ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1326/2021

Ședința publică din data de 10 iunie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la 5 martie 2019 sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.A. la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri morale și materiale: 200.000 euro pentru A., reprezentând daune morale, și 184 RON daune materiale ca urmare a decesului fiului său, A., 200.000 euro pentru B., reprezentând daune morale, și 8.214,72 RON daune materiale ca urmare a decesului fiului său, A., penalități de 0,2% pe zi de întârziere de la data de 19 februarie 2019, data refuzului de a acorda despăgubirea și până în momentul plății efective și cheltuieli de judecată.

În drept au invocat prevederile art. 50, 53, 11 din Legea nr. 132/2017, art. 12 și 26 din Norma ASF nr. 20/2017, art. 189 și 223 alin. (3) C. proc. civ. și art. 1391 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1071 din 5 iunie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței materiale, ridicată din oficiu și invocată și de către pârâtă, și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Cluj.

Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința civilă nr. 128 din 5 martie 2020 a admis, în parte, cererea de chemare în judecată dispunând următoarele: a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 184 RON cu titlu de daune materiale, precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 19.02.2019 și până la plata efectivă a daunelor materiale; a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plății, precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 19.02.2019 și până la plata efectivă a daunelor morale; a obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 8.214,72 RON cu titlu de daune materiale, precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 19.02.2019 și până la plata efectivă a daunelor materiale; a obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plății, precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 19.02.2019 și până la plata efectivă a daunelor materiale; a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 2.500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta S.C. C. S.A. a promovat apel principal, iar reclamanții A. și B. au exercitat apel incident.

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 203A din 14 octombrie 2020 a admis excepția netimbrării apelului incident, invocată din oficiu, a anulat, ca netimbrată, calea de atac declarată de reclamanți și a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

Hotărârea curții de apel a făcut obiect al recursului din partea pârâtei S.C. C. S.A.

În dezvoltarea primei critici, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) și 330 alin. (1) C. proc. civ. și dreptul la apărare al asigurătorului prin aceea că a respins proba cu expertiza, la dosar neregăsindu-se niciun document emis de o autoritate publică sau expert prin care să se stabilească cauza producerii accidentului sau persoana vinovată de săvârșirea acestuia. A arătat că administrarea probei se impune pentru a se stabili în ce măsură șoferul asigurat a produs accidentul și pentru a se aprecia asupra incidenței cauzei exoneratoare de răspundere reprezentată de nepurtarea centurii de siguranță. Instanța de apel nu a depus toate diligențele în cauză pentru aflarea adevărului și, în final, și-a întemeiat hotărârea tocmai pe aspectele care necesitau părerea unui expert, nesocotind în acest mod dreptul la apărare al recurentei.

Prin cea de-a doua critică expusă, recurenta a reproșat instanței o soluționare greșită a capătului de cerere referitor la penalitățile de întârziere, în ce privește aplicarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie. Cu titlu de principiu, din aceste prevederi se desprinde ideea că asigurătorul va fi obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată dacă își îndeplinește defectuos sau nu își îndeplinește obligațiile stabilite de art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, respectiv de a plăti despăgubirea în 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire de către păgubit sau de la data pronunțării hotărârii judecătorești ori a altei hotărâri de soluționare alternativă a litigiului.

În speță, în baza documentelor puse la dispoziție, pârâta a apreciat că nu este posibilă determinarea despăgubirilor, astfel că nu poate fi obligată la plata de penalități de la data de 19.02.2019. Prin urmare, cum nu-i poate fi imputată vreo culpă cu privire la obligația de a achita daunele morale, nu poate fi sancționată pentru neîndeplinirea obligației legale prin aplicarea penalităților de întârziere.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Calea de atac a fost fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimații A. și B. au depus întâmpinare, în cadrul căreia au invocat, în principal, două excepții: tardivitatea recursului, pe considerentul că hotărârea instanței de apel a fost comunicată recurentei la 23 octombrie 2020, iar recursul a fost declarat la 25 noiembrie 2020; nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate indicate, art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, au argumentat că nu sunt întrunite cerințele pentru existența celor două cazuri de casare invocate și au solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a recursului, fără a depune la dosar dovada efectuării acestora.

Recurenta, prin concluziile scrise formulate ulterior închiderii dezbaterilor, a arătat, în esență, pe problema admisibilității recursului că între aceasta și reclamanți nu există un contract de asigurare, dreptul la despăgubire decurgând din fapta ilicită a asiguratului C. și grefându-se pe principiul răspunderii civile delictuale.

În cauză nu a fost realizată procedura de filtru, data inițială a dosarului fiind 5 martie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, la care a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, lege prin care au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. referitoare la procedura de filtru.

Prin rezoluția din 13 aprilie 2021 s-a stabilit termen la 20 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând excepția inadmisibilității recursului, care are prioritate față de soluționarea celorlalte două excepții ridicate prin întâmpinare de intimații B. și A., în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de judecată a fost sesizată cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală formulate de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., având ca temei prevederile art. 50, 53, 11 din Legea nr. 132/2017, art. 12 și 26 din Norma ASF nr. 20/2017, art. 189 și 223 alin. (3) C. proc. civ. și art. 1391 C. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei - societate de asigurări - la plata de despăgubiri, reprezentând daune materiale și morale, precum și a penalităților de întârziere, cauzate de producerea accidentului din 30 septembrie 2018, în urma căruia a rezultat decesul conducătorului D. și al fiului reclamanților A..

Potrivit obiectului cererii deduse judecății și normelor legale invocate de reclamantă, se constată că litigiul este unul născut în materia asigurărilor, obligațiile pârâtei izvorând dintr-un raport de asigurare, în considerarea unui contract de asigurare valabil încheiat și a producerii riscului asigurat.

Art. 483 alin. (2) din Codul de procedură, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1074/2018, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanțe, respectiv 5 martie 2019, prevede că "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j

3

), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, hotărârile judecătorești pronunțate în materia asigurărilor nu sunt supuse recursului, urmare a modificării legislative introduse prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018.

Așadar, începând cu data intrării în vigoare a modificărilor aduse C. proc. civ. prin acest act normativ - 21 decembrie 2018 - în litigiile din materia asigurărilor calea de atac a recursului este suprimată, noile reguli de procedură aplicându-se, evident, doar cererilor de chemare în judecată promovate ulterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 310/2018, art. 24 din C. proc. civ. statuând că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs".

Prin urmare, având în vedere că data depunerii cererii de chemare în judecată este 5 martie 2019 și că prezentul litigiu este unul născut în materia asigurărilor, în considerarea unui contract de asigurare valabil încheiat și a producerii riscului asigurat, hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Cluj este definitivă, întrucât prevederile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. înlătură expres posibilitatea atacării cu recurs a hotărârilor pronunțate în litigii din materia asigurărilor.

Se mai reține că, în raport de dispozițiile art. 457 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora "Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege", mențiunea în cuprinsul deciziei atacate a faptului că părțile au deschisă calea de atac a recursului nu are niciun efect asupra admisibilității căii de atac, potrivit celor mai sus-arătate.

Astfel, mențiunea greșită din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată de către părți nu le poate crea acestora un drept nerecunoscut de lege.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Legalitatea căilor de atac prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de acesta.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale, în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

În concluzie, constatând că hotărârea pronunțată în apel nu putea fi atacată cu recurs deoarece legiuitorul a suprimat expres această cale de atac în privința litigiilor izvorâte din contracte de asigurare, se va respinge, ca inadmisibil, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 203/A din 14 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

În ceea ce privește solicitarea intimaților A. și B., de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge, întrucât la dosarul cauzei nu se regăsesc dovezi privind efectuarea unor atare cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 203/A din 14 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații B. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2021.