ÎCCJ, decizie (scj.ro #223144)

A. Contract-cadru de vânzare produse agricole. Acțiune în daune-interese formulată de cumpărătoare pentru neexecutarea obligației de livrare a produselor. Raportul dintre principiul forței obligatorii a contractului și existența practicilor statornicite între părți

B. Punerea în întârziere a debitorului. Natura și modalitatea de calcul al termenului suplimentar acordat de creditor

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul/

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Daune-interese

Penalități de întârziere

Contract de vânzare-cumpărare

Clauză penală

Principiul forței obligatorii a contractului

Principiul executării cu bună-credință a obligațiilor

Admiterea recursului

C. civ., art. 1169, art. 1170, art. 1176, art. 1270, art. 1272 alin. (1), art. 1350, art. 1516, art. 1517, art. 1522 alin. (3), art. 1538 alin. (1), art. 1556, art. 2554

Legea nr. 72/2013

C. proc. civ., art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (1), art. 497, art. 501 alin. (1), alin. (3)

Conținutul contractului este cel stabilit de către părți, în exercitarea principiului libertății contractuale potrivit art. 1169 C. civ., însă în ipoteza unei determinări insuficiente a conținutului contractului, legiuitorul a stabilit în cuprinsul art. 1272 alin. (1) C. civ. modalitățile legale de completare, în absența colaborării părților, în sensul unei eventuale completări pe cale convențională a acestuia.

Regula de la art. 1272 alin. (1) C. civ., care subliniază că eventualul contract lacunar trebuie completat cu potențialele clauze cu conținut obligațional care rezultă din practicile contractuale anterioare ale părților, transcende chestiunii aplicării regulilor de interpretare a contractului și ține chiar de forța obligatorie a contractului.

Dat fiind caracterul extrinsec al practicilor statornicite între părțile unor convenții subsecvente de vânzare față de conținutul contractului-cadru, acestea nu pot avea prioritate la aplicare față de stipulațiile exprese, a căror interpretare nu a fost contestată de părți.

Prin urmare, pentru a se stabili cauza drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, instanța de apel nu se putea raporta decât la obligațiile ce incumbau vânzătoarei pârâte în cadrul contractual, doar acestea putând oferi cumpărătoarei reclamante un drept de despăgubire în temeiul clauzei penale, potrivit art. 1538 alin. (1) C. civ.

Din economia dispozițiilor art. 1522 alin. (3) C. civ. reiese că, odată neexecutată obligația contractuală, creditorul acordă debitorului un termen de executare care trebuie să fie rezonabil și care depășește, prin ipoteză, scadența contractuală a obligației, în scopul salvgardării contractului.

Termenul suplimentar este un termen de grație, în vederea executării voluntare, ce are însă ca premisă împlinirea termenului stabilit de părți fără ca debitoarea să își fi executat obligația.

În aplicarea principiului libertății contractuale, părțile pot deroga de la modalitățile de calcul al termenelor reglementate prin Titlul III din Cartea a VI-a a Codului civil în care se regăsește art. 2554 C. civ., greșit aplicat de către instanța de apel.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1269 din 11 iunie 2024

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 13.605 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194, art. 662 și art. 451 C. proc. civ., art. 1350 și 1538 C. civ., art. 3 și 10 din Legea nr. 72/2013, art. 6 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentința civilă nr. 242 din 12 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Cluj, Secția civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale procesuale a Tribunalului Cluj, Secția civilă, invocată din oficiu și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1362 din 24 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/117/2021, s

-

a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

S

-

a respins, de asemenea, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 46.405,23 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

-

interese și a penalităților de întârziere calculate conform art. 3 și 4 din Legea nr. 72/2013, începând cu data de 12.01.2021 până la achitarea integrală a debitului principal.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 21.239 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din 13.647 lei, reprezentând cheltuieli ocazionate în primă instanță și 7.592 lei, cheltuieli de judecată în apel

-

taxă judiciară de timbru.

Prin decizia nr. 386/28.02.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a fost admis recursul pârâtei, decizia din apel fiind casată și trimisă cauza spre rejudecare.

După expunerea situației de fapt și a evoluției litigiului, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 501 C. proc. civ., întrucât nu a respectat forța obligatorie a dezlegării date de instanța de casare.

În acest sens a arătat recurenta că, prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în mod definitiv, că procedura de livrare agreată de părți presupunea pe de o parte, că formularea unor comenzi scrise din partea cumpărătoarei era obligatorie pentru nașterea obligației vânzătoarei de a livra marfa, iar pe de altă parte, că astfel de comenzi trebuiau să aibă caracter dacă nu săptămânal, măcar cu un anumit grad de periodicitate, astfel încât vânzătorul să nu trebuiască să livreze mari cantități de marfă o singură dată.

Contrar limitelor casării, instanța de apel a considerat că reclamanta A. S.R.L. avea obligația de a transmite comenzi de livrare numai în măsura în care, anterior, pârâta B. S.R.L. i-ar fi confirmat telefonic disponibilitatea mărfii.

Mai mult, instanța de rejudecare a reținut că unele dintre contractele subsecvente au fost integral onorate doar în baza unor discuții telefonice, fără a fi emise comenzi scrise, fiind astfel dovedite susținerile reclamantei în sensul că relația contractuală dintre părți era caracterizată de bună-credință și de o lipsă de formalism, instanța concluzionând că pârâta nu se poate prevala de un formalism excesiv, care nu a fost determinant în relația contractuală dintre părți.

Prin urmare, contrar dezlegărilor instanței de recurs, în rejudecare, instanța de apel a apreciat că vânzătoarea avea obligația de a livra marfa ce făcea obiectul contractelor subsecvente chiar dacă reclamanta nu a formulat comenzi de livrare în acord cu dispozițiile clauzei prevăzute la art. 4.1 din contracte.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., într-o primă critică, s-a menționat, că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ., privind principiul forței obligatorii a contractului și art. 1272 C. civ., ce reglementează conținutul contractului, întrucât instanța de rejudecare a reținut că între părțile contractante s-a instituit o uzanță în sensul purtării unor convorbiri telefonice prealabile emiterii comenzilor scrise de către cumpărătoare și că nerespectarea acestei uzanțe ar fi înlăturat obligația de formulare a comenzilor de livrare, asumată de reclamantă prin clauza prevăzută la art. 4.1 din contracte.

Procedând astfel, instanța de apel a intervenit în mod nepermis de lege în relația contractuală dintre părți, modificând convenția, peste voința părților, aducând atingere forței obligatorii a contractului.

Potrivit recurentei, instanța de rejudecare a aplicat art. 1272 alin. (1) C. civ. în litera sa, fără a ține cont de faptul că, aplicând interpretările sistematică, logică și teleologică, completarea conținutului contractului nu poate interveni cu privire la aspectele care au fost reglementate expres de părți prin intermediul convenției încheiate.

A mai adăugat titulara memoriului de recurs că, în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a precizat că s-a raportat la o altă procedură de livrare decât cea cuprinsă în contractele subsecvente, însă a apreciat că se poate considera că acest mecanism a fost instituit prin practicile statornicite între părți, care vin în completarea contractului.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ., ce reglementează răspunderea contractuală, art. 1516 C. civ. privind drepturile creditorului și art. 1517 C. civ. referitor la neexecutarea imputabilă creditorului, întrucât instanța de apel nu a ținut cont de faptul că remediile prevăzute de textele de lege devin incidente numai în ipoteza în care debitorul nu își execută obligația în mod nejustificat.

Potrivit recurentei, în cauză nu a fost vorba despre o neexecutare nejustificată a obligațiilor asumate de către pârâtă față de reclamantă, ci despre o neexecutare imputabilă societății reclamante, care nu numai că nu a solicitat săptămânal sau măcar cu un anumit grad de periodicitate ca pârâta să îi livreze anumite cantități din cele 2.000 tone de marfă în perioada contractuală (01 septembrie-31 octombrie 2020), până la epuizarea acestei cantități, ci nici măcar nu a formulat vreo comandă pentru livrarea de porumb care să se realizeze în cadrul intervalului agreat contractual de părți.

S-a mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că, deși e-mailul din  20 septembrie 2020 nu reprezenta o comandă în sensul clauzei 4.1 din contractele subsecvente, acesta a dat naștere obligației pârâtei de a proceda nu numai la livrarea mărfii, dar chiar și la prelungirea duratei contractuale inițial convenite, întrucât intenția reclamantei de a cere executarea contractului a fost exprimată în mod clar.

În opinia autoarei memoriului de recurs acest raționament contravine principiului forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 C. civ., întrucât contractele subsecvente prevedeau expres că livrarea mărfii se va face pe baza comenzilor săptămânale/periodice ale cumpărătoarei, prin care sunt indicate zilele și orele la care urmau să fie făcute livrările și cantitățile de livrat în respectivele zile, urmată de confirmarea vânzătoarei.

A mai arătat recurenta că e-mailul transmis de reclamantă în data de 28 octombrie 2020 nu a reprezentat o comandă de livrare, cum greșit a reținut instanța de rejudecare, ci doar un mijloc de presiune asupra pârâtei în scopul determinării vânzătoarei să încheie act adiționale de prelungire a contractelor subsecvente.

Prin urmare, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1350 și art. 1516 C. civ., în condițiile în care motivul pentru care pârâta nu a livrat cantitatea de porumb a fost reprezentat exclusiv de omisiunea reclamantei de a formula comenzi de livrare.

Prin memoriul de recurs a mai fost invocată încălcarea dispozițiilor art. 1522 C. civ. referitoare la punerea în întârziere de către creditor, întrucât niciuna dintre notificările invocate nu este de natură a produce efectul punerii în întârziere a vânzătoarei cu privire la obligația de a livra marfa care a făcut obiectul contractelor subsecvente, având în vedere faptul că, la momentul recepționării acestor notificări, nu exista o întârziere în executarea obligației de livrare, deoarece, pe de o parte, obligația de livrare nu era încă născută, iar pe de altă parte, termenul de livrare nu fusese încă stabilit.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că situația premisă pentru aplicarea dispozițiilor art. 1522 C. civ. este reprezentată de întârzierea debitorului în executarea obligației asumate de către acesta, punerea în întârziere neputând interveni decât în situația în care termenul stabilit de părți pentru executare se împlinește, fără ca debitorul să își fi executat obligația, deși trebuia să o execute, așa cum rezultă din prevederile art. 1523 alin. (1) C. civ.

S-a mai arătat că, numai în măsura în care cumpărătoarea ar fi formulat comenzi de livrare a mărfii care să se realizeze în cadrul perioadei contractuale agreate de părți, iar acestea nu ar fi fost onorate de vânzătoare, reclamanta ar fi fost îndreptățită să pună în întârziere pârâta pentru livrarea cantităților comandate.

O ultimă critică vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 2554 C. civ., întrucât părțile nu au stabilit un termen pe ore, pe zile, pe săptămâni, pe luni sau pe ani, ci au prevăzut expres în cuprinsul contractelor subsecvente limitele perioadei de livrare convenite, respectiv 01 septembrie 2020-31 octombrie 2020, cunoscând de la început că data de 31 octombrie 2020 cade într-o zi nelucrătoare.

Astfel, în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 2554 C. civ. referitoare la calculul termenelor, ajungând la concluzia greșită potrivit căreia termenul de livrare s-ar fi împlinit la 02 noiembrie 2020, deși potrivit convenției părților acesta a expirat la 31 octombrie 2020.

A mai adăugat recurenta-pârâtă că, inclusiv reclamanta a menționat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că perioada de livrare a fost delimitată expres de către părți cu ocazia contractării și că termenul de livrare expira pe 31 octombrie 2020, acest aspect nefiind contestat în primul ciclu procesual, dobândind astfel autoritate de lucru judecat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă la 21 noiembrie 2023.

Prin întâmpinarea transmisă la 19 ianuarie 2024 intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor intimatei și admiterea recursului pentru motivele arătate.

Prin rezoluția din 07 februarie 2024 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 19 martie 2024 cu citarea părților în ședință publică, când s-a dispus amânarea judecății recursului, în vederea soluționării declarației de abținere și a cererii de recuzare a membrilor completului de judecată învestit cu soluționarea căii de atac pendinte, incidentele procedurale fiind respinse prin încheierea de ședință din 20 martie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/117/2021*/a1.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că demersul judiciar astfel cum a fost configurat prin cererea introductivă de instanță, are ca obiect angajarea răspunderii contractuale a pârâtei-vânzătoare, prin plata despăgubirilor potrivit clauzei penale instituite prin contractul-cadru încheiat de părțile în litigiu, pentru neexecutarea obligației de livrare a unei cantități totale de 2000 tone produse agricole, în temeiul  a două contracte subsecvente de vânzare.

Prin clauza penală, părțile au stipulat că în ipoteza în care vânzătorul nu livrează/pune la dispoziția cumpărătorului întreaga cantitate de marfă contractată în termenii contractuali și în interiorul perioadei de livrare, cumpărătorul poate obține de la vânzător daune-interese de 500 lei/tonă metrică pentru toată cantitatea nelivrată și acoperirea întregului prejudiciu suferit de cumpărător prin neonorarea la timp și întocmai a obligațiilor contractuale de către vânzător.

Prima instanță a respins acțiunea și a constatat că nu erau îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, primind apărările pârâtei în sensul că reclamanta își invocă propria culpă în sensul art. 1517 C. civ., în raport cu ordinea executării obligațiilor contractuale, fiind întemeiată excepția de neexecutare potrivit art. 1556 C. civ. și existând o cauză justificată a neexecutării obligației și anume, nerespectarea de către reclamanta-cumpărătoare a art. 4.1 din cele două contracte subsecvente, respectiv de a comunica pârâtei-vânzătoare, în limitele termenului de livrare, comenzi prin avizări săptămânale/periodice în care să se precizeze cantitățile efective, numărul de camioane pentru transportul mărfii și datele de livrare la locul stipulat.

Instanța de apel sesizată de reclamantă a admis apelul și cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la 1 milion lei daune-interese, plus penalități de întârziere calculate potrivit Legii nr. 72/2013.

Hotărârea a fost casată de instanța supremă, care a admis recursul pârâtei, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, aceasta pronunțând decizia recurată în cauză.

Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că au fost încălcate și greșit aplicate prevederile art. 501 C. proc. civ., întrucât prin decizia recurată instanța de apel nu a respectat forța obligatorie a dezlegărilor instanței de casare.

Astfel, ca efect al casării dispuse de Înalta Curte cu privire la prima decizie pronunțată în apelul reclamantei, potrivit art. 497 și art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., se arată că apelul trebuia rejudecat cu respectarea unei duble limitări: prima prevăzută de art. 477 C. proc. civ., a doua determinată de limitele casării.

Casarea a fost justificată prin depășirea limitelor învestirii determinate potrivit art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (1) C. proc. civ., de către prima instanță de apel care a reținut, aplicând regulile de interpretare a contractului, că obligația vânzătorului nu ar fi fost reglementată sub condiția formulării de către cumpărător a comenzilor scrise și nu depindea de acestea, astfel încât obligațiile inserate în art. 4.1 din cele două contracte subsecvente nu puteau fi calificate ca esențiale.

Instanța supremă a reținut că nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin răspunsul la întâmpinare nu s-au formulat susțineri privitoare la inexistența obligației contractuale de a emite în prealabil comenzi pentru desfășurarea procedurii de livrare în formă scrisă, prin e-mail sau în format letric. De asemenea, niciun motiv de apel nu a vizat greșita interpretare a clauzelor contractuale de catre prima instanță, prin urmare nu s-a contestat asumarea de către reclamantă a obligației de a emite comenzi pentru marfă anterior livrărilor de către pârâta-vânzătoare.

În rejudecarea după casare a apelului aceleiași părți, instanța de apel avea obligația de conformare la aceste statuări și nu putea repune în discuție chestiunea ce fusese tranșată, în temeiul art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Înalta Curte reține, în acest punct al analizei recursului, că interpretarea contractului se află într-o strânsă legătură cu stabilirea propriu-zisă a conținutului lui, cercetarea acestei critici privind nerespectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., urmând a fi continuată în cuprinsul considerentelor aferente motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte consideră că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte în sensul încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor de drept material care reglementează principiul forței obligatorii a contractului - prevăzut de art. 1270 C. civ., precum și conținutul contractului- prevăzut de art. 1272 alin. (1) C. civ.

Instanța de apel a reținut, prin decizia recurată, că părțile au depășit în mod deliberat limitele contractului privind reglementarea condițiilor în care se efectuează livrarea, prin instituirea unor „uzanțe”, în realitate a unor practici relativ constante în executarea multiplelor convenții încheiate în baza contractului-cadru, în sensul purtării unor convorbiri telefonice prealabile, în vederea confirmării disponibilității mărfii de către pârâtă, anterior emiterii comenzii de către reclamantă, lipsa formalismului conducând la efectuarea de livrări numai în baza discuțiilor telefonice, în absența comenzilor scrise.

În drept, conform dispozițiilor art. 1270 C. civ., „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.

Potrivit art. 1272 alin. (1) din același cod „Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”, iar conform art. 1170 C. civ., „Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație”.

Contractul este legea părților, acestea fiind ținute să-l respecte întocmai, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda.

Pe de altă parte, de regulă, conținutul contractului este cel stabilit de către părți, în exercitarea principiului libertății contractuale potrivit art. 1169 C. civ., premisa art. 1272 C. civ. fiind aceea a unei determinări insuficiente a conținutului contractului de către părțile contractante, cu consecința unor posibile diferende în legătură cu exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor pe parcursul derulării relației contractuale.

În asemenea situații, legiuitorul a stabilit în cuprinsul art. 1272 alin. (1) C. civ. modalitățile legale de completare a conținutului contractului, în absența colaborării părților, în sensul unei eventuale completări pe cale convențională a acestuia.

Astfel, regula de la art. 1272 alin. (1) C. civ. subliniază că eventualul contract lacunar trebuie completat cu potențialele clauze cu conținut obligațional care rezultă din practicile contractuale anterioare ale părților.

Este, așadar, o regulă care transcende chestiunea aplicării regulilor de interpretare a contractului și ține chiar de forța obligatorie a contractului.

Prin urmare, pentru a da eficiență prevederilor art. 1272 alin. (1) C. civ., se impunea, ca premisă, ca actul juridic să nu conțină suficiente elemente pentru a se determina întinderea, respectiv exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor, cu consecința unor posibile diferende, ceea ce nu a fost cazul în speță, interpretarea convenției neformând obiectul disputei, astfel cum a reținut instanța  de recurs în ciclul procesual anterior.

Pe de altă parte, se observă că reclamanta a criticat în apel omisiunea analizei asupra probelor constând în desfășurătorul convorbirilor telefonice purtate de părțile în litigiu, în contextul în care acestea și-au  imputat reciproc pasivitatea în executarea obligațiilor asumate.

Instanța și-a însușit motivul de apel, în sensul că practica părților fiind de a derula raporturi contractuale prin telefon, în lipsa unei confirmări verbale prealabile a pârâtei asupra disponibilității de livrare, este justificată omisiunea reclamantei-cumpărătoare de a emite comenzi până la data de 20 octombrie 2020.

Totodată, raportându-se la practicile anterioare ale părților din alte contracte și la principiul bunei-credințe, instanța de apel reține, pentru același interval temporal, vinovăția pârâtei-vânzătoare în lipsa unor comenzi ale reclamantei-cumpărătoare, culpă dedusă din neconformarea la obligațiile contractuale asumate a căror ordine, în această interpretare, este implicit schimbată, deși era stipulată expres prin art. 4.1 din contract.

Stabilindu-se în aceasta modalitate culpa debitoarei, instanța de apel a determinat, pe cale de interpretare, voința tacită a părților, în sensul unei pretinse completări a contractului.

Or, potrivit deciziei de casare, între chestiunile de drept hotărâte în primul ciclu procesual, rămase neatacate și care nu puteau fi cenzurate în apel se regăsește conținutul obligațiilor revenind părților în temeiul clauzei de la art. 4.1 în sensul inițierii livrării de către reclamanta-cumpărătoare prin comunicarea în scris a comenzilor conținând avizări săptămânale sau periodice privind cantitățile de marfă ce urmau a fi livrate în camioane, pârâtei-vânzătoare revenindu-i obligația subsecventă de a confirma avizările reclamantei într-un termen de cel puțin 24 ore.

Înalta Curte reține că împrejurarea existenței unei practici statornicite între părți nu poate justifica solicitarea reclamantei de plată a despăgubirilor și reclamanta nu poate invoca nici încălcarea principiului bunei-credințe prevăzut de art. 1170 C. civ. pentru orice contract, întrucât îndatorirea de a asigura informarea există în sarcina fiecărei părți, atât cu privire la drepturile, obligațiile și întinderea acestora, cât și cu privire la faptele pe care o parte are interesul să le cunoască, astfel încât să acționeze în consecință.

Modalitatea în care s-a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1270 C. civ. referitoare la forța obligatorie a contractului nu este corectă. Pentru a se stabili cauza drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, instanța de apel nu se putea raporta decât la obligațiile ce incumbau pârâtei în cadrul contractual, doar acestea putând oferi reclamantei un drept de despăgubire în temeiul clauzei penale, potrivit art. 1538 alin. (1) C. civ.

Reclamanta s-a prevalat de răspunderea civilă cu referire la un contract-cadru și două contracte subsecvente, ceea ce impunea în situația dedusă judecății, analiza acestor raporturi juridice.

Dat fiind caracterul extrinsec al practicilor statornicite între părțile respectivelor convenții față de conținutul contractului, acestea nu puteau avea prioritate la aplicare față de stipulațiile exprese, a căror interpretare nu s-a contestat în apel, cum s-a reținut prin decizia de casare.

Tot sub aspect substanțial, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că regula simetriei reprezintă una dintre consecințele principiului forței obligatorii, însemnând că o modificare a contractului se realizează prin același mecanism ca și formarea acestuia, respectiv prin voința părților aflată sub imperiul principiului libertății de a contracta.

Obligația de livrare a cărei executare era prevăzută sub clauza penală în discuție revenea pârâtei-vânzătoare, în condițiile asumate potrivit art. 1270 C. civ.

Sunt fondate criticile recurentei-pârâte privind aplicarea greșită a art. 1350 și a art. 1538 alin. (1) C. civ., prin verificarea răspunderii în raport cu practicile părților din alte convenții decât cele care fundamentează prejudiciul pretins prin cererea de chemare în judecată sau în raport cu neacceptarea actelor adiționale la contract propuse unilateral de reclamantă, ori cu solicitarea reclamantei de executare a obligației de livrare în perioada 27-30 noiembrie 2020, mult după expirarea perioadei convenite de părți.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă impută instanței de apel și aplicarea greșită a art. 1516 C. civ. – privind drepturile creditorului, precum și a art. 1517 C. civ. – privind neexecutarea imputabilă creditorului, în legătură cu contribuția reclamantei la neexecutare, cu consecința pierderii dreptului la daunele evaluate anticipat prin clauza penală.

Astfel, ca urmare a posibilității creditorului de a alege, în caz de neexecutare, între mai multe remedii legale (art. 1516 C. civ.), reclamanta-cumpărătoare a optat pentru executarea clauzei penale, solicitând prin cererea de chemare în judecată primirea echivalentului bănesc stabilit anticipat prin contractul-cadru.

Instanțele fondului au fost învestite cu verificarea incidenței dispozițiilor legale antereferite în legătură cu neexecutarea obligațiilor reclamantei instituite prin art. 4.1 din contract, pârâta apărându-se că neexecutarea obligației proprii are o justificare prin lipsa comenzilor de livrare, prejudiciul invocat de reclamantă putând fi evitat printr-o minimă diligență a acesteia.

Prin decizia de casare anterioară, astfel cum rezultă și din considerentele precedente, s-a reținut lipsa unor motive de apel care să privească stabilirea greșită de către prima instanță a înțelesului uneia/unor clauze din contractele deduse judecății. Prin urmare, nici calificarea juridică a contractelor, pe cale de interpretare, nu a format obiectul disputei în calea de atac devolutivă a reclamantei.

Prima instanță a reținut că părțile au încheiat în temeiul art. 1176 C. civ. un contract-cadru de vânzare comercială de produse agricole.

Analiza în drept a răspunderii contractuale pentru neexecutare a pornit de la premisa necontestată a unor obligații ale părților instituite prin cele două convenții subsecvente de vânzare, ce au presupus acorduri de voințe distincte și care își păstrează autonomia în raport cu contractul-cadru, având prioritate față de clauzele acestuia, astfel cum părțile au prevăzut expres.

Potrivit acordului de voință al părților, contractele subsecvente urmau, la rândul lor, a se completa, în ce privește coordonatele esențiale ale vânzării, prin comenzile cumpărătoarei.

Astfel, părțile au stabilit că urmau a face parte integrantă din contract comenzile reclamantei-cumpărătoare emise potrivit clauzei de la art. 4.1. Aceasta întrucât transmiterea bunurilor contractate, prin natura lor de bunuri de gen, era de altfel strâns legată de predarea și individualizarea acestora, modul convenit de părți constând în livrarea către un depozitar de produse agricole.

Tocmai în legătură cu acest aspect, prin prima decizie de casare s-a reținut că instanța de apel avea obligația de a verifica procedura de livrare agreată de părți și, în eventualitatea nerespectării acesteia, stabilirea consecințelor juridice în planul răspunderii contractuale a pârâtei.

Prin urmare, instanța de apel avea de analizat, în rejudecarea apelului reclamantei, conținutul comenzilor în conformitate cu statutul lor juridic și anume, de parte integrantă în convenția părților (clauză contractuală), concordant cu voința lor.

Confirmând susținerile recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că parcurgerea etapelor în ordinea stabilită prin art. 4.1 marchează întâlnirea concordantă a celor două voințe juridice, potrivit art. 1270 C. civ., simpla notificare de comandă neputând avea semnificația unei acceptări implicite, instantanee a pârâtei-vânzătoare, din moment ce părțile au instituit în favoarea pârâtei un termen de confirmare de minim 24 ore.

Instanța de apel a cenzurat, prin prisma probelor administrate, modalitatea în care plecând de la cererile și apărările părților a fost stabilită situația de fapt de către prima instanță. În mod evident, nu este posibil a se realiza, în etapa recursului, o reevaluare a probatoriului administrat care să conducă la reaprecieri de fapt incompatibile cu structura căii extraordinare de atac ce nu poate cuprinde motive de netemeinicie, apărările intimatei-reclamante fiind fondate.

Înalta Curte este îndrituită să examineze corecta interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanța fondului, prin decizia recurată.

Instanța de apel motivează că începând cu 20 octombrie 2020 au existat comenzi scrise pentru livrarea cantității de produse agricole contractate, constatare care este contrazisă prin considerentele aceleiași decizii recurate și, deci, nu poate fi reținută ca validă.

Astfel, instanța de apel, confirmând expres susținerile pârâtei, admite că e-mailul reclamantei-cumpărătoare din 20 octombrie 2020 adresat pârâtei, privind adoptarea unui act adițional de modificare a contractului, nu conținea elementele necesare calificării drept comandă, potrivit clauzei de la art. 4.1, lipsindu-i elementele esențiale ale acesteia, anume indicarea unui interval de timp pentru livrare în limitele termenului stipulat prin contract, ori a unei cantități pentru livrare, respectiv etapizarea executării obligației, astfel cum fusese convenită de părți, locul de livrare fiind prestabilit.

Prin urmare, se impune concluzia că singurele notificări/avizări care pot fi calificate drept comenzi, în vederea stabilirii dacă este sau nu cazul unei omisiuni a reclamantei aflate într-o legătură de cauzalitate cu neexecutarea obligației pârâtei, în sensul art. 1517 C. civ., sunt cele din ultimele zile ale intervalului de livrare stabilit prin contract, respectiv din 28 octombrie 2020 și 30 octombrie 2020. Prin decizia recurată, s-a reținut legătura de conținut între e-mailul și notificarea transmise la 28 octombrie 2020 și e-mailul din 30 octombrie 2020, prin care s-a transmis pârâtei și un grafic de livrare, în afara termenului contractual, a cantității contractate de produse agricole.

Recurenta-pârâtă contestă posibilitatea executării obligației de livrare în temeiul comenzilor menționate anterior, contrare înțelegerii preconizate ab initio, în sensul unei executări succesive a celor doua contracte subsecvente, determinate de reperele obiective privind capacitatea logistică, de transport și de preluare a mărfurilor la punctul de livrare, în raport cu expirarea la data de 31 octombrie 2020 a termenului extinctiv stipulat de părțile contractante.

În legătură cu graficul de livrare pentru perioada 2-6 noiembrie 2020 avansat de reclamanta-cumpărătoare, prin care i s-a acordat un termen suplimentar de executare pârâtei, în conformitate cu dispozițiile art. 1522 alin. (3) C. civ., Înalta Curte reține că, într-adevăr, odată neexecutată obligația contractuală, creditorul acordă debitorului un termen de executare care trebuie să fie rezonabil și care depășește, prin ipoteză, scadența contractuală a obligației, în scopul salvgardării contractului.

Termenul suplimentar este un termen de grație, în vederea executării voluntare, ce are însă ca premisă împlinirea termenului stabilit de părți fără ca debitoarea să își fi executat obligația.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile fundamentate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 2554 C. civ., privind prorogarea termenului contractual până la sfârșitul primei zile lucrătoare ce îi urmează.

Astfel, în aplicarea principiului libertății contractuale, părțile pot deroga de la modalitățile de calcul al termenelor reglementate prin Titlul III din Cartea a VI-a a Codului civil, în care se regăsește art. 2554 C. civ.

Se constată că instanța, în rejudecarea apelului reclamantei, a aplicat greșit modalitatea de calcul prevăzută de art. 2554 C. civ., concluzionând că termenul contractual ar fi expirat pe 02 noiembrie 2020 (zi lucrătoare ce coincide și cu prima zi de livrare din graficul propus de reclamantă), deși părțile l-au delimitat expres cu ocazia contractării, stabilind că expiră pe data de 31 octombrie 2020 (zi nelucrătoare), aspect necontestat în primul ciclu procesual.

Rezultă că în urma acestei erori de drept substanțial, verificarea condițiilor răspunderii a plecat de la premisa greșită a altui termen contractual decât cel prevăzut de părți, potrivit art. 1270 C. civ.

Înalta Curte reiterează că fundamentul acțiunii îl constituie activarea funcției compensatorii a clauzei penale care a fost stipulată prin contractul-cadru în interesul cumpărătoarei, fiind subordonată culpei vânzătoarei în legătură cu respectarea perioadei de livrare convenite, pierzându-și  eficiența dacă neexecutarea nu îi este imputabilă acesteia din urmă.

În ce privește tranșarea aspectelor disputate, relevate prin considerentele precedente, în condițiile existenței unei decizii de casare anterioare, Înalta Curte reține că recursul nu este devolutiv, cercetarea faptelor în temeiul probelor administrate fiind o prerogativă acordată exclusiv instanțelor fondului, astfel cum se reține în cuprinsul Deciziei nr. 79 din 05 decembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 61 din 25 ianuarie 2023, nefiind incidentă limitarea casărilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, impusă prin dispozițiile art. 497 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

Nemaifiind cazul unei analize asupra celorlalte motive invocate prin memoriul de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8, a art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Față de considerentele expuse în precedent, relativ la necesitatea luării în considerare a coordonatelor contractuale corecte, astfel cum au fost stabilite de părți, potrivit art. 1270 C. civ., se impune reaprecierea situației de fapt subordonat dispozițiilor legale incidente, în vederea verificării condițiilor răspunderii, cu observarea limitelor judecății și a dezlegărilor din această decizie, potrivit dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., urmând a se avea în vedere în rejudecarea apelului reclamantei și cererea recurentei-pârâte privind cheltuielile de judecată, ce nu pot fi acordate în această etapă procesuală, dată fiind soluția de casare cu trimitere pronunțată.