte constată că în încheierea de la termenul de judecată din 9 iulie 2020 din dosarul Tribunalului Cluj s-a consemnat că reprezentantul reclamanților a depus la dosar împuternicirea avocațială prin care a fost împuternicit de către părțile pe care le reprezintă să renunțe la judecarea petitului privind penalitățile de întârziere de 0,2% asupra daunelor morale și materiale în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Cluj.

Ulterior acestei consemnări, se menționează în aceeași încheiere că instanța constată faptul că probațiunea încuviințată a fost administrată, sens în care declară încheiată cercetarea judecătorească și acordă părților cuvântul pentru concluzii, deschizând dezbaterile.

Se constată că una dintre criticile formulate de pârâtă în apel vizează nelegalitatea hotărârii sub aspectul obligării la plata penalităților de întârziere, motivat de faptul că reclamanții au renunțat la judecata acestui petit.

Instanța de apel a respins acest motiv de apel arătând că renunțarea la judecată sub aspectul cererii de plată a penalităților nu respectă condițiile stipulate de art. 406 C. proc. civ., fără a observa că cererea de renunțare la petitul privind penalitățile nu a fost pusă în discuția părților de către instanța de fond, astfel cum rezultă din mențiunile încheierii din 9 iulie 2020, cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului.

Pentru a asigura tuturor părților dreptul la un proces echitabil, instanța de apel era obligată să examineze, prioritar, conform art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ., obligația instanței de fond de a respecta principiul contradictorialității, precum si celelalte principii procesuale, printre care și cele privind disponibilitatea, egalitatea părților, precum și de a veghea la respectarea dispozitiilor legale cu ocazia soluționării pricinii deduse judecatii, iar în cauza pendinte aceste obligații nu au fost îndeplinite.

În acest context, soluția instanței de apel este nelegală, ceea ce atrage incidența în cauză a prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la solicitarea recurentei de desființare a actelor de executare efectuate în baza deciziei anterior menționate, cu consecința întoarcerii executării silite, se reține că, potrivit art. 500 C. proc. civ., "Hotărârea casată nu are nicio putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel. Instanța va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare."

De asemenea, potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ., "În toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia (…)".

În raport de aceste dispoziții legale și de soluția pronunțată în cauză, de admitere a recursului declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 76/A din 18 martie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și casare a deciziei recurate, Înalta Curte dispune întoarcerea executării silite pentru sumele reprezentând penalități de întârziere.

De asemenea, constată că, în raport de considerentele deja prezentate, referitoare la reținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu se mai impune examinarea criticilor de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând încălcarea normelor de drept material cu privire la penalitățile de întârziere, respectiv art. 46 și 47, coroborat cu art. 37-38 din NASF 23/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 76/A din 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe cu privire la cererea de acordare a penalităților de întârziere.

Dispune întoarcerea executării silite pentru sumele reprezentând penalități de întârziere.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 aprilie 2022.