ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2201/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 17 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și intervenienta forțată E., au solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani: către reclamantul A. - 50.000 euro echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale și 7.811,90 RON, cu titlu de daune materiale; către reclamantul B. - 75.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale și 9.880 RON cu titlu de daune materiale; către reclamantul C. - 25.000 euro în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale și penalități de 0,2% pe zi aplicate la sumele solicitate, calculate începând cu data de 27 august 2017 și până la plata integrală a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 48/31.01.2019, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată și, în consecință:

A obligat pe pârâta S.C. D. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 7.251,50 RON cu titlu de daune materiale, suma de 50.000 euro cu titlu de daune morale, echivalent în RON la data plății și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 27 august 2017 și până la plata efectivă a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată.

A obligat pe aceeași pârâtă să plătească reclamantului B. suma de 9.880 RON cu titlu de daune materiale, suma de 75.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plății și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 27 august 2017 și până la plata efectivă a despăgubirilor.

A obligat pe aceeași pârâtă să plătească reclamantului C. suma de 25.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plății, și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 27 august 2017 și până la plata efectivă a despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată; a respins cererea de chemare în judecată privitor la suma de 560,40 RON daune materiale ca nedovedită.

A obligat pe aceeași pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 20.742,05 RON cheltuieli de judecată compuse din 16.242,05 RON taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise și suma de 4.500 RON onorariu avocațial.

Prin decizia nr. 241/6.11.2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată în favoarea intimatului A..

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta D. S.A., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, nearătând motivele pentru care s-a ajuns la concluzia că intervenienta forțată este autorul exclusiv al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.

Raționamentul prin care instanța de apel a ajuns la această concluzie se bazează doar pe posibilități și probabilități, hotărârea nefiind motivată în ceea ce privește aceeași posibilitate ca fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fi fost produsă exclusiv de soțul intervenientei, aspect care se desprinde din hotărârea pronunțată în dosarul penal din Ungaria și care nu a fost infirmat până în prezent.

Instanța de apel a înlăturat de plano posibilitatea ca accidentul să fi fost produs exclusiv de către soțul intervenientei forțate, fără vreo motivare, în timp ce posibilitatea ca accidentul să se fi produs din culpa concurentă a ambilor soți nu a fost nici măcar analizată, cu toate că motivele de apel antamau și acest aspect.

Or, în speță, reclamanții nu au fost interesați să propună alte probe în afară de înscrisurile din dosarul penal din Ungaria, bazându-se pe raționamentul expus în cererea de chemare în judecată, conform căruia răspunderea societății de asigurare subzistă raportat la prevederile art. 26 alin. (2) pct. 2 din Norma ASF 23/2014, indiferent care dintre soți a efectuat manevra în urma căreia s-a produs accidentul. Această alegație nu a fost nici măcar analizată, cu toate că prin apelul pârâtei s-a solicitat instanței de apel înlocuirea considerentelor hotărârii primei instanțe cu propriile considerente, tocmai prin clarificarea persoanei care a exercitat controlul volanului producând fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 1357 C. civ. referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale, prin neclarificarea persoanei care ar fi produs accidentul.

În dosar nu s-a stabilit, în baza unor probe clare, cine este autorul faptei ilicite, respectiv persoana care a avut și a exercitat în mod independent controlul volanului în momentul efectuării manevrei periculoase care a determinat accidentul.

De asemenea, instanța de apel a validat considerentele primei instanțe, apreciind că vinovată este intervenienta forțată, însă nu a analizat forma vinovăției care i s-ar putea reține acesteia sau ce anume măsuri ar fi putut lua aceasta pentru a preveni producerea evenimentului.

Așa cum s-a învederat și prin motivele de apel, pârâta este prejudiciată prin stabilirea cu autoritate de lucru judecat a culpei exclusive a intervenientei forțate în producerea prejudiciului, având în vedere că intervenienta forțată, împreună cu mama și fratele defunctului său soț, precum și mama celuilalt pasager, au formulat pretenții de despăgubire într-un alt litigiu, aflat pe rolul Tribunalului Cluj.

Prin urmare, clarificarea fără dubiu a autorului prejudiciului este relevantă prin raportare la persoanele care au sau nu au dreptul la despăgubiri ca urmare a accidentului, în aplicarea deciziei obligatorii nr. 23/2015 pronunțate de Înalta Curte într-un recurs în interesul legii, precum și a dispozițiilor art. 13 al Normei ASF nr. 23/2014.

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 45 și art. 46 pct. 3 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în ceea ce privește acordarea penalităților de întârziere de 0,2% pe zi.

În mod nelegal, instanța de apel, menținând hotărârea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere, a considerat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014.

Raportat la starea de fapt, sunt aplicabile dispozițiile art. 37 alin. (4) teza finală din Norma ASF nr. 23/2014, fiind evident că, în măsura în care despăgubirile urmează a se stabili prin hotărâre judecătorească și nu în procedura amiabilă, termenul de plată este de 10 zile de la rămânerea definitiva a hotărârii și numai de la această dată creanța devine exigibilă și purtătoare de penalități în cuantumul prevăzut de dispozițiile art. 38 al normei invocate, s-a conchis prin motivele de recurs.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 15 septembrie 2020, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și a fixat termen, în ședință publică, pentru judecata pe fond a recursului, pe temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) din aceeași normă.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Susținerile circumscrise primelor două motive de casare, în ordinea indicată în cererea de recurs, vizează chestiunea persoanei și a vinovăției autorului accidentului rutier produs în Ungaria, în urma căruia s-a produs decesul numitei F., în legătură cu care s-au formulat pretențiile reclamanților din cauză.

Recurenta - pârâtă a pretins că cele două condiții ale răspunderii civile delictuale nu au fost stabilite cu certitudine, aspect ce ar releva, pe de o parte, existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei, iar, pe de altă parte, încălcarea dispozițiilor C. civ. referitoare la răspunderea pentru fapta proprie.

Înalta Curte constată, însă, că aceste susțineri au ca finalitate stabilirea unei alte situații de fapt în privința condițiilor răspunderii civile delictuale, pe baza reevaluării probelor administrate, drept pentru care nu pot reprezenta critici de nelegalitate a deciziei și nu pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, potrivit recurentei, nemotivarea corespunzătoare a deciziei, prin prisma exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ar rezulta din stabilirea în cauză a unei alte situației de fapt decât cea care s-ar desprinde dintr-o hotărâre pronunțată în dosarul penal al autorităților din Ungaria care au investigat și care nu ar fi fost infirmată până în prezent.

Or, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere contrarietatea chiar între considerentele expuse în decizia recurată sau existența în cuprinsul acesteia a unor considerente ce nu au legătură cu raportul juridic dedus judecății în prezenta cauză, iar nu modul de raportare a instanței, în stabilirea situației de fapt, la considerentele unei alte hotărâri judecătorești.

Acestea din urmă ar putea interesa cauza din punct de vedere probator, în măsura în care se impun cu autoritate de lucru judecat, dar atare aspect relevă, eventual, o ignorare a efectelor unei hotărâri judecătorești, cu consecința înlăturării unui mijloc de probă relevant pentru situația de fapt.

Susținerile din cererea de recurs nu sunt formulate, însă, din această perspectivă, cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre vreo hotărâre judecătorească pronunțată de instanțele ungare, ci despre un act juridic emis de organele de poliție, respectiv o hotărâre privind încetarea investigației din data de 16.10.2017 a Poliției Karkag din Ungaria, soluție dispusă în considerarea faptului că nu s-a putut stabili săvârșirea unei infracțiuni.

Pe de altă parte, din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de apel s-a raportat la toate actele emise în cursul cercetării efectuate de poliție, care nu a condus la o situație de fapt certă, tocmai în vederea determinării situației de fapt referitoare la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, reținând aspectele și probele relevante din această perspectivă, privind rezultatul autopsiei, alcoolemia, starea tehnică a autoturismului și mecanismul accidentului, înlăturându-le pe cele neconfirmate de alte probe administrate.

Instanța de apel a constatat, astfel, confirmând hotărârea primei instanțe, că intervenienta forțată, în calitate de conducător auto, este exclusiv vinovată de producerea accidentului rutier, neexistând nicio dovadă care să susțină apărarea pârâtei în sensul vinovăției soțului intervenientei, pasager în autoturism și decedat în urma accidentului. Declarația dată în acest sens de către intervenienta forțată în fața organelor de investigație din Ungaria a fost socotită ca fiind circumstanțială, așadar, pur subiectivă, și fără a se corobora cu alte probe, motiv pentru care a fost înlăturată.

În acest context, se relevă intenția recurentei - pârâte de valorificare a acestei declarații a intervenientei forțate în ansamblul probator administrat și de stabilire a unei alte situații de fapt decât cea expusă prin decizia recurată, în sensul de a se reține vinovăția soțului intervenientei. Or, situația de fapt stabilită prin coroborarea probelor administrate nu poate fi reevaluată de către instanța de recurs, în condițiile în care atribuțiile acestei instanțe de control judiciar vizează legalitatea deciziei de apel, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu temeinicia hotărârii recurate.

Se observă, în același timp, că susținerile referitoare la vinovăția soțului intervenientei în producerea accidentului se bazează pe o pretinsă implicare a acestuia în efectuarea manevrei de virare la dreapta. În acest context, chiar dacă s-ar ține cont de declarația dată de intervenientă în fața autorităților ungare, tot nu ar fi suficient pentru înlăturarea sau diminuarea vinovăției conducătorului auto.

Față de faptul că accidentul s-a produs în urma intrării pe contrasens, provocate de deraparea autoturismului pe acostamentul din direcția de mers, ar fi necesar a se stabili că eventuala manevră bruscă de virare la dreapta ar fi avut o anumită pondere în dinamica accidentului, în sensul că a determinat pierderea controlului volanului înainte de pătrunderea pe acostament, și nu abia după acel moment, în condițiile în care a fost reținută manevra voluntară de virare la dreapta, efectuată de către intervenientă, în urma căreia autoturismul a intrat pe acostament. Or, pârâta nici măcar nu a pretins, în cursul judecății, atare consecință a implicării soțului în desfășurarea accidentului rutier, drept pentru care nu poate fi primit, nici din acest punct de vedere, reproșul adresat instanței de apel referitor la ignorarea declarației date de intervenientă în fața autorităților ungare.

Existența unui alt litigiu în care pârâta este chemată în judecată de către rudele soțului decedat justifică doar interesul în stabilirea unei anumite situații de fapt în prezenta cauză, cu reținerea vinovăției soțului - dacă nu sub forma unei contribuții exclusive, cel puțin în contextul unei vinovății comune, care ar conduce, eventual, la aplicarea art. 1371 C. civ. -, dar atare împrejurare se circumscrie tot susținerilor prin care se tinde la reevaluarea probatoriului și a situației de fapt stabilite pe baza acestora, așadar, nu este invocată în cadrul unei critici de nelegalitate la adresa deciziei de apel.

Față de cele ce preced, se constată că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în ceea ce privește chestiunea persoanei și a vinovăției autorului accidentului rutier, în legătură cu care s-au formulat pretențiile din cauză, urmând a fi respinse susținerile recurentei pe acest aspect.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de casare, având ca obiect încălcarea dispozițiilor art. 45 și art. 46 pct. 3 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, susținerile recurentei pe acest aspect vizează momentul de la care s-au acordat în cauză penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere.

Astfel, instanțele de fond au apreciat că penalitățile curg de la expirarea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma nr. 23/2014, respectiv de la data de 27.08.2017, deoarece pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a formula o ofertă de despăgubire în termenul de 3 luni menționat, oferta fiind făcută abia la data de 30.08.2018.

Prin motivele de recurs, se pretinde că aceste penalități încep să curgă abia de la împlinirea termenului de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, prevăzut de art. 37 alin. (4) teza finală din Norma nr. 23/2014, cât timp despăgubirile se stabilesc pe cale judecătorească, iar această modalitate de stabilire a despăgubirilor s-a impus în cauză, întrucât nu a putut fi clarificat fără dubiu autorul prejudiciului, fiind incident art. 46 pct. 3 din Normă.

Critica astfel formulată este nefondată.

În conformitate cu art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Sectorul Asigurărilor - Reasigurărilor, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Art. 37 din Normă, la care trimite în mod expres art. 38, reglementează obligațiile ce revin asigurătorului în legătură cu stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciul creat prin evenimentul asigurat.

Din coroborarea art. 37 și art. 38, rezultă că neîndeplinirea sau executarea defectuoasă a oricăreia dintre aceste obligații atrage plata penalităților de întârziere, calculate de la scadență, din moment ce calculul se realizează în considerarea fiecărei zile de întârziere în executarea sau îndeplinirea exactă a obligației.

Instanțele de fond au reținut, dintre aceste obligații, pe cea prevăzută de art. 37 alin. (1), anume aceea de a formula o ofertă de despăgubire în termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat. S-a apreciat că faptul necontestat al calității intervenientei forțate de conducător auto, în momentul producerii accidentului, era suficient pentru acordarea despăgubirilor solicitate de rudele celui de-al doilea pasager decedat în accident, neavând vreo relevanță eventuala culpă, fie și concurentă, a soțului conducătorului auto, decedat, de asemenea, în accident.

Înalta Curte constată că invocarea prin motivele de recurs a prevederilor art. 45 și art. 46 alin. (3) din Norma nr. 23/2014 are ca finalitate reală reevaluarea caracterului justificat al refuzului pârâtei, în calitate de asigurător RCA, de formulare a ofertei de despăgubire în termenul de 3 luni de la avizare, prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma ASF.

Potrivit art. 46 pct. 3 din Norma ASF nr. 23/2014, "Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: (…) nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse". Dimpotrivă, asigurătorul poate stabili despăgubirile în cazurile în care din documentele existente în dosarul de daună rezultă răspunderea civilă a asiguratului, conform art. 45 din Normă.

Susținând că nu a putut stabili răspunderea civilă a asiguratului și, deci, nici despăgubirile, recurenta - pârâtă tinde la reaprecierea situației de fapt, redate anterior din decizia de apel, referitoare la caracterul justificat sau nejustificat al refuzului său de formulare a ofertei de despăgubire în termen de maximum 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat. Mai mult, recurenta nici nu face vreo referire la considerentele deciziei de apel, ci se limitează la reluarea apărării sale constante din timpul procesului privind culpa în producerea accidentului a soțului conducătorului auto.

Or, cercetarea temeiniciei deciziei recurate, prin reevaluarea situației de fapt, nu este compatibilă cu atribuțiile acestei instanțe de control judiciar, ce vizează exclusiv legalitatea hotărârii, prin prisma cazurilor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, susținerile cu acest obiect sunt contrazise chiar de conduita recurentei - pârâte în procedura reglementată de Norma ASF nr. 23/2014, în condițiile în care, după cum a reținut instanța de apel, oferta de despăgubire a fost emisă, chiar dacă nu în termenul legal. Formularea ofertei echivalează cu stabilirea despăgubirilor, ceea ce înseamnă că asigurătorul a putut stabili, pe baza documentelor existente în dosarul de daună, răspunderea civilă a asiguratului, conform art. 45 din Normă.

În aceste condiții, contrar susținerilor recurentei, nu este aplicabil art. 37 alin. (4) teza finală din aceeași Normă, potrivit căruia, în cazul în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire, aceasta se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data primirii hotărârii de către asigurător.

Această ipoteză se coroborează cu situațiile din art. 46 în care despăgubirile trebuie stabilite pe cale judecătorească, nefiind posibilă stabilirea lor chiar de către asigurător. Or, art. 46 pct. 3 din Norma nr. 23/2014 nu este incident și, drept urmare, nici teza finală a art. 37 alin. (4) din Normă nu este aplicabilă.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a făcut aplicarea art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 și a calculat penalitățile de întârziere în raport de neîndeplinirea uneia dintre obligațiile prevăzute de art. 37, respectiv de la data la care obligația trebuia executată, fără ca aspectele de fapt ce țin de modul de îndeplinire a obligației să poată fi reevaluate în acest cadru procesual.

Drept urmare, critica recurentei va fi respinsă și, în raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 241/A/2019 din data de 6 noiembrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.