ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1854/2025

Ședința publică din data de 9 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului declarat în cauză, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194, ale art. 662 și art. 451 C. proc. civ., ale art. 1350 și 1538 C. civ., ale art. 3 și 10 din Legea nr. 72/2013, ale art. 6 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentința civilă nr. 242 din 12 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția Civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale procesuale a Tribunalului Cluj, secția Civilă, invocată din oficiu și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1362 din 24 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

S-a respins, de asemenea, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 46.405,23 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 303 din 23 mai 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a Civilă a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune-interese și a penalităților de întârziere calculate conform art. 3 și 4 din Legea nr. 72/2013, începând cu data de 12.01.2021 până la achitarea integrală a debitului principal.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 21.239 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din 13.647 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate în primă instanță și 7.592 RON, cheltuieli de judecată în apel - taxă judiciară de timbru.

Prin decizia nr. 386/28.02.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul pârâtei, decizia din apel fiind casată și trimisă cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 465/2023 din 21 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a Civilă a admis apelul reclamantei A. S.R.L., fiind schimbată, în tot, sentința apelată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligată pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune-interese și a penalităților de întârziere calculate conform art. 3 și 4 din Legea nr. 72/2013, începând cu data de 12.01.2021 până la achitarea integrală a debitului principal, precum și la plata sumei de 45.205,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată datorate pentru judecata din primul ciclu procesual și în rejudecarea apelului.

Prin decizia nr. 1269/11.06.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul pârâtei, decizia din apel fiind casată și trimisă cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 598/2024 din 19 decembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a Civilă a admis apelul declarat de către societatea apelantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1362/2021 pronunțate la data de 24.06.2021 în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, menținând dispoziția de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Totodată, a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 47.640 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în toate cele trei cicluri de apel și suma de 57.976 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în cele două cicluri de recurs.

a) În principal, în temeiul art. 497 C. proc. civ. coroborat cu Decizia nr. 79/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, admiterea recursului A., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Cluj;

b) În subsidiar, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare în fond, iar, în rejudecare, admiterea cererii de apel a A., schimbarea în tot a sentinței civile nr. 1362/24.06.2021 a Tribunalului Specializat Cluj, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată a A. așa cum a fost ea formulată.

c) În al doilea subsidiar, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate sub aspectul dispozițiilor privind obligarea A. la plata (i) cheltuielilor de judecată "cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în toate cele trei cicluri de apel" și "cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în cele două cicluri de recurs", precum și la plata (ii) cheltuielilor de judecată constând în onorariul de succes de 29.003,27 RON solicitat de B. în primă instanță, și reținerea cauzei spre rejudecare în fond, și, în rejudecare, (a) înlăturarea integrală a dispozițiilor privind obligarea A. la plata către B. a cheltuielilor de judecată "cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în toate cele trei cicluri de apel" și "cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în cele două cicluri de recurs" și, totodată, (b) admiterea cererii de apel a A., schimbarea sentinței civile nr. 1362/24.06.2021 a Tribunalului Specializat Cluj în sensul înlăturării dispozițiilor privind obligarea A. la plata onorariului de succes de 29.003,27 RON solicitat de B..

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că, potrivit dispozițiilor obligatorii ale Deciziei de casare nr. 1269/11.06.2024, admiterea cererii de apel era supusă unui examen legal simplu - instanța trebuia să verifice dacă comenzile emise de A. în datele de (i) 28.10.2020 și (ii) 30.10.2020 erau apte sau nu să activeze obligația de livrare a B. stabilită prin înțelegerea părților.

Recurenta consideră că aceste dispoziții de casare nu au fost respectate de către instanța de apel.

Astfel, în privința comenzii emise de A. din 28.10.2020, instanța de apel nu a realizat nicio analiză de orice natură în privința motivului pentru care ar activa/nu ar activa obligația de livrare a B..

În privința comenzii emise de A. din 30.10.2020, instanța de apel a realizat o analiză pur formală a motivului pentru care nu ar activa obligația de livrare a B.. Această sumară analiză nu respectă art. 1270 C. civ., art. 1266 C. civ., respectiv art. 1516 C. civ., încălcând principiul forței obligatorii a contractului.

Detaliind, recurenta a dezvoltat următoarele critici de nelegalitate:

I. Instanța de apel nu a motivat de ce comanda din 28.10.2020 nu era aptă să activeze obligația de livrare din partea B. - incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

În concret, recurenta-reclamantă a arătat că decizia de casare a trasat în sarcina instanței de apel obligația de a argumenta dacă comanda din 28.10.2020 este conformă sau nu cu cerințele contractuale, însă decizia recurată nu conține niciun considerent din care să se deducă de ce comanda din 28.10.2020 nu ar fi respectat cerințele contractuale.

În acest sens, recurenta arată că singurele paragrafe în care Curtea de Apel Cluj face trimitere la subiectul comenzilor - într-o manieră pur generică și lipsită de legătură concretă cu acest act juridic concret - se află la fila nr. x a deciziei, motivare care, în opinia sa, evidențiază că singura comanda analizată (pur formal) de instanța de apel a fost cea din 30.10.2020, nu și cea din 28.10.2020.

Față de cele mai sus arătate, recurenta susține că, în primul rând, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât decizia recurată nu respectă dispozițiile instanței de casare, care îi impusese expres să analizeze dacă comanda din 28.10.2020 poate sau nu să fie calificată drept comandă.

Pe de altă parte, apreciază că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta evidențiind ipoteza nemotivării.

II. Comanda din 28.10.2020 a avut un caracter conform și ferm. Ea a activat obligația de livrare a B. - incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, recurenta susține că, urmare a incidenței art. 1270 alin. (1) C. civ. și art. 1169 C. civ., instanța de apel nu putea înlătura efectele comenzii adresate de A. în afara cazului în care ea nu ar fi respectat o anume rigoare contractuală.

Or, în opinia recurentei, instanța de apel nu a putut preciza care ar fi această rigoare contractuală care s-ar opune aplicării normei legale prevăzute de art. 1516 C. civ., respectiv care ar activa în favoarea B. incidența art. 1517 C. civ.

A mai arătat că nu există nicio prevedere contractuală care să interzică dreptul A. de a solicita livrarea întregii mărfi, astfel încât, odată cu emiterea comenzii din 28.10.2020, A. a solicitat ferm livrarea întregii mărfi în termenul contractual.

Prin urmare, recurenta consideră că, atâta vreme cât părțile nu au reglementat vreo cantitate minimă/maximă ce ar fi aferentă unei comenzi, A. nu putea fi oprită de la a emite o comanda pentru întreagă marfă.

Totodată, recurenta a criticat și faptul că decizia recurată a depășit principiul disponibilității reglementat de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., sens în care a susținut că o instanță nu poate invoca alte apărări față de cele ridicate de pârât, subliniind că instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor. Excepțiile de la acest drept trebuie să fie expres prevăzute de lege.

III. Comanda din 30.10.2020 a avut un caracter conform și ferm. Ea a activat obligația de livrare a B. - incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În privința acestei comenzi recurenta a reiterat apărările expuse anterior referitor la comanda din 28.10.2020, arătând, în plus, că Notificarea din 30.10.2020 îndeplinește cerințele unei comenzi contractuale, în cadrul căreia A. și-a manifestat expres cererea de a primi întreaga marfă; astfel, cantitatea este expres precizată - "1000 tone de Porumb" pentru fiecare dintre cele 2 contracte, înaintea termenului de 31.10.2020, sub sancțiunea daunelor interese pentru nelivrare cuprinse în cadrul art. 9.4 din Contractul cadru.

Vânzătoarea B. nu a contestat că a primit această comandă în interiorul intervalului contractual, anume la 30.10.2020.

Or, în opinia recurentei, motivele generice invocate sumar și vag de instanța de apel reprezintă o încălcare a textelor legale mai sus amintite, întrucât ele nu se întemeiază pe vreun text al convenției părților care ar putea înlătura efectele comenzii emise de A. la 30.10.2020. Deși în cadrul cererii de apel recurenta a făcut pe larg dovada posibilității obiective de a se asigura livrarea și primirea mărfii într-o singură zi, instanța de apel a înlăturat aceste argumente.

Or, în accepțiunea recurentei, omisiunea instanței de apel de a realiza această analiză plasează instanța de casare în imposibilitate de a decela raționamentul pentru care acest motiv de apel a fost înlăturat, fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, a mai arătat că este de neînțeles de ce B. ar putea fi scutit de îndatorirea de livrare a mărfii doar pentru argumentul că i s-ar părea prea multă marfă de livrat, cu toate că și-a asumat prin propria voință această obligație, o astfel de argumentare ducând la nesocotirea principiului forței obligatorii a contractului impus de art. 1270 alin. (1) C. civ.

Totodată, a arătat că nu există nicio prevedere contractuală care ar permite B. să se derobeze de obligația de a livra marfa într-o singură zi, dacă așa i s-a solicitat.

În altă ordine de idei, recurenta susține că nu există niciun temei legal/contractual care ar permite exonerarea de răspunderea de livrare a B. pentru o comandă primită spre finalul intervalului contractual, dar înăuntrul acesteia.

Dimpotrivă, în opinia recurentei, nicio normă contractuală nu permitea de plano B. să refuze a livra întreaga marfă pentru o comanda dată spre finalul intervalului contractual, în condițiile în care B. a semnat un contract care includea și datele de 28.10.2020, 29.10.2020, 30.10.2020 și 31.10.2020 ca date posibile de livrare, contractul nefiind încheiat pentru perioada 1.09.2020 - 29.10.2020, ci pentru perioada 1.09.2020 - 31.10.2020.

Totodată, a mai învederat că al doilea termen al acestui interval, 31.10.2020, reprezintă ultimul moment la care părțile puteau activa drepturile lor contractuale, astfel încât, în opinia recurentei, nu se poate susține că o comandă efectuată la 28.10.2020, 29.10.2020 ori 30.10.2020 nu ar reprezenta o comandă conformă din punct de vedere contractual.

În al treilea rând, recurenta susține că nu există nicio prevedere contractuală care să interzică dreptul A. de a solicita livrarea întregii mărfi.

Prin urmare, neexistând nicio clauză ori prevedere legală care să interzică o astfel de cerere, recurenta arată că, atâta vreme cât părțile nu au reglementat vreo cantitate minimă/maximă ce ar fi aferentă unei comenzi, A. nu putea fi oprită de la a emite o comandă pentru întreagă marfă.

În cuprinsul deciziei recurate nu a fost prezentat niciun argument pentru care A. nu ar fi avut dreptul de a solicita livrarea întregii mărfii, astfel încât, și din acest punct de vedere este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai mult, dacă B. nu reușea să își îndeplinească această obligație conform cerințelor contractuale, A. avea dreptul legal de a îi acorda un termen de grație conform art. 1522 alin. (3) C. civ., drept potestativ al creditorului obligației de predare a bunului, ce derivă din lege.

În opinia recurentei, odată ce a primit o comandă înăuntrul intervalului contractual, B. era ținută să execute în continuare, în natură, obligația de livrare, cu respectarea termenului de executare acordat de A., aspect confirmat de decizia de casare nr. 1269/11.06.2024 a Înaltei Curți.

Recurenta a mai arătat că, deși instanța de apel nu face vreo referire specifică la acest aspect, B. nu poate fi exonerată legal de răspundere nici prin invocarea termenului de 24 de ore pentru confirmarea comenzii statuat în Contractele subsecvente, deoarece, pe de o parte, termenul de 24 de ore la care face referire pârâta nu reglementa nicidecum un drept potestativ de dezicere al vânzătoarei, care să se poată răzgândi cu privire la propria obligație, iar, pe de altă parte, atât comanda recepționată pe 28.10.2020, cât și cea recepționată pe 30.10.2020 au oferit B. perioada de 24 de ore pentru confirmare în intervalul termenului contractual.

IV. Cheltuielile de judecată din etapa apelului (incluzând etapele casărilor cu trimitere anterioare) au fost atribuite nelegal în sarcina A., deși apelul A. a fost admis - motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Invocând norma de procedură incidentă, respectiv art. 453 C. proc. civ., recurenta arată că soluția pronunțată de Curtea de Apel Cluj este nelegală și sub acest aspect, întrucât apelul A. a fost admis, iar B. este partea care a căzut în pretenții în această etapă procesuală. Prin urmare, consideră că este nelegal ca partea care cade în pretenții să fie cea care primește cheltuieli de judecată.

Considerând, așadar, că, în speță, Curtea de Apel Cluj a procedat într-o manieră lipsită de temei legal, atribuind nelegal cheltuielile de judecată din etapa apelului (din cele 3 cicluri procesuale de apel și cele 2 cicluri procesuale de recurs) în sarcina A., deși a admis apelul A., recurenta consideră că și din acest motiv se impune casarea deciziei recurate.

Prin urmare, în opinia recurentei, întrucât în ambele cicluri procesuale de recurs s-au pronunțat soluții de casare cu trimitere, instanțele de recurs s-au aflat în imposibilitate de a stabili care este partea care a câștigat, respectiv care este partea care a pierdut procesul, acest aspect urmând a fi tranșat de instanța de apel în urma rejudecării cauzei, cu respectarea instrucțiunilor de casare.

V. Cheltuielile de judecată din etapa judecății în primă instanță constând în onorarii de avocat de succes au fost atribuite nelegal în sarcina A., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Susținând că soluția pronunțată de Curtea de Apel Cluj este nelegală și sub acest aspect, recurenta reiterează norma de procedură incidentă, respectiv art. 453 C. proc. civ., făcând, totodată, trimitere și la dispozițiile art. 451 alin. (1) din același cod.

În opinia recurentei, onorariile de avocat de succes nu îndeplinesc de plano condiția necesității impusă prin practica CEDO, astfel încât nu pot fi atribuite în sarcina părții care a pierdut procesul, sens în care reproduce anumite considerente apreciate ca fiind relevante din practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială/a II-a Civilă.

Prin urmare, recurenta consideră că instanța de apel nu putea atribui în sarcina A. în mod legal, nici măcar într-o formă redusă, conform dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cheltuielile de judecată corespunzătoare judecații în primă instanță constând în onorarii de avocat de succes avansate de partea adversă.

La 27 iunie 2025, intimata-pârâtă B. S.R.L., prin avocat, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată, arătând totodată că o parte din motivele invocate sunt lovite de nulitate întrucât nu se încadrează în motivele de casare.

Analizând criticile aduse deciziei recurate, în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul formulat pentru următoarele considerente:

Prezenta cauză se află în cel de-al treilea ciclu procesual, limitele analizei instanței de apel asupra raporturilor juridice dintre părți fiind stabilite consecutiv, prin cele două decizii de casare anterioare.

În esență, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru neexecutarea obligației de la livra o cantitate totală de 2000 de tone de produse agricole, asumată printr-un contract-cadru, și, ulterior, prin două contracte subsecvente.

Prima instanță a respins acțiunea, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii contractuale a pârâtei întrucât însăși reclamanta nu a respectat obligația asumată prin art. 4.1. din cele două contracte subsecvente, respectiv de a comunica acesteia, în limitele termenului de livrare, comenzi prin avizări săptămânale/periodice în care să se precizeze cantitățile efective, numărul de camioane pentru transportul mărfii și datele de livrare la locul stabilit.

Instanța de apel din primul ciclu procesual a schimbat soluția primei instanțe în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, reținând, în esență, că obligația pârâtei de livrare a produselor a fost asumată prin cele două contracte subsecvente, iar dispozițiile art. 4.1. din acestea nu au decât rolul de a servi la organizarea transportului. Analizând probatoriul administrat, instanța de apel a concluzionat că părțile nu au respectat de fiecare dată art. 4.1 din contracte, livrarea mărfii fiind efectuată și fără comandă scrisă și fără o confirmare prealabilă de către pârâtă. Culpa acesteia pentru neexecutarea obligației de a livra a fost constatată în privința notificărilor din datele de 28.10.2020 și 30.10.2020, reținându-se că, deși reclamanta a solicitat livrarea cantității de produse agricole, aceasta nu i-a dat curs.

În recurs, prin prima decizie de casare s-a statuat că reclamanta nu a contestat asumarea, prin contract, a obligației de a formula comenzi de livrare, ci a invocat faptul că potrivit practicilor statornicite între părți, acestea puteau fi făcute și verbal/telefonic. În consecință, trimițând apelul spre rejudecare, Înalta Curte a îndrumat instanța de apel să se pronunțe exclusiv asupra criticilor formulate în calea de atac referitoare la modul de interpretare și valorificare a probatoriului în privința convorbirilor telefonice între părți, capacitatea societății reclamante de a prelua cantitatea de marfă și efectuarea de către aceasta a unei comenzi de livrare în penultima zi a termenului prevăzut în contract pentru livrarea întregii cantități de marfă.

În rejudecarea apelului în cel de-al doilea ciclu procesual, a fost pronunțată aceeași soluție de schimbare a sentinței și de admitere a cererii de chemare în judecată, fiind reținută practica constantă a părților în sensul unor convorbiri telefonice anterior emiterii comenzilor scrise, așa încât nu ar putea fi imputată reclamantei trimiterea cu pasivitate a comenzii, ci, mai degrabă, pârâta nu a confirmat disponibilitatea mărfii comandată telefonic. În privința notificării din data de 28.10.2020, comunicată pe mail și în formă scrisă, instanța de apel a reținut că reclamanta a indicat cantitatea de marfă, a solicitat disponibilitatea livrării și necesitatea încheierii unor acte adiționale pentru prelungirea termenului de livrare, în condițiile în care contractul înceta la data de 02.11.2020. S-a mai reținut că și prin notificarea din data de 30.11.2020 s-a solicitat livrarea în intervalul 02.11. - 06.11., potrivit discuției telefonice anterioare, așa încât reclamanta a manifestat disponibilitatea de a acorda un termen suplimentar pentru executarea obligației de către pârâtă.

În recurs, prin cea de-a doua decizie de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele:

"...potrivit deciziei de casare, între chestiunile de drept hotărâte în primul ciclu procesual, rămase neatacate și care nu puteau fi cenzurate în apel se regăsește conținutul obligațiilor revenind părților în temeiul clauzei de la art. 4.1 în sensul inițierii livrării de către reclamanta-cumpărătoare prin comunicarea în scris a comenzilor conținând avizări săptămânale sau periodice privind cantitățile de marfă ce urmau a fi livrate în camioane, pârâtei-vânzătoare revenindu-i obligația subsecventă de a confirma avizările reclamantei într-un termen de cel puțin 24 ore."

"Modalitatea în care s-a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1270 C. civ. referitoare la forța obligatorie a contractului nu este corectă. Pentru a se stabili cauza drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, instanța de apel nu se putea raporta decât la obligațiile ce incumbau pârâtei în cadrul contractual, doar acestea putând oferi reclamantei un drept de despăgubire în temeiul clauzei penale, potrivit art. 1538 alin. (1) C. civ.."

"Dat fiind caracterul extrinsec al practicilor statornicite între părțile respectivelor convenții față de conținutul contractului, acestea nu puteau avea prioritate la aplicare față de stipulațiile exprese, a căror interpretare nu s-a contestat în apel, cum s-a reținut prin decizia de casare."

"Astfel, părțile au stabilit că urmau a face parte integrantă din contract comenzile reclamantei-cumpărătoare emise potrivit clauzei de la art. 4.1. Aceasta întrucât transmiterea bunurilor contractate, prin natura lor de bunuri de gen, era de altfel strâns legată de predarea și individualizarea acestora, modul convenit de părți constând în livrarea către un depozitar de produse agricole.

Tocmai în legătură cu acest aspect, prin prima decizie de casare s-a reținut că instanța de apel avea obligația de a verifica procedura de livrare agreată de părți și, în eventualitatea nerespectării acesteia, stabilirea consecințelor juridice în planul răspunderii contractuale a pârâtei.

Prin urmare, instanța de apel avea de analizat, în rejudecarea apelului reclamantei, conținutul comenzilor în conformitate cu statutul lor juridic și anume, de parte integrantă în convenția părților (clauză contractuală), concordant cu voința lor."

În consecință, în raport de limitele impuse de decizia de casare din primul ciclu procesual, prin decizia de casare din cel de-al doilea ciclu procesual Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că "singurele notificări/avizări care pot fi calificate drept comenzi, în vederea stabilirii dacă este sau nu cazul unei omisiuni a reclamantei aflate într-o legătură de cauzalitate cu neexecutarea obligației pârâtei, în sensul art. 1517 C. civ., sunt cele din ultimele zile ale intervalului de livrare stabilit prin contract, respectiv din 28 octombrie 2020 și 30 octombrie 2020. Prin decizia recurată, s-a reținut legătura de conținut între e-mailul și notificarea transmise la 28 octombrie 2020 și e-mailul din 30 octombrie 2020, prin care s-a transmis pârâtei și un grafic de livrare, în afara termenului contractual, a cantității contractate de produse agricole."

Tot prin decizia de casare s-a mai reținut că "instanța, în rejudecarea apelului reclamantei, a aplicat greșit modalitatea de calcul prevăzută de art. 2554 C. civ., concluzionând că termenul contractual ar fi expirat pe 2 noiembrie 2020 (zi lucrătoare ce coincide și cu prima zi de livrare din graficul propus de reclamantă), deși părțile l-au delimitat expres cu ocazia contractării, stabilind că expiră pe data de 31 octombrie 2020 (zi nelucrătoare), aspect necontestat în primul ciclu procesual. Rezultă că în urma acestei erori de drept substanțial, verificarea condițiilor răspunderii a plecat de la premisa greșită a altui termen contractual decât cel prevăzut de părți, potrivit art. 1270 C. civ.."

În legătură cu graficul de livrare pentru perioada 2-6 noiembrie 2020 avansat de reclamanta-cumpărătoare, prin care i s-a acordat un termen suplimentar de executare pârâtei, în conformitate cu dispozițiile art. 1522 alin. (3) C. civ., Înalta Curte a reținut că, "într-adevăr, odată neexecutată obligația contractuală, creditorul acordă debitorului un termen de executare care trebuie să fie rezonabil și care depășește, prin ipoteză, scadența contractuală a obligației, în scopul salvgardării contractului. Termenul suplimentar este un termen de grație, în vederea executării voluntare, ce are însă ca premisă împlinirea termenului stabilit de părți fără ca debitoarea să își fi executat obligația."

Așadar, prin cea de-a doua decizie de casare instanța de recurs a statuat că singurele notificări/avizări care pot fi calificate drept comenzi, în vederea stabilirii dacă este sau nu cazul unei omisiuni a reclamantei aflate într-o legătură de cauzalitate cu neexecutarea obligației pârâtei, în sensul art. 1517 C. civ., sunt cele din 28 octombrie 2020 și 30 octombrie 2020, că data de încetare a contractului este 31.10.2020 și că creditorul poate acorda debitorului un termen de executare care depășește scadența contractuală a obligației.

În raport de aceste coordonate contractuale a apreciat instanța de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual că se impune reaprecierea situației de fapt, subordonat dispozițiilor legale incidente, în vederea verificării condițiilor răspunderii, cu observarea limitelor judecății și a dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare.

În rejudecare, prin decizia recurată în prezenta cauză, instanța de apel a reținut că în executarea contractelor subsecvente reclamanta apelantă nu a transmis pârâtei vreo comandă scrisă în termenul de valabilitate a contractelor, singura notificare care îndeplinește cerințele prevăzute în cele două contracte fiind cea din 30.10.2020 care privește efectuarea unor livrări în afara perioadei de valabilitate a contractelor.

Acest raționament contravine flagrant statuărilor obligatorii ale deciziei de casare anterioare care a stabilit că atât comanda din 28.10.2020, cât și cea din 30.10.2020 îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 4.1. din contractele subsecvente, instanța de apel având sarcina de a analiza situația de fapt în raport de această dezlegare.

Înalta Curte constată că această din urmă instanță nu a procedat la analiza comenzii din data de 28.10.2020, mărginindu-se la a constata că cea din 30.10.2020 nu mai putea fi onorată întrucât contractul înceta la data de 31.10.2020.

Necesitatea analizării comenzii din data de 28.10.2020 era, așadar, cu atât mai mare cu cât pârâta a contestat posibilitatea executării obligației de livrare în raport de reperele obiective privind capacitatea logistică, de transport și de preluare a mărfurilor la punctul de livrare și de expirarea la data de 31 octombrie 2020 a termenului contractual.

Mai mult, deși prin decizia de casare s-a statuat în sensul posibilității acordării de către creditor a unui termen de grație în condițiile art. 1522 alin. (3) din C. civ., instanța de apel nu a analizat acest argument al reclamantei subsumat criticilor aduse prin apel.

Sunt, astfel, întemeiate criticile recurentei subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., instanța de apel încălcând atât dispozițiile art. 510 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, cât și pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care stabilesc în sarcina sa obligația de a analiza argumentele esențiale aduse de părți în susținerea pozițiilor procesuale contradictorii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 79/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată a apelului, instanța de apel urmând a verifica îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale în raport de criticile aduse prin apel și de statuările obligatorii ale deciziilor de casare pronunțate în cauză.

În raport de caracterul întemeiat al criticilor analizate anterior, întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Înalta Curte nu va mai proceda la analiza celorlalte critici formulate în recurs, care au caracter subsecvent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 598/2024 din 19 decembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2025.