ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 76/2021

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 21 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat obligarea acesteia la plata către reclamanta A. a sumei de 100.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului fiului D. în urma evenimentului ce a avut loc în data de 27 iunie 2012, la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, raportat la echivalentul în RON al sumei datorate, de la data de 11 aprilie 2016 și până la executarea efectivă a obligației de plată. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantul B. a sumei de 100.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului fiului D. în urma evenimentului ce a avut loc în data de 27 iunie 2012 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, raportat la echivalentul în RON al sumei datorate, de la data de 11 aprilie 2016 și până la executarea efectivă a obligației de plată, precum și plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1516 din 26 septembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții E. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și, în consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantei A. suma de 50.000 Euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, precum și penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi, începând din data de 11 aprilie 2016 și până la plata debitului principal.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului B. suma de 50.000 Euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, precum și penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi, începând din data de 11 aprilie 2016 și până la plata debitului principal.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C..

Prin decizia civilă nr. 2 din 9 ianuarie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj s-a respins apelul declarat de C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1516 din 26 septembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. S.A..

Prin decizia nr. 1294 din 19 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul formulat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2 din 9 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea capătului de cerere privind acordarea penalităților de întârziere.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 725/2019 din 3 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1516 din 26 septembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Obligă pârâta să plătească reclamantei A. penalități de întârziere de 0.2 % pe zi, aferente sumei de 50.000 de Euro, în echivalent RON la data plății, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive și până la data plății efective.

Obligă pârâta să plătească reclamantului B. penalități de întârziere de 0.2 % pe zi, aferente sumei de 50.000 de Euro, în echivalent RON la data plății, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive și până la data plății efective.

Împotriva acestei decizii și a încheierii de amânare a pronunțării din 26 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă au declarat recurs reclamanții E. și B. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei din apel și păstrarea sentinței de la fond, ca fiind legală și temeinică.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenții solicită instanței de recurs să constate că prin încheierea de ședință din 26 noiembrie 2019 au fost încălcate, de către instanța de apel, dispozițiile art. 13 alin. (1), (3), coroborat cu art. 222 alin. (1) C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens se apreciază, ținând seama că respectarea dreptului la apărare este prevăzută de legiuitor în cadrul principiilor fundamentale ale procesului civil, că sancțiunea nesocotirii acestuia nu poate fi alta decât nulitatea absolută.

Tot în acest context, se susține că art. 222 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi interpretat în sensul că judecătorul are o prerogativă discreționară de a admite sau respinge o cerere de amânare pentru lipsă de apărare, ci are doar competența de a verifica dacă cererea nu este abuzivă și dacă este dovedită ori justificată. In ipoteza în care cererea întrunește respectivele condiții, apreciază că judecătorul este dator să o admită.

In speță, avocatul recurenților a solicitat amânarea cauzei pentru termenul din 26 noiembrie 2019, acesta fiind singurul termen acordat în apel, la care s-a anexat adeverința de concediu emisă de Baroul Cluj, iar respingerea acesteia de către Curtea de Apel Cluj cu motivarea că "încuviințarea unei astfel de cereri este lăsată la aprecierea instanței" se apreciază a fi nelegală.

In ce privește condițiile legale, se poate observa că cererea de amânare a fost formulată o singură dată, iar concediul de odihnă nu poate fi interpretat ca fiind "imputabil" avocatului, el având dreptul la concediu ca orice altă persoană aptă de muncă (de altfel, aceasta chestiune nu a fost reținută în încheiere, ca motiv de respingere a cererii), sens în care se susține că instanța de apel i-a privat complet de dreptul la apărare în acest ciclu procesual.

În continuare, recurenții apreciază că încălcarea de către instanța de apel, prin decizia recurată, a dispozițiilor Directivei 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi a Parlamentul European și a Consiliului Uniunii Europene, constituie motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In acest context, se susține că instanța de apel și-a fundamentat soluția adoptată pe decizia anterioară de casare a Înaltei Curți și pe obligativitatea de a o implementa, conform art. 497 coroborat cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, conform art. 4 din același cod:

"In materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părților".

Ca atare, în opinia recurenților, instanța de apel avea posibilitatea procedurală să verifice dacă soluția care i se "impunea" de către Înalta Curte era în acord cu dreptul Uniunii Europene, iar în caz contrar să aplice cu prioritate dreptul comunitar.

Astfel, în dreptul intern, speței îi sunt aplicabile normele de la momentul producerii accidentului, amintite și în decizia recurată, respectiv normele anexă la Ordinul nr. 14/2011.

Din punctul de vedere al recurenților, aplicarea acestor norme din dreptul intern este obligatoriu să fie făcută în concordanță cu cele din dreptul comunitar care consacră, cum am văzut, principiul stipulării unor sancțiuni eficiente și descurajante pentru conduita necorespunzătoare a asigurătorului.

Așadar, legat de aceste penalități, din formularea normelor naționale incidente, coroborate cu cele europene, rezultă cât se poate de clar că ele nu reprezintă simple accesorii/dobânzi ale obligației de plată a despăgubirii (obligație de a da).

Dimpotrivă, aceste penalități reprezintă sancțiuni/pedepse civile ale unor încălcări de către asigurători ale obligațiilor de a face (cum ar fi acelea de a emite o ofertă într-un anumit termen ori de a nu diminua sau refuza în mod nejustificat despăgubirea) stabilite în sarcina lor de către normele aplicabile. Așa stând lucrurile, penalitățile intervin în momentul în care obligația de a face se consideră nerealizată - în speță, de la data emiterii refuzului nejustificat de a încuviința avizarea de daune.

Se poate remarca, în context, că art. 37 din norme nu conține expresia "penalități de întârziere", ci pe aceea de "penalizare", ceea ce este semnificativ referitor la natura juridică de față. Penalizarea se calculează pe zile de întârziere în lipsa unui alt criteriu legal de stabilire, însă modul de calcul nu schimbă natura juridică de sancțiune civilă.

Așa stând lucrurile, decizia pronunțată în apel lipsește complet de conținut și eficientă normele europene privind obligația de a sancționa asigurătorul culpabil.

Într-adevăr, rămânerea definitivă a soluției referitor la prescripție învederează caracterul injust al refuzului asigurătorului de a emite o ofertă serioasă și de a plăti despăgubirea, ceea face inexplicabilă - și în complet dezacord cu normele din directiva precitată - ideea de a nu fi penalizat pentru o atare conduită nelegală.

Prin întâmpinarea depusă la 27 martie 2020, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat pe cale de excepție, anularea recursului, întrucât motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele de nelegalitate, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat si menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 iunie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 1 iulie 2020, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 24 septembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2019 și a deciziei civile nr. 725/2019 din 3 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 21 ianuarie 2021.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Critica recurenților subsumată acestui motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât prin încheierea de ședință din 26 noiembrie 2019 au fost încălcate, de către instanța de apel, dispozițiile art. 13 alin. (1), (3), coroborat cu art. 222 alin. (1) C. proc. civ., față de împrejurarea că recurenții au solicitat amânarea cauzei la singurul termen acordat în apel, apreciindu-se în acest sens că le-a fost încălcat dreptul la apărare, care este prevăzut de legiuitor în cadrul principiilor fundamentale ale procesului civil, iar sancțiunea nesocotirii acestuia nu poate fi decât nulitatea absolută.

Această critică este nefondată, având în vedere prevederile art. 222 alin. (1) C. proc. civ., la care fac referire recurenții și din care rezultă că instanța are posibilitatea, nu obligația, de a amâna judecarea cauzei la cererea părții interesate numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.

Așadar, instanța nu are o obligație de a amâna judecarea cauzei, ci are facultatea de a aprecia, în urma analizării acesteia și în funcție de circumstanțele cauzei, temeinicia cererii formulate de către parte.

Astfel, obligația impusă de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care instanța refuză amânarea cauzei pentru motivele invocate de parte, a fost îndeplinită, întrucât instanța a amânat, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise, în temeiul art. 396 C. proc. civ.

Din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenții nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, întrucât prin amânarea pronunțării instanța a dat posibilitate părților să depună concluzii scrise, conform art. 396 C. proc. civ., sens în care nu se poate reține că instanța ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenții susțin încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor Directivei 2009/103/CE din 16.09.2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenții-reclamanți apreciază că dispozițiile dreptului Uniunii Europene ar trebui să se aplice în mod prioritar, iar instanța de apel ar fi trebuit să analizeze în rejudecarea cauzei dacă soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, în decizia de casare este sau nu în contradicție cu dispozițiile dreptului UE.

În acest context, recurenții-reclamanți susțin că potrivit dreptului UE, în cazul în care asigurătorul nu își îndeplinește în mod corespunzător obligațiile legale în analizarea cererilor de despăgubire, ar trebuie aplicate sancțiuni eficiente și descurajante sub forma penalităților de întârziere. Astfel, recurenții-reclamanți invocă faptul că potrivit art. 36 și 37 din Norma nr. 14/2011, asigurătorul ar fi datorat penalități de întârziere calculate de la data refuzului de a acorda despăgubiri persoanelor vătămate prin accidentul rutier și în acest sens arată că instanța de apel nu a acordat penalități de întârziere de la data de 11 aprilie 2016, ci de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care pârâta a fost obligată la plata despăgubirilor.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul", iar alin. (3) prevede că, "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată".

Așadar, problemele de drept tranșate în calea de atac a recursului nu pot fi repuse în dezbatere cu ocazia reluării judecății în apel, iar statuările instanței de recurs se bucură de autoritate de lucru judecat, impunându-se și instanței inferioare în grad care rejudecă apelul.

În acest context, recurenții-reclamanți apreciază că, deși dispozițiile și dezlegările date unor probleme de drept de către instanța superioară în grad sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă cauza, instanța de apel ar fi trebuit să se conformeze dispozițiilor dreptului UE și să le aplice în mod prioritar.

Această susținere nu poate fi primită, având în vedere că modul în care a fost tranșată problema penalităților de întârziere este în acord atât cu normele interne, cât și cu normele europene în materie.

Astfel, în acord cu susținerile recurenților-reclamanți, instanțele naționale trebuie să aplice normele dreptului UE în mod prioritar, atunci când sunt învestite să judece cauzele, însă în speța de față, raționamentul instanței de recurs, aplicat și în faza de rejudecare a cauzei nu este în contradicție cu normele europene.

Aceasta deoarece, în considerentele deciziei de casare s-a reținut că, întrucât despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurător RCA, devin incidente dispozițiile art. 37 coroborate cu art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în sensul că penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât după împlinirea termenului de 10 zile care curge de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.

Totodată, se reține că și practica judiciară este în același sens, și anume că penalitățile de întârziere încep să curgă din a 11-a zi de după momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au stabilit despăgubirile a căror obligație de plată îi incumbă asigurătorului RCA, indiferent dacă a existat sau nu o avizare de daună la nivelul asigurătorului.

Așadar, susținerile recurenților, potrivit cărora, în speța de față, instanțele naționale trebuie să aplice normele dreptului UE în mod prioritar, se constată că nu pot fi primite, întrucât raționamentul instanței supreme aplicat și în faza de rejudecare a cauzei nu poate fi reținut că este în contradicție cu normele europene.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurenții-reclamanți să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceștia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2019 și a deciziei civile nr. 725/2019 din 3 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2019 și a deciziei civile nr. 725/2019 din 3 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2021.