ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 355/2026

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj cu nr. dosar x/2016 la 27 decembrie 2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.A., a solicitat obligarea pârâtei C. S.A., în calitate de asigurator de răspundere civilă obligatorie, la plata unei despăgubiri globale în cuantum de 5.622.899 RON, precum și a sumei lunare de 17.521 RON cu titlu prestație periodică, începând cu data înregistrării acțiunii, reprezentând daune materiale, respectiv la plata unei despăgubiri în cuantum de 3.500.000 euro sau echivalentul în RON a acesteia la data plății, la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de Banca Națională a României, reprezentând daune moral; obligarea la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% aferente sumelor indicate la petitele 1 și 2, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, Pentru ipoteza că va exista o diferență de despăgubire care depășește limita legală suportată de către asigurator, a solicitat obligarea pârâtului B. la plata diferenței de despăgubire nesuportată de asigurator în favoarea sa, cu titlu de daune materiale și/sau morale. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 1.349, art. 1.357, art. 1370, art. 1.381 și următoarele, art. 2.224 C. civ., art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, art. 24, art. 49 și art. 50 din Norma nr. 23/2014 pe calea acțiunii în despăgubiri. Ulterior, cererea de chemare în judecată a fost precizată, fiind majorat cuantumului despăgubirilor solicitate. Primul ciclu procesual

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 869 din 29 decembrie 2021, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., excepție invocată de către pârâta C. S.A., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A., invocată de această pârâtă, și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 171/A din 13 aprilie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 869 din 29 decembrie 2021 a Tribunalului Cluj, secția civilă, a anulat, în întregime sentința apelată și a trimis cauza, pentru rejudecare pe fond la aceeași instanță. A respins, ca lipsit de interes, apelul incident formulat de pârâta C. împotriva încheierilor de ședință din 17 octombrie 2021 și din 28 octombrie 2020, 25 noiembrie 2020, 3 martie 2021, 24 noiembrie 2021, pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. x/2016. Al doilea ciclu procesual

Sentința pronunțată în primă instanță În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj la 17 mai 2022 sub nr. x/2016**. Prin sentința civilă nr. 359 din 13 iulie 2023, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., excepție invocată de către pârâta C., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A., invocată de această pârâtă și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 86/A/2024 din 14 martie 2024, Curtea de Apel Cluj – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 359 din 13 iulie 2023, pronunțată de Tribunalul Cluj – secția civilă în dosarul nr. x/2016, pe care a menținut-o.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 86/A/2024 din 14 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta A.. Invocând incidența motivelor de casare, reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate în limitele motivelor de nelegalitate invocate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. O primă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., a vizat aplicarea greșită a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 362 din 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia și, deci, o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 431 alin. (2) și art. 435 din C. proc. civ., din perspectiva în care, în cauză, nu sunt întrunite condițiile privind valorificarea puterii de lucru judecat privitoare la identitatea dintre părți și persoana îndrituită a invoca această excepție. Instanța de apel a nesocotit statuări relevante ale Deciziei nr. 18/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, încălcând astfel prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod. De asemenea, curtea de apel s-a raportat la Decizia nr. 62/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept direct în cuprinsul hotărârii, fără ca această decizie să fi fost invocată în cursul litigiului sau să fie pusă în discuția părților; încălcând astfel principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 din C. proc. civ., și a nesocotit dreptul reclamantei de a fi ascultată, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din același cod, respectiv art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Totodată, în pronunțarea deciziei recurate, instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 1.455 din C. civ., ceea ce atrage motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și a omis să observe că, în raport cu situația concretă dedusă judecății, nu există o reglementare specială, derogatorie (precum cea prevăzută de art. 634 alin. (2) teza a doua, art. 1.436, art. 1.455 din C. civ.), care să permită unui terț să se prevaleze de o hotărâre judecătorească favorabilă pronunțată față de un alt codebitor, astfel că devin incidente condițiile generale reglementate de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. care impun identitatea de părți. În argumentarea criticii privitoare la reținerea, în mod nelegal, a puterii de lucru judecat, recurenta-reclamantă a arătat că dosarul nr. x/2016, având ca obiect faptele ilicite ale șoferului D. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia, în contextul soluționării unei contestații împotriva Tabelului preliminar de creanțe al asigurătorului E. S.A., nu coincide cu chestiunea litigioasă din prezentul dosar, în care sunt deduse judecății faptele ilicite ale șoferului B. și conduita acestuia în producerea accidentului. Or, modul în care instanța de apel s-a raportat la considerentele deciziei Curții de Apel Alba Iulia se transpune într-o încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1), art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. ceea ce atrage motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod. Un alt argument, subsumat aceleiași critici, s-a referit la împrejurarea că respingerea acțiunii în temeiul puterii de lucru judecat a deciziei Curții de Apel Alba Iulia se transpune într-o negare a dreptului părții de acces la o instanță de judecată, și astfel în încălcarea prevederilor art. 6 din C. proc. civ. și art. art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1.349, art. 1.357, art. 1.370, art. 1.381 și art. 1.447 din C. civ., devenind incident și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În continuare, recurenta-reclamantă a arătat că prin motivele de apel a susținut că dezlegările date prin decizia civilă nr. 362/2021 a Curții de Apel Alba Iulia nu pot fi reținute cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu, având în vedere că valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat presupune identitate de părți între cele două litigii și poate fi invocată numai de partea care a câștigat litigiul inițial. Or, pârâta C. nu a fost parte în litigiul derulat în dosarul nr. x/2016. În atare context, instanța de apel, în mod greșit, a respins acest motiv de apel, nesocotind prevederile art. 431 alin. (2), art. 435 din C. proc. civ. ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Instanța de apel a nesocotit statuări relevante ale Deciziei nr. 18/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care reflectă teza conform căreia efectul pozitiv al lucrului judecat are în vedere numai o chestiune litigioasă între aceleași părți, soluționată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, anterioară. În contextul nesocotirii acestor statuări relevante, instanța de apel a încălcat deopotrivă prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Curtea de apel a înlăturat, în mod nejustificat, jurisprudența recentă a instanței supreme, invocată în susținerea criticilor din apel ale reclamantei, reținând, în mod greșit, în motivarea respingerii acestei critici, că acestea nu se referă tocmai la problema de drept dedusă judecății. Un alt aspect de nelegalitate al deciziei curții de apel a vizat raportarea la considerentele deciziei nr. 62/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la posibilitatea unui terț debitor de a invoca puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un litigiu la care nu a luat parte. Or, această decizie nu reprezintă reper pentru tranșarea aspectului juridic dedus judecății având în vedere că instanța supremă a constatat doar că dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. nu sunt interpretate uniform în jurisprudența analizată în acel context (până la nivelul anului 2018) din perspectiva condiției identității de părți. Totodată, a reținut incidența doar a uneia dintre deciziile identificate la nivelul secțiilor instanței supreme care nu îi era favorabilă reclamantei, în contextul în care se impunea ca și celelalte decizii depuse ca practică judiciară, să beneficieze de aceeași relevanță în pronunțarea soluției. Condiția identității de părți pentru reținerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat este deopotrivă confirmată de modificările aduse art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, aspect dedus judecății prin motivele de apel cu privire la care instanța de apel, respingându-l, nu a oferit nicio motivare. Prin urmare, instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că un terț s-ar putea prevala de hotărârea prin care s-a soluționat litigiul inițial, la care nu a luat parte (în speță, societatea C.), împotriva părții căreia hotărârea respectivă îi este favorabilă. În continuare, recurenta a mai susținut că instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 1.447 din C. civ. în sensul în care, urmare a reținerii puterii de lucru judecat, a exclus posibilitatea de recunoaștere a culpei concurentă a pârâtului B. în producerea accidentului rutier. De asemenea, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.455 din C. civ. care conferă creditorului dreptul de a alege debitorii cu care înțelege să se judece, textul de lege având ca premisă tocmai existența unui prim litigiu soluționat în contradictoriu doar cu unul dintre codebitorii solidari și, în acest context, limitează reprezentarea între codebitorii solidari într-un al doilea litigiu doar la actele cu consecințe favorabile, prin care s-a micșorat sau s-a stins datoria (cu excepția cazului în care este consecința unei excepții personale). În cauza de față, nu sunt întrunite condițiile descrise de art. 1.455 din C. civ., cât timp șoferul D. nu a fost parte în dosarul nr. x/2016, litigiul derulându-se doar cu asigurătorul E., în cadrul procesual special determinat de procedura falimentului. Suplimentar, recurenta susține că art. 1.455 se corelează cu art. 1.447 din C. civ., care permite, în mod expres creditorului, să solicite plata în întregime oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune, în cadrul aceluiași litigiu sau în litigii diferite în funcție de propria sa alegere. Dispozițiile art. 1.447 din C. civ., care reprezintă norme de procedură, se referă la însuși demersul judiciar aflat la îndemâna creditorului, iar nu la un demers în planul executării, așa cum rezultă din alin. (2) teza finală a textului legal, care face referire la posibilitatea introducerii în cauză a celorlalți codebitori. Din această perspectivă, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1.447 din C. civ., care în înțelegerea instanței s-ar referi la un demers în planul executării, contrar jurisprudenței Înaltei Curți relevate de decizia nr. 696/2020. Instanța de apel a omis să observe că, în raport de situația concretă dedusă judecății, nu există o reglementare specială, derogatorie, astfel că se aplică condițiile generale reglementate de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Faptul că art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. impune condiția identității de părți, este deopotrivă confirmat de reglementările speciale, derogatorii, care permit terțului interesat să se prevaleze de efectele unei hotărâri favorabile pronunțate într-un litigiu la care nu a fost parte, cum sunt dispozițiile art. 643 alin. (2) teza I din și art. 1.455 alin. (2) din C. civ. Prin urmare, nu ar fi fost necesar să se legifereze, cu titlu de excepție, printr-o normă specială, posibilitatea terțului interesat de a se prevala de efectele unei hotărâri favorabile dacă această posibilitate i-ar fi fost oricum conferită prin norma generală, cum nelegal susține instanța de apel. Interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul în care nu ar impune condiția identității de părți, ar determina inutilitatea reglementărilor cuprinse în art. 643 alin. (2) teza I și art. 1455 alin. (2) din C. civ. Din această perspectivă, raționamentul instanței de apel contravine, în mod vădit, raționamentului expus de Înalta Curte prin Decizia nr. 18/2020, potrivit căreia un terț (fie și terț interesat) nu poate valorifica, în favoarea sa, efectul pozitiv al lucrului judecat într-un litigiu în care nu a fost parte, prin interpretarea extensivă a normei cu caracter general reprezentată de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul în care aceasta nu ar impune condiția identității de părți. O asemenea posibilitate este recunoscută de legiuitor doar în mod excepțional, prin norme cu caracter special [precum dispozițiile art. 643 alin. (2) din C. civ..]. Numai în considerarea acestor dispoziții derogatorii, ca o măsură de protecție suplimentară, legiuitorul permite, pe de-o parte, extinderea relativității hotărârii, astfel încât și terțul interesat să se poată prevala de efectele sale favorabile (teza I), iar pe de altă parte, ignorarea hotărârii, atât ca realitate juridică, cât și ca fapt juridic în sens restrâns, de către terțul interesat căruia hotărârea îi este nefavorabilă (teza II), aspect reținut și în doctrină și literatura de specialitate. În ipoteza în care litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 ar fi fost soluționat și în contradictoriu cu șoferul D., atunci pârâtul B. și implicit asigurătorul C. ar fi avut posibilitatea, în temeiul art. 1.455 din C. civ., să se prevaleze de eventuala hotărâre pronunțată în favoarea pârâtului D.. Or, cât timp pârâtul D. nu a fost parte în respectivul litigiu și hotărârea nu a fost pronunțată în favoarea sa, instanța de apel a concluzionat, în mod nelegal, că intimata C. se poate prevala în favoarea sa de efectele deciziei civile nr. 362/2021 a Curții de Apel Alba Iulia, în condițiile în care este terț față de această hotărâre. Instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că în speță nu au fost încălcate prevederile art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., și că, în temeiul opozabilității reglementate de art. 435 alin. (2) din același cod, intimata C. s-ar putea prevala de efectele favorabile ale deciziei civile nr. 362/2021 a Curții de Apel Alba Iulia, în considerarea "efectului reflex" al opozabilității hotărârii judecătorești față de aceasta, recunoscut într-o opinie doctrinară, în considerarea calității sale de terț interesat, contrar celor reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18/2020, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia "efectul reflex" al opozabilității hotărârii este recunoscut terților interesați numai în mod excepțional, prin norme cu caracter special, precum dispozițiile art. 643 alin. (2) din C. civ. În dezvoltarea criticii privitoare la aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. raportat la chestiunea litigioasă dedusă judecății prin cele două dosare, recurenta a arătat că prin motivele de apel a criticat modul în care prima instanță s-a raportat la decizia nr. 362/2021 a Curții de apel Alba Iulia din perspectiva în care aceasta nu exclude posibilitatea unei alte instanțe de a constata culpa pârâtului B. în producerea accidentului sau a existenței unei obligații solidare a celor doi șoferi implicați în producerea accidentului la repararea pagubei. Din această perspectivă, culpa șoferului D. în producerea accidentului (drept condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale) a fost reținută raportat la vinovăția sa penală, stabilită de autoritățile maghiare ca fiind exclusivă (în condițiile în care șoferul B. a fost sancționat doar contravențional de autoritățile din Ungaria, nu și penal), iar singurele probe care au fost administrate în cealaltă procedură cu privire la culpa șoferului D. și dinamica producerii accidentului, au fost reprezentate de rechizitoriul și minuta sentinței penale de condamnare, dată fiind poziția lichidatorului judiciar F. în sensul că nu a contestat existența faptei ilicite și culpa șoferului D., ci exclusiv întinderea prejudiciului pretins. Judecătorul-sindic a soluționat cauza în limitele învestirii sale, în acord cu prevederile art. 9 alin. (2) și art. 255 alin. (2) din C. proc. civ., probatoriul încuviințat de instanță și administrat în cauză fiind circumscris exclusiv verificării întinderii prejudiciului drept condiție a răspunderii civile delictuale. Accidentul în ansamblul său și conduita șoferului B., prin prisma faptelor ilicite săvârșite de acesta, nu au făcut obiectul învestirii instanțelor de judecată și, prin urmare, nici nu au făcut obiect de analiză a acestora, în cuprinsul motivării deciziei Curții de Apel Alba Iulia neregăsindu-se nicio referire cu privire la persoana șoferului B.. Prin urmare, interpretarea dată de instanța de apel în sensul că această decizie ar exclude implicarea șoferului B. în producerea accidentului (fără ca instanța care a pronunțat decizia să își fi asumat o asemenea statuare) adaugă la hotărâre și încălcă prevederile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. Instanțele judecătorești care au soluționat dosarul nr. x/2016 nu au stabilit că șoferul D. ar fi fost singurul vinovat de producerea accidentului și nici nu au exclus posibilitatea altei instanțe de a reține și culpa șoferului B. sau existența unei obligații solidare între cei doi șoferi. Este real că prin apelul formulat, lichidatorul judiciar F. a solicitat, printre altele, diminuarea daunelor materiale în limitele contractului de asigurare și admiterea acestora la masa credală a societății E. S.A. proporțional cu gradul de vinovăție al șoferului D. în producerea accidentului; dar relevant rămâne că acest aspect nu a făcut obiect de analiză la momentul soluționării cererii de înscriere la masa credală, și nici nu a fost supus unei analize de către judecătorul-sindic cu ocazia soluționării contestației formulate, fiind invocat pentru prima oară, pe calea apelului, și ca atare, nu putea fi analizat de Curtea de Apel Alba Iulia în considerarea prevederilor art. 478 din C. proc. civ., iar soluția pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia are în vedere nu doar solicitările lichidatorului judiciar, ci și ale celorlalte părți . În acest sens, recurenta a arătat că Dosarul nr. x/2016 a avut ca obiect contestația formulată împotriva tabelului preliminar de creanțe al societății E. S.A., exclusiv prin prisma conduitei și responsabilității lui D. în producerea accidentului rutier, susținându-se nelegalitatea înscrierii creanței sub condiție suspensivă, solicitându–se, în subsidiar, verificarea întinderii creanței solicitate prin cererea de înscriere la masa credală. Prezenta cauză are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B. și stabilirea contribuției acestuia la producerea accidentului rutier, aspect reținut de Tribunalul Cluj prin încheierea de ședință din 11 decembrie 2017, atunci când a apreciat că raportul dedus judecății nu impune extinderea cadrului procesual prin introducerea în cauză a șoferului D.. Curtea de Apel Cluj a nesocotit dispozițiile art. 1.165 din C. civ. care reglementează că izvorul dreptului de reparație este fapta ilicită (iar nu prejudiciul) atunci când a considerat că ambele litigii ar fi avut obiect identic stabilirea dinamicii producerii întregului accident, cu analizarea tuturor împrejurărilor. Faptul că în ambele litigii scopul reclamantei a fost acoperirea prejudiciului produs prin aceeași faptă ilicită, nu poate atrage concluzia că aceste chestiuni au fost deja tranșate în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 Această statuare, repetată în cuprinsul hotărârii atacate, încalcă flagrant prevederile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. având în vedere că în dosarul nr. x/2016 nu se analizează conduita șoferului B. și nici nu se face referire la persoana șoferului B. ori la culpa sa în producerea accidentului, astfel încât nu există niciun motiv pentru a susține că instanțele din acel dosar au judecat aceste aspecte. În acest context, instanța de apel se impunea să se raporteze la considerentele deciziei Curții de Apel Alba Iulia în care s-a precizat, în mod explicit, doar faptul că se reține culpa șoferului D. prin raportare la vinovăția sa penală, stabilită de autoritățile maghiare ca fiind exclusivă. A considera că, prin motivarea explicită, Curtea de Apel Alba Iulia a realizat și o motivare implicită asupra conduitei șoferului B. contravine prevederilor art. 425 din C. proc. civ. Decizia civilă nr. 362/2021 este o hotărâre judecătorească definitivă, care are forța probantă a înscrisului autentic (conform art. 434 coroborat cu art. 269 și următoarele din C. proc. civ.) și se prezumă a fi emisă în acord cu legea, inclusiv din perspectiva respectării art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. Motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția Curții de Apel Alba Iulia sunt cele redate în mod expres în cuprinsul hotărârii, iar instanța de apel se impunea să se raporteze la considerentele explicite, iar nu să dezvolte o argumentație proprie, dincolo de cele consemnate în hotărâre. Procedând astfel, instanța de apel s-a comportat ca într-o procedură de lămurire a hotărârii, intervenind, în mod nelegal, să corecteze ceea ce a considerat a fi incomplet sau necorespunzător motivat printr-o hotărâre definitivă, ceea ce demonstrează o nesocotire a prevederilor art. 443 din C. proc. civ. În considerente, Curtea de Apel Alba Iulia s-a referit explicit doar la "cererea de diminuare corespunzătoare a despăgubirilor materiale", ceea ce a exclus analiza diminuării daunelor morale, care să poată fi impusă cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu. Curtea de Apel Alba Iulia nu doar că nu a analizat ponderea contribuției celor doi șoferi într-un mod explicit, dar nu a analizat această chestiune nici în mod implicit, deoarece ar fi însemnat să depășească limitele judecății stabilite în primă instanță prin analizarea de pretenții noi. Or, prin cererile și apărările părților, judecătorul-sindic a fost învestit să verifice întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana conducătorului D. având în vedere vinovăția sa penală, stabilită de autoritățile maghiare, iar lichidatorul judiciar nu a solicitat judecătorului-sindic cenzurarea cuantumului creanței în considerarea culpei comune a celor doi șoferi implicați în producerea accidentului și, drept urmare, nici nu a propus administrarea vreunui probatoriu în acest sens. Deși a fost propusă încuviințarea unui probatoriu extins, suplimentar față de înscrisuri, pentru dovedirea existenței faptei ilicite a vinovăției șoferului D. și a raportului de cauzalitate, lichidatorul judiciar și-a exprimat poziția în sensul că administrarea acestor probe nu este necesară, iar judecătorul-sindic le-a respins, ca nefiind utile pentru soluționarea cauzei. Poziția lichidatorului judiciar rezultă foarte clar din cuprinsul încheierii de ședință de la termenul din 2 iulie 2020. Contrar celor statuate, în mod nelegal, de Curtea de Apel Cluj, nu se poate considera că prin apelul declarat de lichidatorul judiciar în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Alba Iulia a fost învestită să analizeze și să se pronunțe asupra culpei comune. Simplul fapt că lichidatorul judiciar a solicitat luarea în considerare a culpei comune nu înseamnă că instanța de apel din acel dosar a fost învestită cu judecarea solicitării noi, formulată direct în apel. Motivarea Curții de Apel Alba Iulia în privința soluției de respingere a cererii formulate de lichidatorul judiciar în apel, s-a încadrat în limitele judecății referitoare exclusiv la conduita șoferului D., fără a declanșa, așadar, o evaluare a culpei civile a acestuia în raport de răspunderea civilă delictuală a altor persoane pentru alte fapte, direct în calea de atac, aspect reliefat prin întâmpinarea depusă prin care s-a invocat că apelul declarat de lichidatorul judiciar încalcă limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a supus judecății la primă instanță, iar soluția pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a avut în vedere aceste apărări. În analiza cererii deduse judecății și care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, instanțele au fost chemate să verifice dacă șoferul D. are sau nu vreo culpă civilă, fără ca aceasta să implice stabilirea gradului de culpă, care ar fi reprezentat o pretenție distinctă, nesolicitată judecătorului-sindic de niciuna dintre părți. Așadar, în urma judecării contestației din falimentul E. nu s-a stabilit culpa civilă exclusivă a șoferului D., ci doar faptul că acesta are o culpă în producerea accidentului. Curtea de Apel Alba Iulia a făcut referire la vinovăția penală exclusivă prin prisma faptului că, neexistând o răspundere penală reținută în sarcina altei persoane în producerea aceluiași accident care ar fi însemnat automat și o oarecare culpă civilă în sarcina acelei alte persoane, nu se putea pune problema diminuării răspunderii civile reținute (și necuantificate) în sarcina șoferului D. în limitele judecății din acel dosar, nici măcar la nivel teoretic. Șoferul B. a fost sancționat contravențional pentru depășirea limitei maxime de viteză admise de lege. Or, instanțele din procedura de faliment nu au făcut referire nici la acest aspect, în considerarea împrejurării că nu au fost învestite să analizeze conduita acestui șofer. În plus, la acel moment nu exista nicio hotărâre civilă sau penală care să analizeze conduita șoferului B. și de care instanțele respective să fi trebuit să țină cont. La momentul înregistrării cererii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 instanțele judecătorești cunoșteau faptul că reclamanta a urmat căi procedurale distincte pentru repararea prejudiciului cauzat de cei doi șoferi și, ținând cont de această situație, nu au efectuat analiză sau referiri la conduita șoferului B.. Prin urmare, instanța de apel a înlăturat, în mod greșit, susținerilor conform cărora instanțele din dosarul nr. x/2016 au reținut culpa șoferului D. prin raportare la vinovăția sa penală, stabilită de autoritățile maghiare ca fiind exclusivă. Instanța de apel, prin decizia recurată, trebuia să țină cont de limitele efectului devolutiv ale apelului declarat de lichidatorului judiciar și să-și încadreze interpretarea în cadrul procesual stabilit în primă instanță în acel dosar. Lucrul judecat trebuie apreciat în concret. În acest sens, în stabilirea culpei civile, ca element al răspunderii civile delictuale, instanțele din dosarul nr. x/2016 au avut în vedere doar cele stabilite în procesul penal (unde numai șoferul D. a avut calitatea de inculpat și unde a fost stabilită vinovăția sa penală exclusivă), pe principiul că orice vinovăție penală este necesarmente și o culpă civilă. Nici judecătorul-sindic, nici Curtea de Apel Alba Iulia nu au realizat o analiză exhaustivă a persoanelor responsabile civilmente de producerea accidentului, după cum nici nu au stabilit că D. este unicul vinovat. În mod greșit, instanța de apel a reținut că în dosarul nr. x/2016 au fost administrate suficiente probe pentru a se concluziona în sensul culpei exclusive a șoferului D.. Doar instanțele din prezentul litigiu au fost învestite cu analiza conduitei șoferului B. în producerea accidentului din perspectiva antrenării răspunderii sale civile delictuale. Instanțele care au soluționat contestația din procedura falimentului nu au fost învestite cu analiza conduitei șoferului B. și a contribuției acestuia la producerea accidentului, iar în cauză, niciuna dintre părți nu a propus și, prin urmare, nu a fost administrat vreun probatoriu în acest sens. Totodată, nu este suficientă analiza, în genere, a Curții de Apel Alba Iulia cu privire la conduita șoferului B., fiind necesar ca aceasta să fi condus la excluderea fiecăreia și tuturora dintre greșelile învederate în prezentul litigiu, ceea ce, în mod evident, nu rezultă din considerentele deciziei civile nr. 362/2021. În dezvoltarea criticii privitoare la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că motivarea instanței de apel este una contradictorie din perspectiva dezlegărilor date prin decizia nr. 362/2021 a Curții de apel Alba Iulia. Astfel, pe de o parte, instanța de apel afirmă că, prin reținerea culpei exclusive a șoferului D., este exclusă culpa oricărei alte persoane în producerea accidentului de circulație, inclusiv a șoferului B., iar pe de altă parte, instanța de apel arată că stabilirea dinamicii accidentului rutier a presupus evaluarea inclusiv a conduitei șoferului B., excluzând culpa șoferului B. ca urmare a excluderii culpei oricărei alte persoane, fără o evaluare propriu-zisă a conduitei șoferului B. sau, dimpotrivă, ca urmare a evaluării conduitei șoferului B.. În ipoteza excluderii culpei oricărei alte persoane la producerea prejudiciului, se absolutizează, în mod nelegal, decizia Curții de Apel Alba Iulia, cu încălcarea obligativității inter partes a hotărârii judecătorești și a principiului relativității efectelor acesteia, dar și a dispozițiilor art. 5 alin. (4) din C. proc. civ.. Niciunul dintre litigii însă nu are ca obiect stabilirea tuturor împrejurărilor în care s-a produs accidentului, ci fiecare vizează contribuția unuia dintre șoferi la producerea prejudiciului, fără să analizeze și să excludă orice altă posibilă contribuție în același accident. Un alt argument, subsumat aceleiași critici, a vizat împrejurarea că instanța de apel nu a analizat o parte din criticile recurentei, apreciate ca tardiv formulate, în condițiile în care respectivele chestiuni au privit doar o explicație a celor deja criticate prin cererea de apel, nefiind adus în discuție un motiv nou de apel, ci doar evidențierea acelor fapte săvârșite de șoferul B. care nu au fost supuse atenției niciunei alte instanțe sau autorități, ci doar instanțelor litigiul pendinte. În raport cu faptele dovedite prin expertiza tehnică auto, instanțele trebuiau să analizeze răspunderea civilă delictuală a șoferului B., fără a fi afectată puterea de lucru judecat a celor statuate în dosarul nr. x/2016, respectiv împrejurarea că șoferul B. a observat cu întârziere manevra de întoarcere a autoturismului, în condițiile în care, dacă nu ar fi avut loc această întârziere, accidentul nu s-ar fi produs, că nu a încercat să evite producerea accidentului prin ocolirea autoturismului prin dreapta, deși această manevră era posibilă și nu l-ar fi pus în pericol, că nu a adaptat viteza la condițiile de drum astfel încât să poată opri în condiții de siguranță, ceea ce ar fi presupus să circule cu maxim 46.2 km/h pentru evitarea oricărui pericol și nici nu a păstrat o distanță suficientă față de autoturismul din fața sa, angajându-se în depășire în loc să aștepte eliberarea benzii de circulație de către autoturismul din fața sa (care era în mișcare pe banda de circulație). De altfel, chiar instanța de apel reține, faptul că lichidatorul judiciar a solicitat reținerea culpei comune în raport de fapta șoferului B. constând în "depășirea autoturismului condus de D. prin încălcarea marcajului interzis care desparte cele două benzi de circulație pe porțiunea de drum, anterior virării la stânga de către șoferul D.. Or, sunt fapte săvârșite de șoferul B. pe care nicio instanță nu le-a pus în discuție, iar potrivit dispozițiilor art. 1.165 din C. civ., răspunderea nu se angajează în raport cu urmarea produsă, ci în raport cu fapta. Prin urmare, nu se poate susține în mod obiectiv, pertinent și fundamentat că vinovăția și contribuția șoferului B. în producerea accidentului ar fi fost excluse prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2016, iar solidaritatea șoferilor în producerea accidentului nu putea fi exclusă tocmai pentru că nu a fost analizată. Făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 431 și 435 din C. proc. civ., instanța de apel a încălcat deopotrivă prevederile art. 1.349, art. 1.357, art. 1.370, art. 1.381 și art. 1.447 din C. civ. Soluția de respingere a acțiunii în temeiul puterii de lucru judecat a deciziei Curții de Apel Alba Iulia se transpune deopotrivă într-o negare a dreptului părții de acces la o instanță de judecată, și astfel în încălcarea prevederilor art. 6 din C. proc. civ. si art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de apel a concluzionat, în mod nelegal, că soluția de respingere a acțiunii în contradictoriu cu pârâții C. și B., ca efect al reținerii puterii de lucru judecat al deciziei Curții de Apel Alba Iulia, nu ar avea efectul încălcării dreptului la un proces echitabil, având în vedere că acesta este singurul litigiu în care figurează ca pârât șoferul B., după cum acesta este singurul litigiu care are ca obiect pretențiile civile întemeiate pe faptele ilicite ale șoferului B.. Instanța de apel a dat dovadă de un formalism excesiv în interpretarea regulilor de procedură incidente în cauză, valorificând exclusiv jurisprudența neunitară nefavorabilă reclamantei în privința efectului pozitiv al lucrului judecat din perspectiva condiției identității de părți între cele două litigii. În urma deschiderii procedurii falimentului societății E., reclamanta nu a mai avut posibilitatea chemării directe în judecată a acesteia, pe cale dreptului comun, fiind necesară urmarea procedurii speciale, reglementată de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, administrată de lichidatorul judiciar și desfășurată sub controlul judecătorului-sindic. Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, șoferul B. are o culpă civilă în prejudiciul cauzat, chiar și numai din perspectiva faptelor care nu au fost supuse atenției niciunei alte instanțe. Rațiunea fundamentală a solidarității este aceea de a-i proteja pe creditor împotriva insolvabilității unuia dintre codebitorii solidari, iar în contemporaneitate, o expresie uzuală a insolvabilității este tocmai deschiderea procedurii falimentului, precum în cazul de față. Or, în condițiile concrete ale speței, instanța de apel a aplicat normele de procedură într-o manieră rigidă, în detrimentul reclamantei, care nu au permis soluționarea pe fond a pretențiilor civile întemeiate pe conduita șoferului B., golind astfel de conținut solidaritatea și principiul reparării integrale a prejudiciului. În Cauza Hasan Tunç și alții împotriva Turciei, prin Hotărârea din 31 ianuarie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în aplicarea normelor de procedură, instanțele naționale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanță este afectat în însăși esența sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică și bunei administrări a justiției și constituie un obstacol care împiedică justițiabilul să solicite soluționarea pe fond a litigiului. De asemenea, în Cauza Lungoci împotriva României, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, desigur, dreptul de acces la justiție nu este absolut. El poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Pe cale de consecință, instanțele naționale trebuie să țină cont suficient de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze în parte și să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid (a se vedea, în acest sens, Decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 din Cauza Lefter împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006 din Cauza Lungoci împotriva României, Hotărârea menționată din Cauza Hasan Tunç și alții împotriva Turciei sau Hotărârea din 05 aprilie 2018 din Cauza Zubac împotriva Croației). Formalismul excesiv al instanței de apel este dovedit și prin faptul că soluția pronunțată în cauză nu este în măsură să tranșeze definitiv răspunderea societății C. și a șoferului B. pentru contribuția acestuia din urmă în producerea accidentului. Astfel, șoferul D. nu a fost parte în dosarul nr. x/2016, iar posibilitatea de a obține obligarea acestui șofer la reparație (chiar și peste limita de răspundere a asigurătorului său) a fost conservată prin declarații autentice de recunoaștere a dreptului reclamantei la reparație, date de D. în mod succesiv pentru întreruperea termenului de prescripție. În probațiune, recurenta-reclamantă a depus următoarele înscrisuri: declarația autentică de recunoaștere a dreptului său la reparație, dată de șoferul D. la 20 mai 2024 în vederea întreruperii termenului de prescripție; extras din întâmpinarea formulată la apelul declarat de lichidatorul judiciar F. în dosarul nr. x/2016.

Apărările formulate în cauză 7.1. În termen legal, intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări: Motivul de recurs prin care se invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 435 din același cod, este nefondat, atâta vreme cât prin decizia Curții de Apel Alba Iulia nr. 362/2021 s-a reținut în mod definitiv că accidentul s-a produs din vina exclusivă a șoferului D., astfel că orice interpretare de natură să conducă la o concluzie contrară nu poate fi primită. În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) și art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., doctrina și jurisprudența indicate de intimata-pârâtă invalidează criticile formulate de recurenta-reclamantă, în sensul că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat ar putea fi invocat doar în condiții de identitate de părți și/sau doar de către partea care a câștigat litigiul inițial. Interpretarea propusă de recurenta-reclamantă generează riscul ca decizia nr. 362/2021 a Curții de Apel Alba Iulia să își piardă caracterul obligatoriu față de aceasta. Nu poate fi ignorat faptul că textul de la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. stipulează că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat poate fi invocat de oricare dintre părți. Sintagma "oricare dintre părți" denotă că efectul pozitiv poate fi invocat de oricare dintre părți, iar nu doar de partea care a câștigat litigiul inițial și conduce la ideea că efectul pozitiv nu presupune identitatea dintre părți, el putând fi opus părților din litigiul inițial și de către terții interesați. De asemenea, sunt nefondate și celelalte critici subsumate motivului de recurs prin care se invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Trimiterile recurentei-reclamante la considerentele Deciziei nr. 18/2020 sunt trunchiate și nu pot fi avute în vedere, în condițiile în care prin dispozitivul acestei hotărâri nu s-a reținut că invocarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat ar presupune identitate de părți, deci nu se poate vorbi despre nerespectarea dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.. Decizia menționată a analizat situația efectelor hotărârilor judecătorești potrivnice pronunțate în acțiunea în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote părți, situație care nu are nicio legătură cu chestiunea litigioasă din dosarul pendinte. Analiza realizată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privește problematica opozabilității față de terți a hotărârii pronunțate într-o anumită materie – aceea a acțiunii în revendicare a unui bun deținut în coproprietate, iar nu opozabilitatea hotărârii în genere. Totodată, referindu-se la terțul interesat prin considerentul de la punctul 100, instanța supremă a avut în vedere, evident, și posibilitatea terțului interesat de a invoca în favoarea lui hotărârile favorabile pronunțate într-o cauză în care nu a fost parte. În fine, dezlegarea conform căreia dispozițiile art. 643 alin. (2) din C. civ. instituie o excepție de la opozabilitatea hotărârii judecătorești, reglementată de art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., nu influențează în niciun fel efectul pozitiv al autorității de lucru judecat invocat de pârâtă în temeiul art. 431 alin. (2) din același cod. Critica prin care se invocă nesocotirea jurisprudenței instanței supreme, depusă de recurenta-reclamantă, nu se circumscrie motivului de recurs prin care se invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. și se impune a fi respinsă. Lipsită de fundament este și critica prin care se invocă faptul că instanța de apel s-a raportat la Decizia nr. 62/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție direct în cuprinsul hotărârii, fără a o pune în prealabil în discuția părților, dispozițiile art. 14 alin. (5) din C. proc. civ. fiind greșit interpretare de către recurenta-reclamantă. În ceea ce privește interpretarea pe care o dă recurenta-reclamantă intenției urmărite de către legiuitor la momentul modificării dispozițiilor art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. nu are legătură cu corecta interpretarea a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din același cod. De asemenea, sunt nefondate criticile recurentei-reclamante privind interpretarea dispozițiilor art. 1.447 din C. civ., întrucât, pe de o parte, acestea sunt aplicabile exclusiv în materia răspunderii civile contractuale, iar nu și răspunderii civile delictuale, iar, pe de altă parte, în speță nu poate fi reținută o pluralitate de debitori, astfel că regulile în materie de răspundere solidară nu sunt aplicabile. Dispozițiile art. 1.455 din C. civ. nu sunt aplicabile pentru considerente identice. Referitor la critica prin care se invocă faptul că instanța ar fi soluționat chestiunea puterii de lucru judecat fără a ține cont de reglementarea specială derogatorie prevăzută de art. 643 alin. (2) și art. 1.455 alin. (2) din C. civ. a fost formulată direct în recurs, fiind inadmisibilă potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.. În al doilea rând, dispozițiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la textul reglementării, iar nu prin raportare la prevederile C. civ. referitoare la alte chestiuni decât cea disputată în cauză. În ceea ce privește motivul de recurs prin care s-a invocat greșita interpretare a dezlegărilor date prin decizia nr. 362/2021 a Curții de Apel Alba Iulia, în primul rând, criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare, fiind afectate de nulitate. În subsidiar, criticile sunt nefondate, întrucât prin decizia menționată s-a reținut că șoferul D. este singura persoană responsabilă de producerea accidentului, curtea de apel a analizat inclusiv conduita șoferului B., iar decizia este pronunțată într-o cauză civilă, motiv pentru care conduita șoferului B. nu putea fi analizată din perspectivă penală. Adevărul judiciar reflectat de această decizie este acela că accidentul a fost produs din vinovăția exclusivă a șoferului D. și că acest adevăr nu mai poate fi contestat indiferent de împrejurarea că B. nu a fost parte în dosarul nr. x/2016 și/sau de împrejurarea că decizia ar fi corectă sau discutabilă. De asemenea, despăgubirile acordate prin decizia nr. 362/2021 a Curții de Apel Alba Iulia acoperă întreg prejudiciul material și moral suferit de recurenta-reclamantă în urma accidentului. Nefondate sunt și criticile privind încălcarea prevederilor art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta vreme cât recurenta-reclamantă a avut acces la instanță, chiar în două litigii, acesteia fiindu-i acordată, prin decizia nr. 362/2021 a Curții de Apel Alba Iulia, o despăgubire în valoare de 27.315.600 RON, sumă care reprezintă cea mai mare despăgubire acordată până în prezent în România pentru prejudicii materiale și morale suferite de o singură persoană într-un accident rutier. 7.2. La 20 noiembrie 2024, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat aspectele invocate prin cererea de recurs și la care a atașat o serie de înscrisuri reprezentate de jurisprudența în materie, regăsită la filele x. La 8 iulie 2025 și 11 februarie 2026, recurenta-reclamantă a depus note de jurisprudență.

Procedura de filtrare Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 septembrie 2025, completul de filtru a admis, în principiu, recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 86A din 14 martie 2024 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen la 26 februarie 2026, complet C4 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. O primă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel ca urmare a reținerii greșite a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat rezultat din considerentele deciziei civile nr. 362/2021 din 07.10.2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a civilă în dosarul x/2016, definitivă la data pronunțării. În acest sens, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că prin puterea lucrului judecat s-ar fi stabilit culpa exclusivă a șoferului D. în producerea accidentului din 30.08.2015, insistând că aceste concluzii ale curții de apel rezultă dintr-o interpretare eronată atât a conținutului, cât și a efectelor hotărârii, arătând că nicio instanță anterioară nu a statuat vreodată cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale de către pârâtul B.. A mai arătat recurenta că, prin decizia recurată, curtea de apel a extins greșit efectele lucrului judecat din hotărârea anterioară dincolo de ceea ce aceasta a dezlegat în realitate, fără a fi îndeplinite în cauză cerințele legale pentru reținerea autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei civile anterior precizate, respectiv identitatea de părți și identitatea de chestiune litigioasă. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurenta a încadrat aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., cum prin aspectele semnalate se invocă încălcarea autorității de lucru judecat, respectiv greșita reținere a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a cărui incidență se verifică în cauză după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat. Pe calea acestui motiv de casare legiuitorul actualului Cod de procedură a subliniat importanța sporită acordată autorității de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești. Cazul de casare privește deopotrivă ipoteza efectului negativ (a excepției autorității de lucru judecat) și pe cea a efectului pozitiv (a identității de chestiune litigioasă dezlegată anterior între aceleași părți) și este aplicabil atât atunci când hotăr