ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1455/2018

Ședința publică din data de 26 aprilie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Prin cererea înregistrată la data de 14.01.2015 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. x/2015 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 de euro sau echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale, cu penalități de întârziere în cota de 0,2% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 24.12.2014 si până la plata efectiva, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5834 din 14.06.2016, Judecătoria Cluj-Napoca, secția Civilă a admis acțiunea civila formulata de către reclamanta A. împotriva pârâtei S.C. B. S.A., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 20.000 de euro, în echivalent in RON la data plății, cu titlu de daune morale, precum și penalități de întârziere în cota de 0,2% pe zi de întârziere aferente acestei sume, începând cu data de 24.12.2014 si până la data achitării efective; totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, la data de 13.12.2016, B. S.A. a depus la dosar cerere de apel și a solicitat admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și, în subsidiar, diminuarea și acordarea daunelor morale potrivit practicii, jurisprudenței și echității din România și acordarea penalităților de întârziere de la data comunicării către asigurator a hotărârii judecătorești definitive.

Prin decizia civilă nr. 773/2017 din 12 iunie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței sale material invocată din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Pe rolul Tribunalului Cluj dosarul a fost înregistrat, la data de 19.07.2017, sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 26 septembrie 2017 Tribunalul Cluj, secția Civilă, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (1) C. proc. civ., a amânat pronunțarea pentru data de 3 octombrie 2017.

Prin decizia civilă nr. 1253/A/2017 din 03.10.2017, Tribunalul Cluj, secția Civilă a admis apelul declarat de S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5834 din 14.06.2016 pronunțată în dosar nr. x/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a schimbat-o în parte în sensul diminuării daunelor morale de la 20.000 Euro la 20.000 RON, cu penalități de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere începând cu a 11-a zi de la data la care asiguratorul va primi hotărârea judecătorească definitivă cu privire la cuantumul despăgubirilor până la data plății efective.

A obligat pârâta să plătească reclamantei 750 RON cheltuieli de judecată, a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 600 RON cheltuieli parțiale în apel.

Recurenta-reclamantă A. a declarat recurs împotriva încheierii din data de 26 septembrie 2017 și a deciziei civile nr. 1253/A/2017, ambele pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2015, solicitând Curții de Apel Cluj admiterea lui și, alternativ: casarea încheierii recurate, pe cale de consecință, și a deciziei, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la Tribunalul Specializat Cluj; casarea încheierii recurate, pe cale de consecință, și a deciziei, cu consecința anulării ca netimbrat a apelului declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5834/2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca; casarea încheierii recurate, pe cale de consecință, și a deciziei, cu consecința anulării apelului declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5834/2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca, ca fiind declarat de persoane ce nu și-au justificat calitatea de reprezentanți; casarea deciziei recurate, rejudecarea în fond a apelului și respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5834/2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj la data de 11.12.2017.

La data de 18.12.2017 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 03.01.2018.

La 26 martie 2018, recurenta-reclamantă a depus note scrise, prin care a arătat că instanța competentă în soluționarea recursului este Curtea de Apel Cluj.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei încheieri premergătoare și a unei decizii pronunțate de Tribunalul Cluj, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Având în vedere că recursul este declarat și împotriva încheierii premergătoare din 26 septembrie 2017, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., "Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.", iar conform art. 494 din același cod, "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune."

Așadar, ca regulă, încheierile de ședință pot fi atacate odată cu fondul, cu aceeași cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii judecătorești prin care cauza a fost soluționată.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării încheierii și deciziei recurate de către Tribunalul Cluj, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 26 septembrie 2017 și a deciziei civile nr. 1253/A/2017 din 3 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Cluj, secția Civilă, în dosarul nr. x/2015, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2018.