ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 386/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Asupra recursului formulat, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalului Cluj – secția civilă, sub numărul de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând debit, potrivit facturilor nr. x/2021 din data de 07.01.2021 și respectiv nr. x/2021 din data de 07.01.2021 și a penalităților de întârziere calculate conform prevederilor art. 3 și 4 din Legea nr. 72/2013 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, până la data plății.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 13.605 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194, art. 662 și art. 451 C. proc. civ., art. 1350 și 1538 C. civ., art. 3 și 10 din Legea nr. 72/2013, art. 6 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentința civilă nr. 242 din data de 12 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Cluj – secția civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția necompetenței materiale procesuale a Tribunalului Cluj – secția civilă, invocată din oficiu și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1362 din 24 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

S-a respins, de asemenea, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 46.405,23 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe, la data de 18 martie 2022, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 303 din 23 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., cu consecința schimbării, în tot, a sentinței apelate și a admiterii cererii de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune-interese și a penalităților de întârziere calculate conform art. 3 și 4 din Legea nr. 72/2013, începând cu data de 12.01.2021 până la achitarea integrală a debitului principal.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 21.239 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din 13.647 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate în primă instanță și 7.592 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel - taxă judiciară de timbru.

Împotriva deciziei instanței de apel, la data de 27 iulie 2022, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

De asemenea, pârâta a solicitat cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, reprezentate de art. 477 alin. (1) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Potrivit pârâtei, motivul determinant al soluției din apel l-a constituit interpretarea clauzei art. 4.1. din cuprinsul contractelor subsecvente.

Astfel, instanța de apel, în interpretarea art. 4.1, a apreciat că pârâta și-a asumat obligația de vânzare, independent de comunicarea, în prealabil, a oricăror avize sau comenzi de către reclamantă.

Or, susține pârâta, discuțiile în contradictoriu dintre părți, atât în primă instanță, cât și în faza apelului, au purtat asupra altor aspecte decât cele reținute de către instanța de apel.

Se arată că reclamanta nu a susținut niciun moment în fața instanțelor de fond că nu și-ar fi asumat contractual obligația de a emite comenzi de livrare.

În aceeași măsură, reclamanta nu a invocat eroarea de interpretare a primei instanțe sub aspectul obligativității de a fi emise comenzi de livrare.

Prin urmare, consideră recurenta-pârâtă că, prin hotărârea pronunțată în apel, au fost încălcate dispozițiile procedurale referitoare la limitele devoluțiunii raportat la ceea ce s-a apelat - art. 477 alin. (1) C. proc. civ. și respectiv principiul disponibilității – art. 22. alin. (6) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 1.266, 1.270 și 1.556 C. civ.

Potrivit pârâtei, art. 4.1 din contractele subsecvente reprezintă o clauză clară și neechivocă, drept pentru care nu se impunea interpretarea acesteia.

Mai mult, susține pârâta, instanța de apel a interpretat clauza prevăzută la art. 4.1. cu ignorarea practicii statornicite între părți și, în contra acesteia, încălcând astfel dispozițiile sus-menționate ale C. civ.

Se arată că disputa în fața instanțelor de judecată inferioare s-a purtat asupra modalității de comunicare a comenzilor, în scris sau verbal, respectiv asupra conformității comenzilor pe care reclamanta pretinde că le-ar fi transmis, nicidecum asupra obligativității sau lipsei obligativității comenzilor.

Susține pârâta că interpretarea potrivit căreia ar fi fost obligată la livrare, chiar în lipsa recepționării avizelor sau comenzilor din partea reclamantei, este de natură să contrazică dispozițiile contractuale agreate de părți și să încalce forța obligatorie a contractului.

Dimpotrivă, în vederea organizării livrării și, implicit, a executării corespunzătoare a obligației de livrare, reclamanta era obligată potrivit contractului ca, în prealabil și exclusiv în intervalul stabilit, să transmită comenzi conforme din punct de vedere al conținutului și al termenului de livrare.

Ordinea de executare a obligațiilor contractuale asumate de părți impunea ca, mai întâi, reclamanta să transmită comenzi scrise de livrare, urmând ca, pe baza acestora, pârâta să procedeze la livrare.

Or, conchide pârâta, în condițiile în care reclamanta nu și-a îndeplinit propria obligație de a comunica o comandă scrisă de livrare, pârâtei nu i se poate atrage răspunderea pentru neexecutarea contractului.

Contrar opiniei recurentei-pârâte, instanța de apel a soluționat cauza, făcând abstracție de complexitatea raporturilor dintre părți și de modul concret în care aceste raporturi s-au derulat anterior intervenirii diferendului dedus judecății.

La data de 10 octombrie 2022, reclamanta A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, ca urmare a neîncadrării motivelor invocate în criticile de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial aferent fazei procesuale a recursului.

La data de 14 noiembrie 2022 pârâta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a reiterat incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La data de 20 februarie 2023 pârâta a depus la dosarul cauzei concluzii scrise în sensul admiterii recursului.

La termenul de judecată din data de 28 februarie 2023 Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de reclamantă prin întâmpinare, instanța supremă apreciind că, pe calea recursului, pârâta a formulat critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta a criticat decizia instanței de apel invocând motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Aceste motive urmează a fi analizate în succesiunea impusă de efectele eventualei admiteri a unuia dintre ele asupra examinării celuilalt, ținându-se seama de toate argumentele expuse în dezvoltarea lor.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta a invocat încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 477 alin. (1) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., susținând că instanța de apel a admis apelul pe baza altor motive decât cele deduse judecății atât în apel, cât și în prima instanță.

Astfel, în ceea ce privește situația de fapt, s-a învederat că nu există dispute între părți, aceasta fiind extrem de clară și reținută corect de ambele instanțe de fond, în sensul existenței unor contracte – cadru și a unor contracte subsecvente, dar și a inexistenței unor comenzi scrise conforme contractelor subsecvente. Disputa dintre părți vizează modalitatea în care cumpărătoarea ar fi trebuit să efectueze comenzile de livrare (în scris sau verbal) și, subsecvent dacă se poate considera că reclamanta a efectuat comenzi conforme contractelor. Cu toate acestea, instanța de apel a stabilit că pârâta trebuia și putea să execute obligația de a livra marfa, chiar dacă reclamanta nu i-a indicat acesteia săptămânal sau periodic zilele și orele la care urmau să fie făcute livrările, precum și cantitățile de livrat în zilele respective. Or, nici în fața primei instanțe și nici în cursul judecății în apel, reclamanta nu a susținut că nu și-a asumat obligația contractuală de a formula comenzi de livrare, aceasta afirmând doar că practicile statornicite între părți erau în sensul formulării comenzilor și verbal/prin telefon. De asemenea, nici prin motivele de apel, apelanta- reclamantă nu a invocat greșita interpretare de către prima instanță a clauzelor contractuale sub aspectul obligativității formulării comenzilor de livrare.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acest motiv de recurs este întemeiat.

Se impune a se preciza că efectul devolutiv al căii ordinare de atac, consacrat de art. 476 C. proc. civ., cunoaște o dublă limitare, potrivit dispozițiilor art. 477 și art. 478 C. proc. civ., astfel încât interesează, pe de o parte, criticile concrete formulate de către apelantă la adresa hotărârii primei instanțe, instanța de apel fiind ținută, în virtutea art. 477 C. proc. civ., să judece cauza în limitele motivelor de apel, iar, pe de altă parte, ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, nefiind posibilă schimbarea în apel a cadrului procesual obiectiv și subiectiv stabilit în fața primei instanțe.

Din această perspectivă, inclusiv respectarea exigențelor referitoare la motivarea hotărârii, stabilite de art. 425 C. proc. civ., trebuie să aibă în vedere aceste reguli restrictive cu privire la devoluțiunea apelului, ceea ce înseamnă că motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, ce reprezintă un element obligatoriu al oricărei hotărâri judecătorești, trebuie să se circumscrie cadrului învestirii instanței, prin raportare la prevederile art. 477 și 478 C. proc. civ.

Or, contrar celor expuse mai sus, instanța de apel, pentru a verifica temeinicia și legalitatea soluției primei instanțe cu privire la transmiterea comenzilor scrise de către reclamantă, a apreciat a fi necesară interpretarea clauzelor contractuale din contractul-cadru și din contractele subsecvente, stabilind că părțile și-au asumat obligația fermă și necondiționată de a vinde, respectiv de a cumpăra, marfa în mod expres indicată, în condițiile de preț stabilite și potrivit modalităților de livrare convenite. A mai apreciat că obligația vânzătorului nu este reglementată sub condiția formulării de către cumpărător a comenzilor scrise si nu depinde de acestea, iar avizările la care se referă art. 4.1 nu au decât rolul de a servi la organizarea transporturilor de către vânzător, în sarcina căruia s-a stabilit obligația de livrare a produselor contractate, fără a condiționa însă în vreun fel obligația de vânzare pe care acesta și-a asumat-o.

A conchis instanța de apel în sensul că pârâtei îi revenea obligația contractuală de a vinde reclamantei o cantitate de 2000 t, în temeiul celor două contracte subsecvente, independent de formularea sau nu a unor avizări scrise de livrare.

Aceste aspecte însă nu au fost supuse analizei instanței de apel, criticile din cererea de apel vizând: interpretarea trunchiată a probelor, ignorarea probei cu desfășurătorul convorbirilor telefonice, cu consecința nevalorificării negocierilor telefonice, analiza capacității societății reclamante de a prelua cantitatea de marfă și efectuarea unei comenzi de livrare în penultima zi a termenului prevăzut în contract pentru livrarea întregii cantități de marfă. Au mai fost formulate critici față de cuantumul onorariului avocatului și acordarea dobânzilor legale penalizatoare.

Niciunul dintre motivele de apel nu a vizat greșita interpretare a clauzelor contractuale privitoare la asumarea obligației de a emite comenzi anterior livrării mărfii. De altfel, apelanta nu a negat existența acestei obligații, învederând doar o anumită practică statornicită între părți pe parcursul derulării celor 50 de contracte, în sensul stabilirii detaliilor livrării prin telefon, urmate de emiterea comenzilor scrise prin email sau în format letric.

Înalta Curte constată că nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin răspunsul la întimpinare nu s-au formulat susțineri privitoare la inexistența obligației contractuale de a emite comenzi pentru desfășurarea procedurii de livrare a mărfurilor, reclamanta precizând în concret elementele de fapt în legătură cu nelivrarea mărfurilor de către pârâtă și cu derularea deficitară a comunicării telefonice cu aceasta.

De aceea, susținerea intimatei în recurs, în sensul că a vizat prin apel schimbarea în totalitate a sentinței apelate și că a menționat expres că își menține toate criticile și apărările din fața primei instanțe, nu schimbă situația limitelor învestirii în apel, reclamanta nesupunând nici primei instanțe de judecată interpretarea clauzelor contractuale în discuție.

Rezultă deci că instanța de apel nu a fost învestită cu stabilirea asumării acestei obligații contractuale de către părți, ci cu analiza procedurii de livrare a mărfii agreată de părți și efectele urmării/neurmării acesteia.

Analizând alte motive de reformare a sentinței apelate decât cele indicate în cererea de apel, instanța de apel a depășit limitele învestirii sale, contrar dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. De asemenea, au fost nesocotite limitele efectului devolutiv al apelului și din perspectiva aspectelor deduse judecății în primă instanță, contrar dispozițiilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel este chemată să verifice numai ceea ce s-a judecat în prima instanță.

Totodată, Înalta Curte constată că prin inserarea direct în considerentele deciziei instanței de apel a aspectelor relative la necesitatea interpretării clauzelor contractuale privitoare la emiterea comenzilor scrise, instanța de apel a adus atingere principiului disponibilității, încălcând dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, dar și prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii. De asemenea, au fost încălcate principiile contradictorialității și a dreptului la apărare, părțile fiind lipsite de posibilitatea de a discuta în contradictoriu și de a formula apărări cu referire la interpretarea clauzei contractuale de la art. 4.1., cum corect a invocat recurenta.

Limitele judecății fiind stabilite prin cererile și apărările părților, instanța de apel este ținută să statueze asupra celor solicitate de părți fără a depăși acest cadru procesual iar, în măsura în care constată că se impune analizarea din oficiu a unor motive de apel, acestea trebuie invocate și puse în discuția părților.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte de Casației și Justiție constată că este întemeiat motivul de apel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunțată cu depășirea limitelor învestirii, astfel că, potrivit art. 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța de apel va respecta limitele învestirii așa cum rezultă acestea din cererea de apel, prin raportare la sentința primei instanțe, la cererea de chemare în judecată și la celelalte cereri și apărări formulate în cauză.

Înalta Curte reține că recurenta a criticat decizia instanței de apel și sub aspectul aplicării greșite a normelor de drept substanțial, respectiv art. 1270 C. civ., art. 1266 C. civ. și art. 1556 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici recurenta a arătat, în esență, că instanța de apel, interpretând clauza 4.1 din contract, a stabilit contrar voinței concordante a părților, că marfa putea fi livrată inclusiv în lipsa oricărei comenzi emisă de cumpărător, modificând astfel clauza contractuală potrivit căreia, pe parcursul celor 2 luni stabilite în concret în contract, urmau a fi emise mai multe comenzi de livrare, prin care se particulariza cantitatea de marfă ce urma a fi livrată și modalitatea de livrare.

Apoi, aplicând greșit art. 1266 C. civ., instanța de apel a înlăturat obligația cumpărătoarei de a emite comenzi de livrare a mărfii.

Ca o consecință, stabilind o altă ordine de executare a obligațiilor contractuale decât cea agreată de părți, instanța de apel a aplicat greșit și art. 1556 C. civ. referitoare la excepția de neexecutare a contractului.

Având în vedere însă că va fi admis motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca urmare a constatării depășirii limitelor învestirii instanței, prin interpretarea de către instanța de apel a clauzei 4.1 din contract, din perspectiva asumării obligației de emitere a comenzii de către cumpărător, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, Înalta Curte de Casației și Justiție constată că, față de limitele judecății în apel, nu se mai impune analizarea criticilor privind greșita aplicare a normelor de drept substanțial menționate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 303/2022 din 23 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2023.